Prefață

“Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă
De omeneasca fire,treptat mă dezrobesc,
Înseninata minte-mi începe să-nțeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Si, liberă, străină de tot ce-i pământesc. “
“Singurătatea”, Mateiu .I. Caragiale

PREFAȚĂ

“Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai găsit pe tine însuşi”
(Anonim)

Într-un final am atins finitul himerelor mele, descoperirea menirii, a scopului existenței, aflate la capătul unui drum îngust, către un orizont în ceață. Și după toate denivelările, gropile, prăpastiile de lângă mine, toate obstacolele inutile dar cărora le-am acordat fără cuget atâtea părţi din suflet, atâtea gânduri care mi-au măcinat firea,a trebuit sa-mi dau jos masca,vălul blestemat de pe ochi, ca să realizez că, de fapt, calea era importantă, nu ceea ce se afla la sfârşitul ei.
Întotdeauna am crezut că răspunsul se afla acolo, dincolo de incertitudine,dincolo de necunoscut, și nici o clipă nu mi-am imaginat că l-am avut tot timpul la mine.. Pentru că la final, nimeni nu te va întreba dacă a fost greu sau uşor, dacă ai urcat încet sau repede,ci cu ce te-ai ales de-a lungul călătoriei.
Nimeni nu te va întreba cât timp ți-ai irosit căutând răspunsul, ci cât timp te-ai bucurat cu adevărat ,de cine ai fost alături și de cine nu, de câte ori ai plâns de fericire sau de câte ori ai întins o mână prietenească.
De câte ori ai iubit.
De câte ori doar ai simțit..fără nici un “dacă”, “dar”, sau semn de întrebare.
Pentru ca la sfârşitul drumului am aflat că nu era ceea ce credeam că o să găsesc, era de fapt acel “nimeni” menit să te judece, să cântărească câtă fericire ai primit și câtă ai dat, vorbele bune și gândurile negre, binele de dragul binelui și răul gratuit.
Și acel “nimeni” necruţător ,contabil al timpului pierdut..ești de fapt.. tu.
M-am găsit pe mine.