Cap. 15 Me against myself

Dacă aș mai fi avut la dispoziție opțiunea cu dispărutul sau invizibilitatea pe listă, probabil ar fi fost prima variantă la care aș fi apelat. Nu pentru că aș fi fost o lașă, din contră, dar mimica lui plină de ură din momentele de acum nu te-ar fi făcut să îți dorești altceva în afară de asta. Dar înțelesesem bineînțeles că e imposibil , cum de altfel mai realizasem și că mereu după un moment plin de căldură cu el, imediat vine o găleată de apă rece în cap.
Avea maxilarele încleștate și pe poziție de atac. Nu știu ce i-a spus dobitocul acela de regizor despre mine, dar cu siguranță faptul că nu i-am spus numele meu complet mai devreme nu a fost de mult ajutor, din contră, a dus la accentuarea părerii negative.
Era într-adevăr o situație foarte incomodă dar nu una fără rezolvare. Și dacă ar fi trebuit să mă îngenuncheze opinia lui, mai mult mă enerva , deja simțind cum îmi ies din fire.
- Și care e problema ta până la urmă? Mă răstesc nervoasă, încrucisându-mi brațele într-o poziție de atac.
Așteptam să observ furia care pulsa din el cum iese la suprafață, dar doar o mimică brusc schimbată, relaxată, mă surprinde.
Îi..trecuse deja supărarea? Ok, asta a fost scurt. Fără țipete, fără nervi tociți, fără explicații lungi și complicate? Wow!
Sau doar nu se simțea în stare de o nouă dispută? Sau îi lipsea cheful..mai bine zis?
Cu tipul acesta un lucru e cert : niciodată nu știi ce să te aștepți de la el ; îl dai afară pe ușă și el intră pe geam, îi spui o vorbă cu drag și el îți întoarce spatele și pleacă. Așa că dacă nu poți face față la fluxul de curente calde sau înghețate din partea lui, cel mai bine e , ori să fii pregătit cu un pulover vara și cu un tricou iarna..sau să te muți pe un alt continent, mult mai..”stabil” din punctul acesta de vedere. Pentru că el poate tuna și fulgera când afară e soarele gigant pe cer, sau luminează vremea deprimantă și împrăștie norii doar cu un zâmbet unic de-al lui, eclipsând cu siguranță alte fenomene și îndepărtându-le. Sau o altă opțiune ar fi să devii meteorolog, deși nu cred că ar ajuta foarte mult nici asta.
Îl privesc suspicioasă și concentrându-mi toată atenția asupra fiecărui gest insignificant la prima vedere, fiecărei priviri, fiecărei bătăi de inimă.
- Ah..feminista convinsă..spune cu un zâmbet fermecător. Era să uit..
Dă din cap amuzat și începe să râdă amețitor, fără ironie, sau intenții ascunse. Cel puțin la prima vedere.
Feministă? Ce absurd. O asociere complet nepotrivită în situația de față. Nu cred că ar fi contat în cazul acesta dacă eram un câine, o fetită, un rocker sau o pisică; în momentul în care ești pus la perete fără vină , nu e ceva care poate fi controlat,anume impulsul de furie și de condamnare a gestului irațional al celui care face asta.
- Poți să fii mai clar..?
Spun cu o voce pierdută ,mușcându-mi buza și având impresia inevitabilă care mi se lovea constant de creier, ca un bumerang, că pierdusem ceva, o parte din discuție, indiferent ce. Ceva..orice, ar fi adus o boare de normalitate comportamentului inexplicabil și cameleonic al lui din acest moment.
- Am uitat că tu ești avocatul din oficiu al oricărui acuzat, sau condamnat în cazul acesta, și în special alor mei, răspunde cu o privire sarcastică.
Asta m-a deranjat puțin. Poate puțin mai mult.În primul rând,nu eram avocatul nimănui, doar cautam circumstanțe atenuante comportamentului, reacțiilor și deciziilor celorlalți. Prin acest fapt încercam și eu să îmi insuflu încrederea că va fi și pentru mine cineva acolo, la fel cum sunt eu, în situațiile atât de absurde și încurcăturile în care fără intenție mă implic.
Apoi, eu nu eram ”oricine”, sau ”oricare”, cum s-a pronunțat el mai devreme, eram ”eu”, ceea ce nu era atât de simplu pe cât sugera el. Desigur, nu eram o personalitate importantă a nici unui domeniu, nu eram o figură istorică, o regină, sau un idol, indiferent al cărui segment, cum era el, dar putea totuși să îmi acorde minimul de respect, având în vedere că și eu i-am ascultat înțelegătoare aberațiile, i-am iertat izbucnirile nu mereu plăcute, și nu i-am spus un simplu ”Du-te naibii !” întorcându-i spatele, cum de multe ori o cerea cu îndârjire. Și acum îl amânasem, cel puțin momentan, neacordându-i o binemeritată zbrâncă, cum ar fi avut nevoie mai devreme, pentru a reflecta în voie la cuvintele lui despre mine până va ateriza jos. Asta dacă nu i se blochează părul în vreun copac până acolo.
Și nu în ultimul rând, și poate cel mai important, cine era el să decidă stadiul meu de ”condamnat”, deja? Când și cel de acuzat nu era decât un act de despotism al minții lui comuniste.
- Ești absurd, mârâi printre dinți întorcând capul cu o mișcare bruscă, și încordându-mi fruntea.
- Nu, tu ești, spune cu o voce mieroasă. Nu oricine merită să îi iei apărarea, Kitty, oricât de solidară sau bun suflet ai avea tu. Pentru că nu toți sunt demni de asta. Desigur, ți-am înțeles opinia în privința fanelor, și nu o contest, dar tipa asta, Georgiana, crede-mă , nu merită nici un pic de considerație de la o ființă atât de specială, deosebită ca tine.
Îmi atinge cu blândețe mâna, apoi mi-o prinde ca un clește între degetele lui plăcute la atingere. Îmi întorc privirea bulversată și un chip radiind de duioșie îmi zâmbea ca la vederea unui înger.
Deși primul impuls a fost să râd în hohote puternice, șocul și amețeala m-au limitat doar la o privire abătută și la o mimică absurdă.
De ce vorbea de mine la persoana a III-a? Ori mă decolorasem în ultimele clipe devenind invizibilă ori el avea o problemă mare.
- Nu înțeleg de ce ești atât de revoltat împotriva.. ei.
Spun cu un oftat.Ajunsesem să vorbesc de mine la altă persoană. Oare ăsta al câtelea punct era marcat era pe lista de probleme psihice?
- Pentru că am dreptate. Tipa e o oportunistă.
Ok.. a durut asta. Deși nu știu pe care dintre noi două mai mult. Nu îi înțelegeam absolut deloc tactica. Posibil ca modul lui de a mă înjosi să fie printr-o metodă de a mă face să mă simt deplorabil, fiind un moment regizat cu precizie.. sau, pur și simplu, tipul habar n-avea cu cine vorbea, era complet pe dinafară. Deși înclinam să aleg a doua variantă – era mai puțin dureroasă pentru mine.
- Nu, nu e o gândire practică. Cum poți judeca așa o persoană? O cunoști? Întreb ridicând sprânceana suspicios.
O întrebare absurdă. Poate mai bine ar fi fost să o formulez ”Ai habar dacă o cunoști ?”…sau ”Știi de cine vorbești de fapt?”.
- Nu, dar mi-e destul de clar felul ei care reiese din vorbele celor care i-au descris mișcările. Nu suport genul acesta de parvenite. Punct.
Spune încruntându-se.
Clar, tipul habar n-avea pe ce lume trăiește. Și asta nu mă făcea acum decât să îl privesc cu compătimire și să îl iert încă o dată din cauza inocenței care o avea. Şi vulnerabilității.
- Hei, vrei să fii mai explicit, spun cu o curiozitate arzătoare.
Și da, eram extrem de intrigată de situație și vroiam să descopăr ce i-a adus produs o gândire atât de ilogică despre mine. Sau Georgiana de fapt.Nu înțelegeam cum acordase atâta înțelegere stângăciilor, încurcăturilor și reacțiilor mele, iar pe Georgiana, adică tot pe mine practic, o judeca și o punea la zid din prima, fără anestezie, fără să o cunoască.
- Pentru că nu e drept. Sunt atât de multe fete talentate care muncesc de mici și se chinuie să obțină un rol cât de mic, și apare din neant o tipă, și pentru că are gura mare și e avidă de publicitate, îi joacă pe toți pe degete și primește rolul cel mai important dintr-un film.
Ah da? Era plăcut să aflu noutăți de la cei din jur, de care habar n-aveam.
- Cred că ești nedrept, spun cu o voce de mamă înțeleaptă care încearcă să își educe cu tact copilul și să îl aducă pe calea bună.
- Nu sunt. Dacă îți spun că l-a vrăjit și pe Taylor? Omul e extaziat și stă lipit de regizorul acela doar ca să o găsească, spune serios dându-și ochii peste cap.
Asta era foarte amuzant. Oh, ce stres că nu mă pot desfășura în largul meu. Deși nu știu cât de prietenoasă e locația asta pentru mișcări bruște şi hohote de râs necontrolate.
Și era clar fără logică ce spunea. De ce l-ar fi interesat pe Taylor să mă găsească? Lucru care bineînțeles sper să nu se întâmple prea curând, și voi avea grijă de acest aspect. Nu pentru că m-ar fi deranjat, dar nu aș fi vrut să îi încurc și lui existența.Plus că se va găsi cu siguranță o colegă nouă de filmare, și nu la fel de distructivă ca mine.Un lucru e cert, însă : regizorul sonat nu se mai apropie mai puțin de 100 m de mine.
- Poate e foarte frumoasă..
Spun flatându-mă singură mai mult , cu observația fără rost.
- Nu îmi pasă.
Sau..da. Dar nu știi asta. Nu încă.. Continui în gând răspunsurile la replicile lui comice pentru mine.
- Puteai fi tu în locul lui, spun ironică.
- Bineînțeles că nu , mă privește încruntat.
Eu îmi ridic sprânceana suspicioasă. Sau..de fapt, bineînțeles că da?
Era nostim de acum să mă bârfesc pe mine însumi, cu un tip care habar n-avea că bârfea o tipă cu aceeași tipă. Ok, poate sună puțin cam complicat. Puțin mai mult. Dar absurd, cu siguranță e.
- Bine..poate și eu am fost pe aproape..dar nu se compară situația. Eu am fost atras de gândirea ta întâi, de firea ta.. și mi-a plăcut enorm, iar după..normal..m-a dărâmat puțin și aspectul fizic..spune stânjenit.
Îl privesc uimită.Îmi plăceau destăinuirile lui.
- Puțin mai mult, bine. Cert e că mie nu mi s-au aprins călcâiele din prima după o fetișcană , ca el. Ea nu are comparație față de tine, oricum. Nimeni nu are.
Bine, aici e puțin discutabil. Poate că eu am de fapt comparație cu mine..nu? Îmi dau ochii peste cap. Complicat, enervant, ciudat. Tot haosul acesta stresant.
Și nu are dreptate. Taylor ..așa cred că e el.. sociabil, prietenos. Nu în sensul în care spunea el. Era amuzant totuși cum se revolta el, plin de mânie.. împotriva mea. Fără să știe, mai ales.
Urâtă postură cea în care mă aflu acum. Însă , ceea ce am înțeles clar, e că trebuie să îl fac să o iubească, sau cel puțin să o placă, și pe Georgiana, pentru că, din păcate, venim la pachet. Și nu știu cum ar reacționa acum dacă ar afla acum că eu sunt aceea.
Nu vreau să îl scap printre degete. Nu acum, când încă e lângă mine, când încă îl pot face să rămână.
Mă ia prin surprindere cu un sărut tandru. Nu i-am putut răspunde complet, cum simțeam, dar rațiunea mă împiedica să o fac.
Mă simt ca o nemernică. El are dreptul de fapt să afle că cea pe care o detestă profund este chiar cea..pe care o sărută acum cu atât de multă blândețe și admirație.
Sunt o egoistă, o persoană rea. Acum mă detesc și eu pe mine. Îi împărțășesc sentimentele. Numai că eu o detest pe Kitty, cea care îl poate răni.
Închid ochii și îi strâng puternic, încercând să opresc frământările, să nu mă gândesc, să mă las doar purtată de val, să mă înec în frenezia apropierii, suflării lui, să mă las pradă brațelor lui protectoare și să profit până la ultima suflare de ceea ce putea fi.. ultimul sărut.
Oftez ușor după ce se depărtează cu greu de chipul meu, trag aer destul în piept și încep.
Vorbesc cu un glas tremurător, și rostesc fiecare cuvânt ca și cum o stâncă ar sta deasupra mea gata în orice clipă să cadă, să mă facă bucățele. Deși aș fi preferat asta în locul situației oribile de acum.
- Rob, acea Georgiana, aș putea fi..eu.
El zâmbește scurt și apoi spune:
- Tu? Tu nu ești așa. Pe tine nu te interesează tâmpeniile astea..ca faima, viața mondenă , să fii cunoscută, să epatezi. Tu nu ești superficială.
Rostește fiecare cuvânt cu putere și o siguranță intimidantă. Era atât de imensă încrederea lui în mine..sau cel puțin așa reieșea din comportamentul, cuvintele lui,.. ceea ce făcea totul din ce în ce mai greu acum. Imposibil chiar.
Oftez adânc și îi studiez trăsăturile perfecte, chipul conturat ca de un pictor, un artist genial.. și mai ales.. îi urmăresc mișcările pieptului care îi explicitau bătaile necontrolate și dese ale inimii.
Dacă atât de tensionat e acum, cum va fi când îi voi spune? Groaznic. Și..locul acesta deloc sigur.. Nu pot face asta. Pur şi simplu nu pot.
Totuși, la urma urmei avea dreptate. Nu mă interesau deloc toate acelea. Nu le dădeam nici o importanță și rolul acela stupid nu valora deloc pentru mine.Nici nu știu dacă m-aș fi descurcat. Nici nu mă interesează să aflu.
- Dar…
- Nu vreau să mai vorbim despre asta. Nici nu știu de ce am adus asta în discuție. Doar a întunecat momentul . Oricum eu nu o voi vedea, nu mă interesează.
Așa e. Nu o va vedea pe Georgiana, și eu voi avea cu siguranță grijă de asta. Nu voi lăsa o tâmpenie să ne îndepărteze.. Nu atât de repede.
- Mă bucur că nu ai plecat, spun cu o voce blândă.
Vroiam să îndepărtez subiectul de mai devreme împreună cu norii lui urâți. Nu vroiam să mai fie umbre.
- Oricum nu puteam pleca, răspunde cu același ton duios. Nu înainte să îți dau.. asta.
Din mâinile lui un material imaculat, extrem de plăcut la atingere, se odihnește pe palmele mele. Nu realizam ce e..
Îl privesc întrebătoare, încercând să citesc răspunsul pe buzele lui tentante.
- Batista ta, îmi elimină dubiile cu glasul lui înțelegător.
Batista mea? Cea pe care o chinuisem și umplusem de praf în arhiva veche..? Fusese atent la un detaliu atât de.. mic?
- Poți să o păstrezi.. spun cu o voce emoționată.
- E a ta..spune stânjenit.
- Te rog.. mi-ar plăcea mult să rămână la tine..
- Sigur?
- Bineînțeles.
Răspund fericită și îi înmânez batista noului proprietar, care cu siguranță o va respecta mai mult decât mine și în ale cărei mâini va găsi același confort și senzație relaxantă ca în ale unui înger.
El se apropie de mine cu grijă, și îmi prinde mijlocul în protecția brațelor lui. Eu îmi apropii buzele de fața lui, sărutându-l sensibil aproape de buze, aproape atingându-i-le, moment în care el închide ochii și surâde blând.
Îmi sprijin mulțumită capul pe pieptul lui ocrotitor, din care emana căldură, iar el mă sărută cu un gest inocent pe păr.
Era atât de frumos, de simplu, comportamentul nostru. Nimic ieșit din comun, nimic anormal. Eram două suflete mulțumite de apropierea celuilalt. Eram ..noi.

Un sunet sâcâitor începe brusc să se audă. Mă enerva că ceva intervenea în liniștea și momentul nostru perfect. În sfârșit îmi recuperasem pacea sufletească și vroiam să mă bucur de armonia nopții simțită atât de intens înconjurată de brațele lui puternice, apărătoare. Rob își dezlipi oftând fața de părul meu și mă privi cu subînțeles. Nu înțelegeam ce vroia. Oare sunetul acela nu era doar în capul meu?
- Nu răspunzi? Întreabă cu o voce care mă ia prin surprindere.
- De ce? Eu nu am telefon. Răspund subit.
El mă privește cu sprânceana ridicată,și cu o față serioasă.
- În secolul vitezei și al tehnologiei.. nu ai telefon? Vorbește sarcastic și începe să râdă.
Eu îmi dau ochii peste cap stresată deja de atât de mediatizat-ul şi plictisitorul subiect din viața mea.. ”telefonul”. “Unde îți ții telefonul?” „ De ce nu răspunzi când te sun? ”, ” De ce mai ai telefon dacă nu îl folosești ?”..și încă un infinit de întrebări absurde și fără strop de folos. Of, unii oameni chiar nu aveau ceva mai bun de făcut decât să îi sâcâie pe alții la telefon? Și în plus, eu din cauza telefonului sunt un dezastru. La cât de neatentă, împiedicată , sunt, cu sarcina în plus de a mă concentra și asupra nemernicului de pătrățel de plastic deveneam de două ori mai iminentă pentru cei din jur, și pentru mine, mai ales.
- Nu, răspund bosumflată din cauza subiectului.
- Poate tu nu ai, dar el te are el pe tine, insistă cu o grimasă indicându-mi cu privirea locul de unde obiectul enervant se criza, buzunarul meu de la geacă.
Oare a înviat și telefonul ăla? La fel ca papagalul acela stresant? Nu că acum ar fi fost foarte diferit de el. Era la fel de inoportun și odios.
Caut mârâind în buzunar și găsesc telefonul alături de un bilețel mic. Ignor în continuare bâzâitul insistent și citesc cu un zâmbet larg mâzgâlitul comic al lui Jae, cu un conținut la fel de simpatic ca de obicei.. cum era și el de fapt. ”Ți-am lăsat asta pentru a mă asigura că mai ești întreagă când nu sunt în apropiere. Am dat sonorul la maxim pentru a fi sigur că nu-l vei putea ignora, și dacă o vei face, cu siguranță cineva îți va sugera printre dinți să răspunzi înainte să audă tot orașul. Mult succes, Kitt! Cu drag, Jae. P.S. Atenție la stâlpuri !”
Încep să râd cu poftă sub privirea uimită a lui Rob. Îi întind biletul și după ce îl citește își luminează chipul cu un zâmbet înțelegător.
Era drăguț că toată lumea era așa atentă cu mine. Înseamnă că nu sunt chiar așa o mare pacoste. Sau poate faptul că sunt crea toată această isterie în jurul meu, e fapt.
- Da, răspund încă sub efectul de mai devreme.
- Ce faci? Colleen mă liniști subit cu vocea ei exigentă.
Grozav. Asta mai aveam nevoie acum. Un polițist pe capul meu.
Sunt cu..Robert Pattinson?Apropiată de el. Ținându-l de mână..? Mda..bineînțeles. Și ea m-ar fi felicitat binevoitoare dorindu-mi tot binele din lume.
Înghit in sec enervată.
Ce puteam să îi spun? Cu siguranță adevărul nu. Am grijă uneori de integritatea nervilor mei și așa slăbiți.
- Mă relaxez.
Bombănesc scurt printre dinți încercând și eu să îi tai elanul de mamă poruncitoare.
- Trebuie să vorbesc cu tine. E important. Vocea ei nu părea să accepte un refuz, dar oricum era timpul să plecăm.
Ceea ce nu era și ce mi-aș fi dorit, dar era realitatea.
- Bine, spun scurt înainte să apuce să spună ceva inoportun.
Nu eram sigură că Rob nu auzea ce vorbeam. La cât de ridicat era dat volumul soneriei, cu siguranță și opțiunea aceasta era tăiată de pe listă.
- Pa! Închei scurt cu o voce voioasă că se încheiase momentul jenant.
- Hei! Ea strigă furioasă.
- Și mie mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, Colleen. Ciao!
Și închid cu o mișcare scurtă clapeta telefonului. Respir ușurată întorcându-mi privirea spre un Rob gânditor și tăcut.
- Presupun că asta a fost pentru azi, nu? Spune pe un ton deloc resemnat, oftând.
- Cred că luând în considerație toată ziua, o putem considera detașat o lună. Nimeni cu trece prin atâtea într-o zi. Continui surâzând sugestiv.
- Ar putea trece toată viața mea într-o zi ca asta, și nu aș simți, spune cu vocea lui amețitoare privindu-mă intens.
- Oh, nu. Nu aș vrea să ajung prea repede ca săraca ”Corpse Bride”. Dacă așa fac față situației acum, nu vreau să mă gândesc cum ar fi și cu grija pe cap de a trebui să îmi adun degetele sau alte fragmente ale corpului de pe jos. Ar fi un calvar. Spun cu o mimică îngrijorată.
- Ați avea totuși ceva în comun, spune pe un ton ștrengar.
- Ce? Fața de moartă..? Bombănesc intrigată încruntându-mă.
- Nu. De fapt eu mă gândeam la cele 20 de kilograme în minus.
Termină fraza cu greu din cauza chicotelilor. Dar înțelesesem că nu era răutăcios. Nu o zicea în sensul acesta. Era doar o tachinare inocentă.
- Și tu semeni uneori cu pianistul acela fricos din film și adopți fața lui, spun strâmbându-mă.
- Te contrazic. Cred că.. spre deosebire de el, eu ți-am făcut față destul de bine, răspunde mulțumit, lăudându-se.
- Pentru că eu nu sunt ca ea. Punct.Plus că în..
- Întunericul nu e prietenul tău cel mai bun, continuă fraza mea cu un rânjet glorios.
- Cu o excepție de la regulă: cu tine în preajmă, nu se aplică asta, completez inocent.
Cum el mă simțeam în siguranță oriunde..oricând. Numai sigură pe mine nu eram, bineînțeles, dar asta era alt subiect.
El îmi atinge delicat buzele cu dosul degetelor lui lungi, de pianist.
- A fost o zi foarte aparte, rostesc cu o voce fericită, ridicând palma ca un copil.
El îmi înțelege intențiile și bate palma cu mine râzând, apoi încheie cu glasul lui dulce:
- A fost o zi minunată.

. . .

Un urlet teribil îmi tună brusc în cap, determinându-mă să mă trezesc cu impresia debusolantă de a cădea brusc dintr-un vis frumos într-un coșmar. Îmi trag perna pe cap injurând și încercând stângaci să alung toată poluarea sonoră din jur,sau măcar o parte, în încercarea aproape imposibilă de a reveni în momentul perfect de mai devreme, momentul care făcea cu finețe translația dintre noaptea perfectă cu Rob și timpul debusolant fără el. Dar se pare că deja mă izbisem de placa de piatră, rigidă, a realității.
Țipetele necontrolate continuau să mă inunde și la fel și indispoziția de dimineață care o creau.
Mă ridic pe genunchi bombănind și analizând teritoriul minat doar cu un ochi, și acela chinuit de lumina ca o săgeată a unui soare extrem de matinal. În vizor îmi apare capul rotund și agasat al lui Dusty, care mă fixa cu ochii lui albaștri, care acum erau agasați și iritați. Dădea din coadă agitat.
- Vezi, ți-am spus eu că se poate și mai rău ca mine, spun plină de mine.
El mă privește plictisit.
Dacă va continua situația acesta , în curând și motanul ăsta care nu mă suportă va ajunge să mă iubească. Ceea ce era un lucru pozitiv. Dacă nu ar fi fost țipetele imposibile și pentru mine de suportat.
Trupul zvelt al Melissei țopăi plin de energie în cameră, și mă înșfăcă pe neașteptate într-o îmbrățișare lipicioasă și copilăroasă. Eu stăteam amețită, ca o fantomă apărută de pe tărâmul derutant al lumii de dincolo, fără să înțeleg nimic.
Apăruse un nou rimel? Sau ce avea, atunci?
- Ce..
Îmi bagă în față promptă, înainte de a apuca să termin întrebarea, o bucată de hârtie mototolită ce semăna a fi o bucată insignificantă dintr-o revistă. Sau revista. Care arăta îngrozitor acum, ieșită cu greu din mâinile ei agitate, ca dintr-un război cu reacțiile ei afective puternic exprimate.
Era.. o poza cu Rob? Un articol nou despre el? Ar fi fost ok asta, chipul lui ar mai fi luminat puțin începutul debusolant al zilei.
Îmi îndrept privirea spre ceea ce o însuflețise pe Mel să reacționeze atât de exagerat.
Chipul meu pierdut zâmbea stupid în paginile atât de mototolite ale revistei chinuite. Probabil emoția nestăpânită a ei a fost ca o mângâiere față de mâinile mele stăpânite de indignare și furie.
- Ce dracu’ e porcăria asta?? Urlu ca din gura șarpelui sărind în același timp din pat ca arsă.
- Cum ce? Ea răspunde bulversată. Tu.
Mă uit ucigător simțind cum mi se accelerează sângele de nervi.
- Normal că eu, doar nu maimuța Cheetah!! Mă răstesc irascibilă.
Deși nu ar fi fost mai deosebiri între ea și fața mea imbecilă din imaginile alea.
- Mă refer ce caută asta aici!!
Ea dă din umeri nevinovat.
- De la ședința foto, spune senină.
Ședință? Ce ședință?? Mintea mea căuta frâmântându-se ceva relaționat cu asta.
Ședință? Aia? Mascarada aia de doi lei , joaca aia infantilă alcătuită din pozele inutile făcute doar pentru a scăpa de stresul numit Colleen?
Era ședința ei, fir-ar să fie! Ce căutau alea aici ? Eu acceptasem să fac două poze cretine pentru că îmi zâmbea frumos fotograful acela simpatic și pentru că dacă nu aș fi făcut-o n-aș fi scăpat de reproșurile ei frustrante mult timp.
Oh, la naiba!! Acum va urla și ea la mine pentru că i-am ruinat apariția în revistă.
- Uuuf!! țip ca o nebună trântindu-mă cu fața direct în pat.
Trei voci agitate îmi sună în cap brusc.
- Ce e?
Colleen, Brendal și Jae rostesc sincron de parcă ar fi fost dirijați.
- Cum ce e ?? Mă ridic nevricoasă , profund iritată de întrebarea stupidă.
- Ce s-a întâmplat? Jae spune holbându-se pierdut.
- Asta s-a întâmplat! Pronunț cu o voce gravă în timp ce smulg resturile firave ale nefericitei reviste care nimerise aici.
- Ah, Colleen rânjește mulțumită. Sunt foarte tari imaginile.
Primise vreo ușă în cap de la Jae? Sau îi căzuse un ghiveci în cap cumva dimineață? Sau un asteroid?
Ce naiba pățise? De se reacționa așa , total ilogic ? Aș fi preferat să mi se alăture, să nu fiu singura isterică în momentul de față.
- Colleen.. tu parfumul te dai cu el sau îl bei?
Spun deloc amuzată de situația penibilă în care mă aflam.
Bineînțeles că în cameră puhăia mirosul înțepător de dulce al parfumului ei. Reacția mea avea și un sâmbure de logică.
Ea își dă ochii peste cap stresată.
- Tu ce ai acum de reacționezi așa?? Se răstește la mine.
- Cum ce am? Fața mea cretină e într-o tâmpită de revistă!
- Și nu am spus-o eu acum, ok?
Brendal rânjește ironic după reflexia ”inteligentă”.
- Oh, dacă nu vrei să te fac afiș pe peretele din spatele tău închide gura,dobitocule!
Îl ameninț mârâind. Și nu glumeam.
- Și care e motivul de supărare? E cel mai bun lucru care ți se putea întâmpla!
- Cel mai bun lucru ar fi să- mi ia înainte fața acum un tren , bombănesc deprimată.
- Kitty, ești stupidă. Oricine s-ar bucura să apară într-o revistă , continuă cu o mimică crispată și încruntându-se.
- Și nici nu e revista ”Animal Planet”, Brendal completează cu vocea lui tâmpită.
- Un om cu IQ-ul tău ar trebui să aibă și o voce mică , spun ațintindu-l cu o privire ucigătoare.
Mă privește sarcastic.
- Eu nu, Colleen, fir-ar să fie! Îmi reieau conversația cu ea, analizând-o atent.
- Nu fi absurdă Kitty! Ar trebui să fii flatată că ai șansa să fii admirată de ceilalți acum, de multă lume.
Multă lume? Numai părerea unei persoane avea greutatea ca a unui munte care m-ar putea zdrobi cu un gest, un cuvânt.
Chipul furios al lui Rob mă făcu instant să tremur de frustrare.
Acum chiar s-a terminat! Dacă ar mai fi fost vreo șansă pentru ceva, s-a risipit acum!
- Știi prea bine că asta nu e ce îmi doresc eu! Îi reprosez fără regret.
- Kitty, tu habar n-ai ce-ți dorești!
Spune strâmbându-se și dându-și ochii peste cap plină de dezgust față de modestia opiniilor mele care e evident că nu o interesau nici cum mă interesa pe mine cât e ora în Japonia acum.
Deși mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Sau pe Marte. Oriunde altundeva decât aici, decât în situația asta.
- Și crede-mă că tu nici atât habar nu ai,cât mine!
Termin brusc circul.
Mă ridic nervoasă de pe pat izbindu-l pe Brendal și fața lui cretină de perete și ies brusc din camera infectată de replici și cuvinte pline de prostie și ignoranță.
- Eu știu ce e bine pentru tine, ingrato!
Vocea ei se auzi ca o mustrare ,una surdă deja pentru mine.

. . .

Sorbeam nefericită din ceaiul acela care dacă ieri și în fiecare zi îl adoram, acum mi se părea oribil. Nu mai avea nici gustul dulce de zmeură, nici aroma plăcută și îmbietoare, nimic. Era doar apa clocotită care îmi chinuise mai devreme buzele arse și așa de dispreț.
Eram mulțumită însă, pentru că mă împiedicasem la fix de ei, și acum îi aveam, ochelarii gigantici retro după care mă ascundeam , și niște haine normale în afară de pijama.
Eram fericită că scăpasem de mediul nefavorabil minții mele, că mă îndepărtasem de toți, că nu erau aici, că nu mă mai puteau răni cu fiecare vorbă fără rost. Eram doar eu. Asta încercam să îmi spun în gând.
Nu aveam chef să mă observe nimeni.
Nu vroiam să exist acum.
Chelnerul care de obicei mi se băga pe gât fără bun simț, plictisindu-mă constant, acum mă analiza suspicios de la distanță. Nu pentru că ar fi simțit karma negativă și otrăvitoare din jurul meu, ci pentru că am avut grijă din start să îl expediez cu o replică scurtă și la obiect. Știam că privirile mele sugestive și acide nu erau de folos, le încercasem de atâtea ori fără succes. Și în plus, acum nici privirea mea nu era ceva ușor de observat.
Ideile chinuitoare zburau din nou în capul meu, torturându-mă fără milă. Și bineînțeles că acum era doar el în ele. Din nou.
În minte mii de gânduri chinuitoare mă împingeau fără milă în agonia în care cădeam ușor.
Deja puteam picta tabloul dezolant pentru mine al chipului lui, privindu-mă cu ură și punându-mă la perete cu un reproș scurt, plin de tăișuri. Privindu-mă ca pe Georgiana, tipa oprotunistă și avidă de faimă.
Era clar că asta se va întâmpla. Era inevitabil.
Era sfârșitul. Clar.
De parcă tot Universul ar fi complotat la asta. Și acum le reușise planul.Au îndepărtat tot ce era mai frumos acum pentru mine, ce era perfect, ideal.
S-a terminat.De acum mă puteam duce naibii fără probleme. Oricum nimic nu mai conta.
Părăsesc masa tremurând de indignare , în momentul în care persoanele din jur parcă mă chinuiau intenționat cu ziarele și revistele care le citeau. Doar un teanc de gunoaie neiertătoare. În fața mea vedeam numai reviste. Pentru o clipă îl văd pe Rob în tipul concentrat care își savura cafeaua și mica bucată de bârfă de pe hârtia aceea nefericită.
Chelnerul veni instant, observându-mi mișcarea. De parcă ar fi fost un gest care merita considerație, promptitudinea, din moment ce se holbase încontinuu la mine în cele 15 min ale mele aici.
- Mai dorești ceva? Întreabă cu un rânjet chinuit.
- Altădată, oftez puternic. Acum mă duc să mă arunc de pe vreun pod.
Spun oftând și îi smulg fără obraz țigara aproape întreagă din mână. O duc spre gură dar fumul urâcios mă sufocă dinainte să îl trag în mine. Așa că renunț.
El mă privește ciudat o clipă, apoi zâmbește.
Se pare că tipul chiar mă plăcea. Aproape că îmi părea rău că mă comportasem ca o scorpie aproape mereu cu el.
- Hei, orice ar fi, sunt sigură că nu e atât de grav pe cât îți imaginezi tu, spune cu un glas cald, încurajator.
- Ba e, spun bosumflată ca o fetită răsfățată.
- Ai căutat vreo clipă să vezi partea bună? Să vezi dintr-un alt punct de vedere, mai plăcut?
Păi..să analizăm. E o revistă, Rob e mereu legat de presă, articole. Cu siguranță ar fi aflat într-o clipă. Deci nu. Nu era nici o parte bună.
Doar dacă nu e aici. Ceea ce e imposibil.
Sau.. nu..?
O idee ca o steluță zâmbitoare mă luminează brusc.
Vancouver. Filmări. Rob nu mai era aici. Și dacă era, ori era la aeroport, ori ocupat cu bagaje, contracte, alte probleme.
Desigur. Mai aveam o șansă. Nu puteam arde toate idioatele alea de reviste, dar mă puteam gândi la o scuză bună până îl voi revedea.
Dacă va fi asta în curând. Oricum nu vorbisem aseară, nu stabilisem nimic. Nici nu speram și nici nu visam să îl văd azi. Totul depindea, ca întotdeauna, de bunăvoința lui și de încercarea mea crâncenă de a nu o mai da în bară până atunci.
Dacă până acum era tristă de îndepărtare, acum eram fericită de situație, de plecarea lui. Fusese la momentul oportun.
- Ești un geniu, spun plină de bucurie îmbrățisându-l scurt pe tip și fugind pe ușă, lăsându-l într-o stare de șoc.
Pășesc plină de încredere și cu siguranța că voi reuși să trec peste asta. Nu mă putea împiedica nimic.Nici pietrele, nici gândurile negre, nici un oftat.
Mă apropii de bloc și o figură greu de remarcat de la distanța asta îmi atrage atenția.
Merg în continuare și cu fiecare pas figura se conturează tot mai clar, mai exact.
Un tip înconjurat de fum de țigară și o revistă boțită stătea pe scări, cu chipul plecat.
Un nod mi se pune în gât.
Era el.
Și în mână avea condamnarea mea.