Cap. 11 Ask him to change his ways

Cutia cu băutura îmi alunecă din mână, aterizând peste celelalte din frigider, care parcă ar fi fost popice, și împrăștiindu-le în toată bucătăria, după ce au făcut majoritatea cunoștiință cu picioarele mele.
- Fir-ar să fie! Urlu nervoasă, sătulă de scenariile de genul.
Degetele mele arătau de parcă ar fi fost prinse într-o cursă pentru șoareci.
- Hei, ce e aici? Brendal intră brusc pe ușă, cu o față speriată.
Dacă nu știam că mă urăște, aș fi zis chiar că era îngrijorat pentru mine, sau mai bine zis, pentru prostiile pe care le-am mai făcut acum.Dar, desigur, venise prompt în zona propice pentru noi ironii nesărate.
- Nu e nimic, doar Kitty, strigă puternic către cei din camera cealaltă.
Apoi mă privi atent și oftă, întinzându-se după o cutie, o desface și începe să bea.
Eu care vroiam să cred că vrea și el să facă o faptă bună o dată în viață și să mă ajute să aranjez dezastrul.
Pentru Brendal cuvintele ”ajutor”, ”aproapele lui” și ”gânduri bune” erau inexistente.
Ca multe alte cuvinte care lipseau cu desăvârșire din capul lui sec.
- Doar cutii, de data asta? Fără farfurii, rafturi..? întreabă ironic.
Ridic din umeri nepăsătoare. Nu era cazul să mai redeschid un caz închis , adus în discuție frecvent, și atât de mediatizat în casa asta.
Închid cu piciorul uşa frigiderului în ideea de a nu mă transforma într-un aisberg și nu era departe ipoteza asta luând în considerare pantalonii mei firavi și maieul neputincios.
Era toamnă afară, era frig. Oare simțurile îmi fuseseră furate ?
Devenisem într-adevăr o marionetă insensibilă?
- Lasă pălăvrăgeala inutilă acum, îi spun plictisită. Ia spune-mi, ce marcă e mașina aia neagră de pe șosea?
Întreb încercând să par degajată pentru a nu da de gol anumite trăiri care explodau în mine, și nu știu care domina dintre indignare, furie sau emoție.
Putea fi oricum Bred, dar la capitolul mașini nu îl întrecea cineva. Măcar avea și el o parte bună.
Poate Karl, dar el era mai cerebral, nu se emoționa din cauza unei cutii de fier, nu atât de repede, față de amicul lui cretin.
Mă aplec și strâng cutiile cu o mișcare rapidă, lăsându-i timp lui Brendal să se holbeze în voie pe geam. Săracul, el procesează mai greu de obicei.
- Care din ele? Aia invizibilă, sau aia transparentă, spune cu o față de joker enervant.
Credeam că e imbecil, nu și orb.
Îmi dau ochii enervată peste cap și mă apropii de el exasperată. Îmi îndrept privirea de la fața lui stupidă pe geam, spre locul unde obișnuia să fie o mașină acum 30 de secunde, dar în care acum bătea vântul.Dezamăgirea cruntă se instalează pe chipul meu.
Grav, am început deja să să văd lucruri care nu există. Primul semn că o iau razna.Mulțumesc, Pattinson.
Îmi schimb brusc mimica feţei pentru a nu da de gol luptele grele care se dădeau în mine.
- Ha! 1-0 pentru mine!
Îi spun cu o falsă ironie feței lui amuzate de stângăcia mea, într-o încercare patetică de a ascunde faptul că începeam să inventez obiecte unde nu erau, pentru a nu-i da satisfacție la noi glume proaste.
- Poate pentru mine, spune ridicând sprânceana deloc amuzat. Te răzgândești așa rapid, in jumătate de minut, de propriile tale cuvinte. E grav.
Habar n-aveam ce spunea.
- Era un BMW Seria 7 Sedan, argintiu, nicidecum negru, și nici nu oprise, mergea încet doar.
Mda, sigur. O maşină mergând încet în L.A? Şi un BMW pe deasupra. Era de fapt imaginaţia mea stupidă şi pasiunea lui neîndurătoare de a mă lua peste picior constant, fără milă.
Şi de acum ce făcea? Începea să facă un prezentare detaliata a materialelor şi tuturor şuruburilor insignificante??
Putea să fie poleit și cu aur, nu mă interesa.
Nu era cea care o credeam eu.
Mă întristă confuzia stupidă. Mi-ar fi plăcut pe de o parte să fie el, puteam în sfârșit să îi cer socoteală, dar pe de altă parte apariția lui aici ar fi cauzat luni în care urmam să fiu bătaia de joc a lor, cei ce se distrau copios şi acum, hohotele auzindu-se până aici. Cum aș fi rezolvat asta?
Mai bine așa, să nu îl mai văd.
- Toate par negre noaptea, spun îngâmfată.
- E încă lumină afară.
Mă strâmb urât, îmi iau cutia și batonul de cereale și o șterg. Pentru a nu o mai da în bară în următoarele 5 minute măcar, și nu in prezența lui.
Distracția era încă în toi în camera de zi. Trec nepăsătoare în fața lor, spre camera mea, iar când să intru, Mel spune binevoitoare:
- Nu intra! Pericol de Colleen isterică!
- Ah? Mă uit bulversată.
- Se ceartă la telefon cu cineva.
Era ușor de înțeles asta, având în vedere că se auzeau țipetele fără probleme.
Pentru o clipă mi s-a parut că pronunţase numele Robert. Clar, deveneam paranoică.
La naiba, ce era camera mea? Loc public?
La urma urmei câte mai putea duce și ea? Prostia lui Brendal, isteria lui Colle, stângăciile mele…
- Un nou iubit? Spun cârcotind.
- Nu. Cred că se ceartă cu tipul de la agenție, spune ea gânditoare.
- Săracul. Oricine ar fi, va avea nevoie de o programare la ORL în viitorul apropiat.
- Ssssst… Jae spune brusc.
- Stai liniștit Jae, n-am șanse nici dacă urlu să o acopăr.
- Nu de asta, spune sâcâit. Sperii peștii.
- Ah, spun chicotind.
Juca iar jocul acela stupid de ”Pescuit virtual”. Nu se putea dezice de vechile obiceiuri și de amintirile natale.
Mă aşez pe pat lângă ei, şi aud pierdută conversaţiile lor încinse şi care îi amuzau teribil.
Pe mine nu mă atingeau cuvintele, ci mă ocoleau fără probleme.
Mă simţeam străină în propria mea casă , străină cu ideile care îmi vâjâiau în cap, străină faţă de prietenii mei.
Nu mai eram eu.
Mi-ar fi plăcut să fac parte din conversaţia lor, să nu mai gândesc, dar nu puteam.
În cap îmi duduiau aceleaşi cuvinte neiertătoare : Robert, Robert, Robert.
Pornesc în căutarea unui colț tăcut și a unui pat, pentru un moment de liniște. Deși liniștea era ceva relativ în casa asta.
Sub piciorul drept simt ceva moale, și miorlăitul usturător al lui Dusty răsună pentru o clipă peste vocea lui Colle.
- Miiaaaww!!
- Scuze, dovlecel, îi spun stânjenită.
- Kitty, motanul acela te urăște, Karl spune zâmbind.
- Ba nu, mă strâmb urât la el. Doar ..își exprimă mai greu sentimentele, nu-i așa?
Spun mângâindu-l ușor pe cap, și primind în loc de torsul mulțumitor o privire acidă a ochilor lui albaștri și un mârâit. Apoi îmi întoarce spatele disprețuitor ,plecând.
- Mâță nerecunoscătoare.
- Nu e de mirare asta, având în vedere că și ăla gri,vagabond, de pe drum… mănâncă mai bine decât el. Și mai des.
- Dusty nu e un interesat, spun brusc.
- Deloc. Doar vrea să supraviețuiască.
Mă uit urât.
- Kitt, mâța aia nu trăiește din mângâierile tale.
- Nu.. îi ajunge.. iubirea mea? Spun cu o față palidă.
El mă privea deloc amuzat, cu subînțeles.
Mă îndrept bombănind spre bucătărie.
- I-am dat eu mâncare azi,mai devreme, spune dându-și ochii peste cap.
- Merci Karl, nu știu ce mă făceam fără raționamentul tău, îmi calc pe orgoliu.
El ridică din umeri.
- Sunt singurul dintre băieți care nu îl vrea aruncat pe geam cu o felie de unt pe spate, spune amuzat.
Mă încrunt.
- Cel puțin nu.. cu felia de unt. Şi începe să râdă copios, după ce bate palma cu Jae.
- Insensibililor! Spun țâfnoasă ieșind de acolo.
Când am trecut pe lângă bucătărie, Brendal îmi rânji prostește pufăind din țigară. La stratul intoxicant de fum de acolo, cred că era a 4-a. Nu că ar fi fost ceva ieșit din comun la el.
Sau gândise prea mult și îi luase foc creierul?
Dacă odată asta nu avea nici o importanță pentru mine, acum mă răscoli priveliștea.
Pentru o clipă imaginea lui Rob îmi apăru în față. Imaginea lui, atât de frumoasă , protectoare, față de chipul stresant al lui Bred.
Îl privesc disprețuitoare ignorându-l pe cel din urmă și cu chipul celuilalt în minte, și îndepărtându-mă.
Fug spre cameră,încercând să alung gândurile apăsătoare și împiedicându-mă de un pantof al lui Colle, aterizând astfel direct cu fața în perna ei imensă de pe pat.
Caz extrem de fericit de asemenea, in locul interacțiunii – atât de dese- ,cu podeaua. O bucată de plastic îmi cade în cap de deasupra patului.
Îmi ridic capul bolborosind ceva, căutând obiectul impertinent care mă deranjase.
O păpușă de plastic îmbrăcată ca Edward Cullen rânjea malefic. Ew, asta de unde a mai apărut? Nici nu știam că exista așa ceva în casa asta.
- Ești la fel de enervant ca cel care îi dă viață rolului tău, spun râstindu-mă la păpuşa fără viaţă și aruncând-o oriunde era mai comodă mișcarea făcută de mâna mea.
Într-o clipă, postere, reviste, cărțile din sagă,tot ce avea legătură cu el, pluteau neîndurătoare în jurul meu, amenințându-mă.
De când devenise camera asta un sanctuar pentru insensibilul acela?
Dacă odată toate astea nici nu le observam, mă obișnuisem să le ignor fără probleme, acum toate îmi propulsau pe creier și mă hăituiau neîndurătoare.
- Of..de ce mă bântui??! Urlu disperată băgând din nou capul în pernă.
De ce mă gândeam la el? La urma urmei se folosise de mine, mă utilizase ca un instrument împotriva plictiselii.
Nu fusese sincer cu mine și mă lăsase să cred că îi pasă de mine mai mult decât îmi pasă mie de nefericita aia de păpusă, miniatura lui.
Mă folosise pe post de cobai pentru că era interesant pentru el să studieze un exemplar nou, diferit de toți ceilalți care îl idolatrizau.
Pe de altă parte,în minte îmi ateriza fiecare clipă, fiecare moment, privire, zâmbet, atingere.
La fiecare dintre ele un fior mă acapara, tot mai mare, mai puternic.. ca într-un vis…

. . .

Țârâitul exasperant al telefonului fix suna ca un tunet în capul meu.
Sar ca din morți buimăcită , injurând fără iertare pe inoportul care deranja, și căutând nemernicul de telefon care era camuflat în cameră, probabil înecat în praf de când nu mai fusese folosit.
- Mda, răspund enervată.
- Ce faci, ești acasă?
Vocea lui Brendal se distingea greu în hărmalaia din jur. Unde naiba era?
- Nu, dar am luat apartamentul cu mine ca să îți pot răspunde ție de pe fix, spun ironic, dându-mi ochii peste cap.
Ce întrebare stupidă, demnă de mintea lui pătrată.
- Da, sigur , sigur, bodogăni enervat. Vezi că noi suntem în Escorpion, dacă vrei ne găsești aici.
De parcă noaptea în altă parte decât în cluburi stăteau. Nu se mai plictiseau de ele??
Hei, noapte?? Cum noapte?
Afară era beznă. Ațipisem.
Se pare că și în visele cu el timpul trece pe nesimțite.
- Prefer să mă bucur de momentele de liniște fără tine în zonă.
- Vezi ai grijă..că tot bântuie o mașină în zonă , lui Mel îi e frică să nu te fure! De unde atât noroc!?
- Da, da. Pa !
Spun adormită, fără să mă mai chinui să îi ințeleg frazele de după partea cu Escorpion și închid brusc, cu gălăgia aia în cap.
Pe pat era un bilet. ”Ți-am lăsat celălalt telefon al meu, pentru a nu fi inexistentă total. Te pup! Melissa”
Să fiu inexistentă era cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla atunci. Și să nu gândesc.
Ies din camera bântuită și mă îndrept spre camera mea. Dusty mă superviza plictisit.
Acolo,un poster uriaș de lângă dulapul cu haine îmi întunecă privirea. Era cu el.
Ce naiba? Ăsta era nou!
Melissa va avea explicaţii grele de dat pentru asta!
Privirea lui hipnotizantă mă aținti direct din poza impunătoare, privindu-mă sfidător.
UUff! Urlu nervoasă deschizând cu forță ușa de la dulap care se trânti de peretele intoxicat, iar în aceeași clipă posterul se făcu grămadă jos.
Trag pe mine prima pereche de blugi care îmi cade în cap din dulapul supraîncărcat și o bluză oarecare, apoi iau de pe jos teancul de haine căzute, împreună cu posterul, aruncându-le în dulap în timp ce injuram viața mea nefericită.
Smulg de la intrare geaca mea de piele și o trag nervoasă pe mine, sting lumina, iau cheile și o șterg pe ușă mârâind.
În scara blocului era un întuneric mai des ca afară. Iar au stricat copiii ăia idioți întrerupătoarele, sunt sigură.
Cobor cu viteză scările, uitând că viteza era dușmanul meu forte, bombănind și jurând că dacă voi mai pierde un minut din viața mea gândindu-mă la Pattinson mă internez la dezintoxicare, însemnând că am luat și eu patima drogului lui, de care erau dependente atât de multe.
La ultima scară bineînțeles că eram aproape pe jos, noroc de bara de susținere. Probabil și el mă înjura atunci, dacă mai avea habar cine sunt, bineînţeles.
- Fir-ar tu să fii, Robert Pattinson!! țip furioasă.
Un scenariu ca un flask-back se lovi de gândurile mele, deoarece mai trecusem o dată prin situația asta, recent : mâna puternică care îmi oprea cuvintele, reducându-mă la tăcere, și cealaltă care îmi amorțea corpul şi imi imuniza simţirea cu parfumul pătrunzător.
Vocea atât de cunoscută care sunase toată ziua în capul meu, și care acum nu mai era cu siguranță o închipuire, spune trufaşă:
- Ți-a fost dor de mine..?!