Cap. 14 Not mind issues

- Frumoasă muzică, nu-i așa?
O voce atât de familiară mă trezi din abisul meu, din gândurile mele.
Era atât de plăcută, de atrăgătoare.. la fel ca notele calme, clare, care se auzeau pe fundal. Dar nu aveau comparație. Nu credeam vreodată că ceva poate eclipsa melodia fină care mă dezmorțea mereu.
Timbrul acela supraomenesc era unic. . Era.. asemănător..cu vocea lui.
Încetează Kitty ! Mașini, viziuni cu el..și acum voci? O iei razna, revino-ți.
Întorc capul amețită spre locul de unde auzisem vocea închipuită. Pentru a mă convinge că am înebunit deja…sau nu.
O umbră conturată fin stătea liniștită, relaxată, pe zidul impozant al acoperișului. Urcasem de vreo două ori acolo, dar era un loc nu tocmai prietenos pentru o persoană cu două mâini și două picioare stângi.
- Ce faci acolo..?
Întreb absurd, deși conștientizam că vorbesc singură. Nu, de fapt vorbeam cu prietenul meu imaginar, și așteptam răspunsul vocii lui imaginare. Foarte rațional.
Revin la poziția corpului de dinainte, concentrându-mă din nou la grupul vesel care înfrumuseța liniștea nopții, dând din cap ironic, și zâmbind de stadiul în care am ajuns.
- Te așteptam.
Vocea continuă brusc, aceeași calmitate, aceeași frumusețe.
Era vocea lui.Cel puțin..suna ca vocea lui.Dar ..nu era ea. N-avea cum. Era doar mintea mea bolnavă.
Privesc încă o dată sus, așteptându-mă ca locul să fie gol, și acum să îmi realizez stadiul avansat de debilitate. Probabil acum nu voi ajunge la dezintoxicare, dar la un spital de nebuni cu siguranță, după toată experiența asta.
Chipul lui se distingea clar acum sub paloarea lunii pline, adică chipul lui Rob. Se pare că prietenul meu imaginar seamănă cu el.Deloc neprevizibil..nu?
- Și ascultam.. continuă mulțumit.
Zâmbesc frumos la el. Trebuia să socializezi cu oricine, indiferent de natura lui..umană sau himeră. Și mai ales pentru că era o proiecție a minții mele, trebuia să îi port respect. Poate îmi vindea vreun pont și îmi spunea cum funcționa mintea mea stupidă până la urmă, și poate l-aș fi ademenit și trimis să mai meșterească puțin piulițele care nu erau la locul lor, în speranța unei mai lucide gândiri. Dacă mai puteam spera încă la asta.
- Ok.. spun cu o voce stupidă și vorbesc ironic.
- Hai sus, fantasma continuă imitând perfect vocea lui.
Drăguț. Dacă mintea mea putea proiecta cu exactitate toate aceste detalii, înseamnă că mai era o șansă și pentru mine. O șansă să probez o cămașă de forță.
- Nu știu ce să zic..
Continui teatrul nonșalantă. La urma urmei nu știam cum poate fi apropierea de viziune. Dacă făcea ”Bu-hu-hu! ” și mă trezeam pe jos? Nu e amuzant.
- Oh, Kitty, curaj.
Kitty? Proiecția îmi știa și numele? Ce inteligentă e! Putea să-mi spună și Charlotte..sau Elizabeth.. Nu m-ar fi deranjat. Din contră..Elizabeth Bennet era unul din idolii mei. O admirasem enorm în relația ei cu Mr. Darcy și mi-ar fi placut să dețin și eu o mică părticică din caracterul ei.
Dar normal, natura umană narcisită își spunea cuvântul și în acest caz.. Deci.. Kitty să fie.
- Care e numele tău?
Întreb încercând să par serioasă dar chicotind puternic în interior.
Era amuzant tot joculețul acesta absurd. Dar era o pierdere de vreme plăcută.
La urma urmei, dacă nu puteam avea originalul, putea fi și el o companie interesantă în unele momente. Măcar acum va avea dreptate imbecilul de Brendal când mă va trimite la prietenul meu imaginar, și eu îl voi tachina veselă spunându-i ”Ha! Prietenul meu imaginar seamănă cu Robert Pattinson, dar tu rămâi tot prost, cu sau fără existența lui!”.
- Te-ai despărțit de mine acum scurt timp și deja m-ai uitat? Vocea întreabă bulversată și dezamăgită.
Ok. Dacă și pe ăsta îl puteam scoate din sărite eram bună. Puteam genera cu ușurință și al treilea Război Mondial. Măcar rămâneam în istorie ca ceva..”Kitty, terminatorul nervilor”. Suna impozant, nu?
- Nu vrei să vii? Fantoma insistă cu o voce mieroasă.
- Nu, amice, nu ține asta cu mine, răspund hotărâtă.
Știam că și Bella a avut viziuni cu Edward, dar , ce naiba, ei avuseseră o relație, încărcată cu niște trăiri, frământări, nu doar un sărut generat din furie și un spate întors cu o figură plecând. Și în momentul în care voi fi și eu un personaj din filele unei cărți, poate mă bag. Deși nici acolo Bella nu stătea la discuții ca la o cafea cu fantasma lui. Deci, clar, aveam o problemă mare. Mintea mea o avea.
- Te rog…
Vocea insista pierdută, tristă.
Oh fie! Măcar să îi explic prietenului meu.. Roberthstein,cum tocmai îl numisem.. că ..nu prea există, ..că, nu prea e viu..și să nu confunde prea mult situația, să nu incerce prea mult apropierea. Nu ar fi fost plăcut să încep să vorbesc singură cu martori în jur din cauza insistențelor lui, la urma urmei.
Urc cu greu, din cauza imbecilei de scări care se balansa. Dar pășeam sigură, sau încercând să par sigură pe mine. Nu ar fi fost amuzant și ca o fantasmă să ajungă să facă mijto de stângăcia mea, din contră, ar fi fost umilitor.
În minte îmi trece o idee năstrușnică. Șă aflu cum a facut să apară, și dacă nu se poate multiplica să îi trimit o copie și lui Pattinson. Ar fi fost caraghios să îl văd admirându-și îngâmfat perfecțiunea în oglindă și copia lui făcând alte gesturi și jucându-i farse.
Când mă apropii de ultima treaptă, o mână întinsă stătea binevoitoare spre mine. Mereu aș fi vrut să fac faza aia cu trecutul mâinii printr-o fantomă, din filme. Era foarte tare. Și cum eu nu aveam nevoie acum nici de toată tehnologia aia, mintea mea era destul de folositoare.. de ce să nu încerc?
Dau cu o mișcare rapidă prin mâna proiectată care aștepta spre mine , și o atingere bruscă mă cutremură. Îmi pierd echilibrul și două secunde după eram câteva trepte mai jos, izbindu-mă cu spatele de grilajul brut.
Fantoma se îndrepta alarmată spre mine.
- Ești bine..? rosti precipitat cu o voce speriată, apropiindu-se tot mai mult de mine.
- Nu mă atinge!! Urlu nervoasă.
Deja nu mai aveam chef de glume.
Roberthstein mă privea bulversat.
Privindu-l de aproape..un fior mă cuprinse. Era imaginea din oglindă a lui. Era o copie perfectă.
- Ești la fel de nociv ca originalul tău ! mă răstesc nervoasă.
Nu știu cum am crezut că puteam fi prieteni. Orice nume începea cu ”Rob..”, clar, nu era de încredere.Nu pentru mine. Nu pentru integritatea minții mele.
- M-ai adus în stadiul de a vorbi cu fantasme! Fir-ai tu să fii, Robert Pattinson!!
El mă privea cu sprânceana ridicată.
- Nu, nu de tine vorbeam, îi explic încruntată. Dar și tu ești rău, ești un băiat rău, Roberthstein, devii ca el, îl cert cu o voce mustrătoare ca o mamă nervoasă care își educa copilul neascultător.
- Robert..ce? fantoma spune pierdută printre hohote de râs.
Îl privesc sfidător cum nu era deloc stânjenit să îmi râdă în față, la fel ca individul real.
- La naiba, Kitty, spune cu o voce amuzată, apropiindu-se cu tact de buzele mele.
Vroia..să mă sărute? Fantasma vroia să mă sărute? Ok, asta ar fi fost ceva nemaivăzut.
Și era o experiență unică. Mda.. și acum, cum se presupune că voi simți..? Ah, o adiere ca de vânt, probabil.
Fantoma își lipi ușor buzele de ale mele și trăiri pe care le-am mai simțit odată îmi invadau tot corpul. Aroma dulce a apropierii lui îmi îneca gura, simțurile, amorțind-o ușor și reînviind-o apoi cu fiecare atingere de catifea. Săruta la fel de bine ca el, numai că..tandru. Clar… real sau nu, măiestria lui cu buzele era la fel de genială.
Îi înconjor gâtul cu mâinile strângându-l puternic, și îl trag spre mine. Probabil era o mișcare de siguranță,nu vroiam să îl mai scap printre degete din nou, să dispară.
El își plimbă cu mișcări rapide,necontrolate mâinile pe spatele meu prinzându-mi corpul în colivia lor. Deja sărutul trecuse de la stadiul tandru la unul pasional, exact.
Îmi ridic mâinile în părul lui prinzându-l ușor, și bucurându-mi simțurile la atingerea lui mătăsoasă. Un val din parfumul lui zboară din el, învăluindu-mi fața.
Tocmai primisem confirmarea.
Era el.
Oare apăruse din nou în momentul în care rostisem replica magică?
Își lipește corpul brusc de mine împingându-mă involuntar mai în spate, iar un scârțâit periculos ne înlemnește pe amândoi, rămânând câteva clipe așa, cu chipurile aproape lipite. Respiram aerul care el îl expira și viceversa. Chipul meu se oglindea din nou în ochii lui care luceau , dar arăta ca o umbră.
Era sunetul făcut de blestemata de scară ruginită. Stăteam pe margine, lipită de bara de susținere, și doar un pas m-ar fi aruncat în gol.
El își urcă mâinile pe părul meu și mă trage la pieptul lui protector, iar eu îmi urc cu teamă picioarele pe ale lui. Cu doi pași scurți, se dă în spate, cu mine susținându-mă de mișcările lui, depinzând de el.
Scara scotea sunete tot mai amenințătoare, tot mai stresante.
Se apropie cu mișcări de robot de perete, lipindu-se de el. Înspiră adânc și apoi începe să mă privească înduioșat.
Eu mă dau jos de pe picioarele lui și îi zâmbesc recunoscătoare, cu un zâmbet emoționat, atingându-i ușor chipul fin cu palmele mele tremurând și binecuvântându-i în gând determinarea.

. . .

Stăteam urcați pe zidul înalt sub privirile lunii care ne superviza atent. În fundal încă se auzea zdrăngănitul lin al chitării. Iar cântărețul se învârtea amețitor în jurul grupului care îi era spectator. O tipă se ridică hotărâtă, și mânuind cu precizie o vioară, acompaniază sunetele într-o simfonie amețitoare.
Rob stătea aproape de mine urmărindu-mi atent mișcările privirii.
- Cum.. cum ai ajuns..aici..? reușesc să spun cu o voce încurcată.
Puteam fi amețită până la extreme, puteam să nu-l simt în spatele meu, dar picioarele înmuindu-se și mișcările necontrolate din preajma lui m-ar fi dat de gol involuntar, doar în apropierea lui.
- Poate ar fi mai sigur și pentru tine dacă ai folosi scara din interiorul clădirii, cum am făcut eu, spune cu o privire ocrotitoare.
La urma urmei nu ar fi fost ceva ieșit dn comun că a ajuns înaintea mea aici. Oricine era mai rapid ca mine.Și luând în considerație starea mea de spirit de atunci și mișcările greoaie, era de înțeles.
- Eu.. sunt mai mult o iubitoare de natură, spun cu o grimasă copilăroasă.
El îmi copie gestul.
- Credeam că ai plecat. Spun cu o voce întristată doar de amintirea momentului.
El se încruntă îndurerat, plecându-și fața.
- Am..acționat stupid. Fără să gândesc. Când ai spus ”concert” mi-au trecut prin minte doar blitzuri și țipete. Un loc supraaglomerat. Nu ceva de care m-aș fi putut bucura,oricum. Și nu te-aș fi pus și pe tine în situația aia ingrată. Eu.. eu nu vreau să îți stric universul liniștit..nu aș atenta niciodată la el, încheie cu o voce stinsă.
Univers liniștit? Depinde ce înțelegea el prin asta.
Îi ridic capul cu palma mea, apoi îmi întorc capul relaxată spre artiștii care ne încântau fără cerințe în acest sens.
- Care e povestea ta, Kitty..? rupe tăcerea brusc.
- Eu.. sunt eu. Răspund prompt fiind luată prin surprindere.
El râde frumos, ca de gestul unui copil inocent.
- Ce vrei să știi?
- Totul.. nu știu.. ce faci aici..care e explicația accentului pe care uneori îl dezvălui..orice.
- Nu cred că povestea mea e atât de fascinantă ca cea din basmele cu prințese, spun aplecându-mi fața.
- Nimic nu e mai fascinant pentru mine decât tine, mă mângâie cu vorbele lui încurajatoare.
- Eu.. eu nu sunt așa pentru că am vrut eu. Încep discursul meu sovăind. Pe mine viața m-a format așa, nevoia. Eu nu am avut un tată care să-mi insufle încredere în mine sau să mă protejeze, sau un frate care să mă apere. Eu am fost mereu eu. Mereu..eu. Spun oftând adânc.
- Dacă nu îți face bine să vorbești de asta..
- Nu. Vreau să mă cunoști. Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Nici într-o poză, nici dintr-o amintire, nici din vreo povestire. Pentru că nu merită, sau simplu, pentru că mama a considerat așa de cuviință. Știu doar că erau extrem de tineri, fără experiență, s-au cunoscut când el era în vacanță în Franța și dupa două luni deja erau căsătoriți și pășind plini de speranță în New York. După doar două luni, mama părăsea locul cu mine în brațe și lacrimi pe obraz, înapoi la ea.Și venind aici în căutarea lui doar mi-a dovedit o mare dovadă de trădare și de pierdere de timp, așa că am renunțat de mult, la ceva ce nu avea rost.Și acum mă bucur doar de momentele mele aici, câte vor fi.
El zâmbește larg.
- Sper că multe.
- Nu știu. Depinde. Ridic din umeri ușor.
- Eu pot avea un rol în decizia ta? Întreabă parcă aspirând cuvintele care urma să le rostesc.
- Da.. spun pe un ton cald.
- Care e numele tău real, Kitty? Întreabă concentrat.
- Contează? Spun uitându-mă suspicios.
- Nu neapărat.. spune dezamăgit.
- Christine Charvet, spun dându-mi ochii peste cap.
Numele de Seltzer nu conta. Era numele tatălui meu, și aici doar un mijloc de a scăpa,de a explica mereu misterul celuilalt nume. Așa că Georgiana Seltzer nu ridica suspiciuni, trecea neobservat. Numele celălalt, pe care îl foloseam acasă, cu siguranță nu.
El râde scurt.
- Franțuzoaică? Spune mândru.
Îmi dau încă o dată ochii peste cap. Știu că nu prea îmi etalam partea elegantă a originii, dar o dețineam, cu siguranță, și pe aceea.
- Gata cu întrebările pe ziua de azi, îi tai scurt avântul.
- Fie, spune dând din cap nu foarte mulțumit.
- Ce ai mai făcut azi? Schimb brusc subiectul.
- În afară de ros cauciucuri? Râde puternic.
- Da!
- Am fost la ”Rose Art”, m-a sunat regizorul ăla sonat, spune strâmbându-se. E dus rău..a filmat King- Kong și cred că a rămas cu traume. Acum confundă oamenii cu maimuțele cred.
În sfârșit găsisem explicația excentricității lui. Dar..și a miniaturii personajului din film..uriașul acela enervant cu care mă luasem la harță.
- Și? Cum a fost?
- Pierdere de vreme. Nici nu m-a băgat în seamă aproape. Căuta disperat nu știu ce tipă. Mi-a făcut și o descriere a ei. Și clar, e o tipă avidă de faimă , genul acela care se bagă pe subt pielea oamenilor pentru a-și obține scopurile. O tipă cu un caracter josnic, având în vedere modul ei de a acționa. Georgiana Seltzer, spune enervat și rostind cu ură fiecare literă, apoi mă privește sugestiv, fix, cu o privire acidă.
Înghit în sec.Talentul lui actoricesc dăduse rezultate și mai devreme, se pare.
Aflasem cauza interiogatoriului meu de mai devreme.