Cap. 20 Autumn is in the details

First part

Mergeam fără vlagă , şi nici nu îmi simţeam paşii. Nu îmi simţeam nici sufletul, nici mintea. Eram goală de orice reacţie acum.
În urma mea , în sala aia, rămăsese o parte din mine, o parte din inimă, suflet.. Nu ştiu cât de mare era pierderea, dacă voi reuşi să respir, să rezist, fără ea, până o voi recupera.. dar presupun că toate acestea vor fi elucidate curând.
Rob păşea puternic, rapid, cu capul plecat şi mârâind. El ştia ce bombănea, era ceva indescifrabil oricum.
Sau poate nu eram eu capabilă să funcţionez normal atunci, era auzul meu defect. Nu ştiu.
Dar cu siguranţă nu recita poezii. Probabil îşi descărca frustrarea injurând sau blestemând nu ştiu ce îl întristase pe el, ce îl deranjase cel mai tare . Situaţia ingrată prin care trecuse, jignirile lui Bred.. nu ştiu. Imprudenţa de a veni aici..? Regreta oare decizia de a mă revedea?
Habar n-am ce gândea. Oricum sunt o biată muritoare. Nu îi pot auzi gândurile.
Oftez adânc.
În jurul nostru erau tipii solizi, probabili responsabili cu securitatea lui. Era oarecum înfricoşătoare situaţia, nu îl văzusem niciodată înconjurat de aşa o armată. Atmosfera era apăsătoare, şi încărcată cu trăiri negative, sumbre.
- Ţi-am zis că e o greşeală teribilă să vii în locul ăsta.
O voce groasă, mustrătoare, se aude deodată. Era clar un reproş.
Ridic capul pentru a identifica emiţătorul, şi mă lovesc brusc de o privire critică şi analizatoare. Era „Paltonul urâcios”, cum îl poreclisem eu prima dată când îl văzusem. Uh.. tipul ăsta mai lipsea acum.
Încă păstra mimica din acea zi pe faţă. Era clar că era la fel de bucuros ca mine de revedere.
Robert continua să meargă, ignorându-l. Dar individul se ţinea scai de el. Enervantul.
- Putea să fie un dezastru imens.
Continuă să îmi zgârie creierul cu frustrările lui neinteresante. Apoi îmi aruncă o privire sugestivă, de blamare.
Tipul ăsta chiar nu avea treabă? Nu eram în cea mai bună zi, şi chiar aveam nevoie de un sac de box. Văd că el insistă să devină acela.
Presupun că aveau relaţie apropiată din moment ce îl tutuia şi îşi permitea să îi reproşeze şi să îl tragă de mânecă pentru că nu i se părea lui corect ce a făcut.
- Ştii ce, mai lasă-mă dracului cu morala. De asta mai am eu nevoie acum.
Rob se răsteşte scurt, cu o voce tăioasă, dură. Nu îl auzisem niciodată vorbind aşa. Dar mă bucura că aplica tonul pe antipaticul ăsta. Deşi.. să fie mulţumit.. s-a comportat prea finuţ, educat, cu el. Eu în locul lui îi prindeam de mult un pumn ..Aşa..pentru a-l ajuta să arate mai bine.
Ajungem la maşină şi dă un pumn zdravăn în portiera care se lăsa aşteptată de a fi descuiată, iar tabla nefericită răsună de durere..Atât în jur, cât şi în capul meu.
Îşi smulge apoi masca cu o mişcare bruscă de pe faţă, izbind-o puternic de ciment, şi cioburi de frustrare se împart pretutindeni din ea.
Tresar subit şi îl privesc cu ochii mari. O mimică gravă, nefericită, mi se dezvăluie privirii ameţite.
Deschide portiera făcându-mi semn sugestiv să intru.În alt caz, şi dacă nu ar fi fost el, aş fi început de mult să urlu la cel care mă modela acum ca şi cum aş fi fost bunul lui. Dar.. el încă era tulburat, şi îl înţeleg. De aceea îi şi acord circumstanţe atenuante.
Pun primul picior înauntru, cu ochii aţintiţi încă asupra lui, şi îşi încordează maxilarele, continuând să privească în jos, şi zicând mâhnit :
- Nu ştiam că ai un iubit..
. . .

Pe geam se grăbeau locaţii necunoscute, privelişti goale.. goale şi tăcute.
Toate erau stăpânite de toamnă. La fel ca mine.
Eu , la fel, eram sub dominaţia sentimentelor tomnatice.
Deja trecuseră minute bune de când intrasem aici, în fortăreaţa de fier.Poate mult mai multe decât cred eu. Trecuse mult timp de când îi rostisem un „Nu era iubitul meu” chinuit şi el îmi aruncase un „Ah..” scurt.
Îmi acordase o pauză lungă de meditatie..poate mult prea lungă. Şi prea dureroasă.
Reflectasem îndelung la Bred. Mă mistuia cu ură vina, conştiinţa neiertătoare, iar privirea lui de la final mă electrocuta puternic de fiecare dată când îmi revenea în minte. Amintirea îmbrăţişării lui puternice, din clipele mele de declin, fiecare mângâiere din vorbele lui.. fiecare încurajare care mă ridicase de la pământ şi mă susţinea să îmi păstrez echilibrul.. erau acum tablouri scumpe creionate puternic, şi pe care le ştergeam , le deterioram, cu lacrimile mele. Lacrimile din sufletul meu, de fapt.
Eram conştientă că îl rănisem, la fel cum sunt conştientă că nu credeam nimic din veninul aruncat fără rost asupra lui, şi nici nu aş putea crede, mai ales acum, după ce îi descoperisem valoarea interioară nepreţuită.
Doar reacţionasem impulsiv, urmare a ieşirilor lui necontrolate şi la fel de impulsive. Vroiam să pun punct haosului, să nu devine totul o adevărată tragedie antică. Era un bal cu tentă care contura timpuri apuse, dar nu era necesar acum un Tybalt omorât de Romeo, pentru că nu exista nici un Mercutio, şi mai ales unul mort. Şi pentru că, mai presus de toate, eu nu eram nici o Julieta. Eram o epavă.
Mă înjurasem din nou de mii de ori în gând, cugetasem cum îl voi împăca..dar ştiam că era inutil. Nimic din ce îmi planificam nu reuşea. Mereu mă surprindea viaţa. Mă chinuia deziluzionarea prietenilor mei, dar speram să fie totuşi blânzi cu mine.
Eram într-o stare depresivă şi poate susţinerea lui ar fi fost ca o gură de aer a bolnavului de astm. Aveam nevoie de un sprijin, de o forţă care să mă ridice.
Dar Rob era într-o stare deplorabilă faţă de mine. De când intrasem numai mârâia, stătea pierdut, ofta.
Nu mă ajuta deloc. Dar..poate sunt eu egoistă. Nu m-am pus o clipă în situaţia lui vitregă. Probabil el avea mai multe motive de a fi aşa acum, decât mine.
În maşina care zbura mă simţeam ca o străină completă. Nu era nici Frank. Era în locul lui un individ speriat şi care habar n-avea pe ce lume trăieşte. Nici Rob care urlase destul la el nu îl ajutase prea mult în sensul ăsta, oricum.
Nu aveam nici cea mai mică idee unde mergeam. Nu că ar fi contat, sau că îmi păsa. Mai mult conta tăcerea asta chinuitoare dintre noi şi respiraţia accelerată care o citeai din mişcările pieptului său. Era agitat, era nervos.
Iar eu stăteam mică, tăcută, neputincioasă. La urma urmelor, eu eram vinovata.
- Îmi pare rău că te-am băgat în situaţia asta nefericită.
Îmi fac curaj cu greu, după multe alte momente de repetiţie din gând, până rostesc stins, cu o voce chinuită de regrete, şi privind în jos.
- Nu e amuzant, Kitty.
Răspunde scurt. Tonul era greu de citit, de aflat starea lui.
Ce nedrept era. Cum putea crede că era vreo şansă, oricât de mică, să găsesc ceva comic în haosul în care am fost ? Ce putea fi de râs? Brendal spărgându-i lui faţa? Sau viceversa?
Era absurd. Nu eram o stâncă fără sentimente, totuşi.
- Ştiu că nu e amuzant.. Înţeleg că.. regreţi venirea aici. Eu..
Îmi ridică cu degetele îngheţate chipul palid, şi mă apropie de faţa lui. Îmi zăresc imaginea stinsă în marea ochilor lui, care acum se mai limpezise, dar erau vizibile urmele furtunilor care o frământaseră. Un calm adânc, pătrunzător , mă cuprinde atunci, şi se intensifică cu auzul bătăilor inimii lui. Bătăi care îmi dădeau putere, una câte una…
- Nu e amuzant ..că nu ai început deja să îmi dai pumni sau lovituri de cuvinte tăioase.
Rosteşte cu un ton suferind.
Că nu am făcut deja ..ce ? O luase razna, clar.
- Sincer, acum eu sunt cea care nu e disponibilă pentru jocuri de cuvinte.
Spun pe un ton calm, dar serios, privindu-l sugestiv. Oftează puternic.
- Sunt un imbecil. Clar.. Adică m-am comportat aşa pragmatic, rece, fără să mă controlez vreo clipă, fără să gândesc.
- Nu am sesizat nici o secundă la ce te referi tu. Din contră, ai acţionat onorabil.
Nu am văzut niciodată un tip care să fie jignit şi provocat de altul şi care să nu riposteze. Şi Brendal, deşi mă doare să recunosc, exagerase. Şi mult.
- Onorabil ? Să te implic pe tine într-o furtună, să te las să te lupţi tu singură, şi tot eu sunt cel care acţionează corect?
Vorbeşte repede, precipitat, cu o voce plină de reproşuri..adresate lui.
- Nu aveai altceva de ales, oricum. Şi nu a fost nici o furtună. E ceva normal între mine şi Bred.. Brendal..asta.
Încerc să scot un zâmbet , dar tot ce reuşesc e un surâs palid.
- Nu Kitty, nu e normal să te cerţi şi să te întorci împotriva celor la care ţii, din cauza mea.
- Dar nu s-a întors nimeni împotriva nimănui. Sunt doar mici neînţelegeri, care se vor remedia.
Spun încercând să par sigură pe mine, dar nu eram. Mă minţeam şi pe mine la fel cum îl minţeam pe el.Cel puţin în privinţa lui Bred. Dar totul pentru o cauză nobilă.. pentru calmarea conştiinţelor noastre care erau îndurerate.
- Indiferent ce spui, rămân tot un laş şi un imbecil.
- Vrei să încetezi odată?
Spun dându-mi ochii peste cap nervoasă. Era exasperant de acum. Nici eu nu eram cea mai fericită dar nu eram aşa apatică. Îmi venea să îl dau cu capul de geamul maşinii sau să îl scutur bine, pentru că o luase pe un drum împietrit rău. Abera. Mult şi prost. Mai mult ca mine în momentele de top.
- Iartă-mă.. că am reacţionat aşa.
- Aşa cum?
- Prosteşte.
- Nu te înţeleg..deloc.
- Te-am tras după mine ca pe o păpuşă..nu ca pe un om. Nici nu m-am gândit vreo clipă la ce vrei tu de fapt.
Se încruntă puternic, încordându-şi maxilarele şi privind în gol.
- E.. ok. Nu prea am simţit sincer. Eram oricum prea copleşită să mai simt.. ceva.
Înghit în sec. Nu era prea convingător discursul meu. Din contră. Revino-ţi, Kitty !
- Am simţit că îmi pierd firea când l-am văzut pe tipul ăla cum reacţionează.. şi am crezut că e ..cineva foarte important.
Un nod îl împiedică să fie coerent o clipă. De parcă ar fi fost coerent ceva din ce zicea.
- Cred că mi-a fost teamă de fapt că îl alegi pe el. Că.. vei rămâne cu el.
Un surâs blând mă copleşeşte. Era atât de.. drăgut. Era sincer, deşi nu era ceva lăudabil gândirea lui.
- Şi oricum e, faţă de mine. Toţi sunt importanţi.Şi de aia şi reacţia mea . Te-am luat după mine pentru a fi sigur că nu vei rămâne acolo, că se va termina. Definitiv..de data asta.
Un fior îngheţat îmi trece prin tot corpul . Numai ideea îmi aducea fără să vreau o parte din tulburările mele din lipsa lui. Trebuia să fac ceva. Şi urgent. Nu mai vreau să mă simt aşa vreodată.
- Şi da, ăsta sunt. Un egoist. Care ia cu forţa ce vrea. Ce îşi doreşte.
- Poate ce ai vrut tu era de fapt şi ce îmi doream eu.
Spun mângâindu-i tristeţea.
- Nu contează asta. Trebuia să te las pe tine să decizi.
- Eu cred că am fost destul de clară cu exprimarea deciziei mele. Ai sesizat vreo clipă de revoltă pe faţa mea?
Spun curioasă, ridicând sprânceana bănuitor. El pufneşte într-un râs scurt.
În sfârşit raza de lumină după care râvneam cu îndârjire. Măcar era o speranţă că nu mă lupt în zadar cu morile de vânt.
- Nu, dar..
- Dar, nimic.
I-o tai scurt, pentru a evita orice încercare de a ne întoarce la acel labirint atât de întunecat, din care abia reuşisem să văd lumina.
- Dar.. Frank ?
Spun bosumflată.
- Sper că nu am avut eu ceva de-a face cu … O.. nici nu vreau să mă gândesc.
Sper că nu a făcut vreun gest absurd legat de asta.Nu mi-ar fi plăcut să am pe conştiinţă nefericirea lui, care părea un om atât de bun.
El începe să râdă , întărindu-mi încrederea în puterea mea de a schimba starea deplorabilă a cuiva.
Era ironic. Eu, cea care mă simţeam la fel de abătută la început, reuşisem să salvez ambele procese sufleteşti ale noastre.
Cred că sunt un geniu. Dar mă voi gândi altădată la asta.
- Frank se ocupă de altceva acum.
Spune cu o grimasă, calm.
Dau din umeri mulţumită.
Deci rămânea deschisă oportunitatea de a-l cunoaşte, în sfârşit. Şi poate secolul acesta.
- Nu că aş avea ceva cu tine. .
Mă întorc deodată către tipul bătut şi aşa de soartă. El face o grimasă timidă, recunoscătoare.
Am rămas şocată când Rob mai avea puţin şi îl dădea jos de la volan, lăsându-l în mijlocul străzii..pe motiv că.. „nu îi place cum conduce”. Se pare că avea şi el clipele lui când celebritatea îl măcina rău.Sau atunci era şi furia care nu mai avea loc în el şi o răsfrângea asupra oricui.Dar slavă cerului că s-a remediat asta. Nu cred că am fi ajuns prea departe cu cel de lângă mine la volan, în starea în care era.
Nu reuşesc să rostesc întrebarea magică.. „Unde mergem”..şi divinitatea îmi răspunde promptă şi binevoitoare la curiozitate.
- Opreşte !
Glasul lui Rob sună puternic în capul meu.
Tresar speriată, uitându-mă urât. Oare nu putea fi mai blând totuşi cu nervii mei încă fragili? Cât puteau duce şi ei, totuşi?
- Dar..nu am ajuns..
Individul se bâlbăie nefericit.
- Opreşte naibii odată ! Am ajuns.
Se răsteşte din nou,deloc impresionat, şi o izbitură magică cu capul în scaunul şoferului mă trezeşte la realitate. La realitatea cea mai palpabilă, din păcate.
Ridic capul mârâind şi verificându-i starea cu mâna, şi mă uit cu imaginea încă balansându-se ironică prin faţa mea, pe geamul maşinii, pentru a vedea în sfârşit locul fermecat unde mă ducea.
Nu. Deliram, clar.
Închid ochii şi mă concentrez pentru a-mi reveni. Când privesc din nou , aceeaşi imagine mă loveşte neiertătoare.
Glumea ? Era o glumă proastă ?

Second part

Nu e foarte onorabilă reacția mea inițială, pentru că poate fi greșit înțeleasă ca o formă de gândire limitată și atât de uzuală.. plictisitoare chiar. Din contră, fiind o tipă cu un comportament paradoxal și o gândire mult prea fantezistă uneori, sau mult prea pragmatică adesea, eram capabilă să mă adaptez la diverse variante de întâlniri romantice.. sau nu.
Desigur, nu visam să ne plimbăm relaxați, ținându-ne de mână ca doi necunoscuți simplii, fără o viață complicată, care se bucură de vraja apusului de soare pe malul mării.. deși era unul dintre noi necunoscut, eu, dar și acela se putea lăuda cu orice, numai cu o viață liniștită nu. Nu puteam vedea o poveste frumoasă la cinema, unde eu să bâzâi batiste și pe cei din jur, iar el să zâmbească înțelegător, amuzat de comportamentul meu tipic feminin, poate și infantil..O ieșire simplă, la terasa unde i-aș fi recomandat fericită ceaiul de zmeură atât de aromat și relaxant..ar fi fost cu siguranță un haos.Eram conștientă că orice loc unde se aflau persoane pe o raza mai mare de câțiva metrii ar fi fost doar un teritoriu minat pentru el.
Așadar farmecul locului pentru întâlnirea noastră depindea doar de inventivitatea lui. Dar pentru mine era de ajuns doar să îl știu aproape de mine..nu un decor. Sau nu?
Ceea ce nu îmi trecuse prin gând vreo clipă ca opțiune ar fi fost un deșert mohorât sau pustiul cel mai pustiu și solitar găsit.
Deși îmi indusesem în minte ideea stării de izolare, explicabilă de altfel, pe care o vom purta cu noi frecvent, speram ca acea izolare să fie măcar mai prietenoasă cu comportamentul meu autodistructiv, sau dacă nu, măcar mai …armonios dispusă.
Dar zăream acum la depărtare strada mărginașă cu direcția greu de perceput, datorită curbei imediate, o mare întinsă de singurătate, priveliști desolante și goale, pline de praf, pietre care surâdeau sarcastic și alte amenințări frecvente atenției mele atât de slăbite .. și câțiva copaci îngreunați de debusolare și de vântul care îmi spulbera și mie acum părul și așa răvășit,probabil pentru a-mi da retușul final pentru a mă încadra în peisaj . Și după toate acestea… o ceață..nu știu dacă reală sau impusă involuntar de spiritul meu de observație, care mă împiedica să văd mai departe.
Ne îndepărtasem destul de mult de mașina și individul care îi părea lui Rob atât de insuportabil, și pășeam conștiincioasă încercând să nu mă împiedic, să nu distrug clipa, dar vegetația imprudență și neiertătoare era o piedică majoră în a îndeplini ceea ce îmi propusesem.
Rob fuma deja a doua țigară, mergând distanțat de mine. Îmi sugeram în gând că e doar un gest de protecție împotriva fumului, nu altceva. Încercam să fiu optimistă, deoarece îndepărtasem cred eu norii întunecați de deasupra noastră. Sau nu?
Îl priveam fermecată în lumina palidă a soarelui care apunea.. lumină atât de palidă și față de magia care levita în jurul lui. Costumul impecabil, cambrat, părul care revenise la dezordinea atât de plăcută , răvășit și el de vântul care adia nelipsit , lovindu-se de fețele noastre cu boarea lui când călduță, când înghețată.. farmecul și frumusețea lui, erau imposibil să nu te captiveze..
Și asta și făceam.. priveam lung, meditativ, cu admiraţie şi emoţie..contemplându-l pe cel care părea ireal, dar și de neatins acum.
Cred că și fața mea imbecilă și pierdută ar fi fost ceva inevitabil de observat, dar cu toate astea el nu îmi oferea nici măcar o privire zgârcită. Devenisem invizibilă, sau pur și simplu nu conta, nu îi păsa?
Aș fi rupt de mult tăcerea, dar țigara imprudentă l-ar fi împiedicat oricum să mă bage în seamă.
- Cât mai durează?
Rostesc pe un ton încordat.
Ne apropiam simțitor de copacii care semănau acum cu niște fantome și nu eram sigură că vreau să rămân prinsă printre crengi cu un individ care nici nu mi-ar fi observat lipsa, pentru a mă scoate de acolo.
El își întoarce privirea curios, eliberând un ultim fum.
- Ce anume ?
Întreabă bulversat.
- Momentul de reculegere.
Spun rece.
- Iartă-mă..uneori când mă învăluie prea multe gânduri și mă arunc în ele, pierd noțiunea timpului..
- Și a realității.
Completez bombănind.
El înghite cu greu , privind cercetător asupra locului.Ar fi fost interesant acum să spună că am mers în direcția opusă.
- Data viitoare, amintește-mi să-mi iau un Yo-Yo, pentru a-mi găsi ocupație.
Continui binevoitoare, încercând să înăbuș reproșul din ton.
- Nu va mai fi nevoie.
Nu va mai fi o.. dată viitoare? Înghit în sec. Nu, nu pot întreba asta. Nu vreau să aud un răspuns la întrebarea asta care m-ar dărâma din picioare acum.
- Și.. ce îți spuneau ?
Schimb cursul discuției din sensul cenușiu în care îl luase.
- Cine?
Răspunde surprins.
- Gândurile..
Vorbesc dezorientată deja de îndepărtarea atât de vizibilă a lui față de realitate.
- Aa.., surâde calm.
- Presupun că erau interesante..de erai atât de captivat. Oricum, mult mai interesante ca mine.
Concluzionez pe un ton stins.
- Erau tot despre tine, și ele..
- Ah..Dar.. nu ar fi mai favorabil să le păstrezi pentru momentele când nu sunt în apropiere..?
Zic suspicioasă, ridicându-mi sprânceana.
- La asta mă și gândeam..cum să fac pentru a fi cât mai puține momentele astea.
- Momentele cu mine?
Reacționez speriată.
- Fir-ar Kitty.. cele fără tine..!
Își dă ochii peste cap oftând.
- Vrei să fii mai explicit?
- Reflectam la noi..dacă poate merge asta..dacă poate funcționa ceva între noi..și cum să fac.. pentru a fi bine.
Tot asta? Adică.. dacă nici el nu știa ce era ceva între noi..dacă e ceva, e foarte încurajator pentru mine.Dar după ton, e clar răspunsul.
- Și nu ai putea face asta înainte să..
Un sunet ca și cum ceva ar fi sfâșiat se aude simultan cu momentul în care ceva mă trage în spate. Îmi agățasem rochia într-un ciot. Tipic mie.
- Rămâi fără haine?
Spune râzând. Mă strâmb bombănind, și smulgând furioasă fusta, iar în urmă o bucată lungă de material devenise acum o trenă. Genial. Era bucata de tul, care oricum mă mai incomodase și mai demult. Îl rup mârâind, sub privirile lui amuzate și uimite în același timp.
Respir mulțumită, și îmi continui drumul.
- Doar am modernizat-o, spun nonșalantă și binedispusă.
El îmi prinde mâna în colivia palmei lui și mă trage spre el. În sfârșit un moment de luciditate. Îi zâmbesc cât pot eu de frumos și sugestiv.
- Și, la ce concluzie ai ajuns..?
- Oricum aș întoarce-o.. aceeași.
Oftează.
- Că sunt nociv. Că .. îți ruinez viața.
- Eu cred că mai nociv e mediul și tot ce e în jurul meu, în afară de tine, și uite-mă, bine și fericită.
Spun arțăgoasă, întorcându-mi brusc capul în altă direcție.
O pauză de meditație interveni, și de data aceasta impusă de mine. Aveam nevoie de una, din varii motive.
În primul rând, nu eram pregătită , sau nu era printre prioritățile mele atunci o discuție despre interesantul subiect al vieților noastre, a deteriorării definitive a liniștii și armoniei din ele, efect pe care prezența ambilor l-am fi adus după sine. Nu avea sens o asemenea dezbatere.. cu siguranță s-ar fi descompus și săraca Corpse Bride , înghițită și spulberată de foamea maleficului timp, și noi tot nu am fi pus punctul pe ”i” legat de acest subiect. Pentru că el e prea cerebral, iar eu prea aiurită. El gândește mult , eu doar acționez imediat, fără să meditez, fără raționamente plictisitoare. Dar uite că asta ne-a adus acum aici, împreună.
În al doilea rând, deoarece nu îmi cunoșteam flexibilitatea răbdării, și nu aș fi vrut să izbucnească într-un final reproșuri incontrolabile din mine datorită felului lui ambiguu de a manevra situațiile, și deciziile, acționând întâi și apoi cugetând asupra faptelor. Și nu, nu aș fi suportat să mă fi adus aici doar să îmi spună că ”nu avem nici o șansă împreună”. Ar fi o lovitură prea puternică gândurilor mele și așa amețite de tot ce însemna el, dar care se limpeziseră într-un final. Asta fără să mai aduc în discuție ce aș simți. Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
Și nu în ultimul rând, și poate cel mai plăcut aspect, pentru că pășisem într-un cadru complet schimbat, genial chiar, față de priveliștea prost dispusă care mă întâmpinase inițial. Toamna completase tabloul gri și friguros cu darurile ei de crăiasă.Era un tablou viu și cald care ne înconjura ocrotitor, o paletă feerică de nuanțe și tonuri fine, ușor conturate.
Pașii noștri atingeau cu grijă pe locul care era drumul, acum îmbrăcat într-un covor moale de frunze. Lumina roșiatică, plăcută, se dispersa printre ramurile golite, sau printre cele încă bogate cu vise colorate palid, frunzele. Mergeam pe urme de gânduri ce urmează în curând să fie acoperite de frunze, dar speranța că pașii noștri vor rămâne impregnați în ele mă copleșea cu emoții gingașe de toamnă.
Toamna..? Cum am putut uita de toamnă? Când ea mi-a fost sfeșnic mereu? Mă regăseam, întotdeauna, fără excepție, în toamnă, iar ideile mele zburau mai lin decât rugina copacilor care cădea ușor la pământ.
Iubesc toamna. Și iubesc și locul acesta magic, plin de speranță și lumină. Iar..eu..? Mă pot confunda cu o fărâmă de toamnă acum. Mă pot infiltra în grămada de proprietăți ale ei, fără să îi stric ordinea și rostul. Și da, acum pot valorifica rochia, care nu credeam că mă va încânta vreodată. Dar acum mă ajută să completez alătur de perfecțiunea lui colțul mic, ireal de frumos. Spațiul nostru unic.
- Dacă nu ne grăbim, s-ar putea să ratăm și ultima rază de soare..
Spun pe un ton ștrengar. El mă cuprinde cu o privire surprinsă, și cu o mimică drăgălașă care dorea mai multe detalii.
- Zic.. în cazul în care ai și tu ceva deosebit să îmi arăți la lumină, ca Edward.
Îi fac cu ochiul jucaușă. El îmi oferă în dar un surâs gingaș și unic.
Mă desprind ca o fantasmă din mâna lui, apucând poalele greoaie ale rochiei și țopăind fericită câțiva pași în față.
El dă din cap amețit, dar surprins plăcut.
- Hai..nu vii?
Și îi fac sugestiv cu mâna întinsă. El scutură capul bulversat.
- Unde..?
- Ei..unde orizontul de întâlnește cu visul. Nu știu. Unde ne poartă vântul..
- Unde te spulberă ar fi mai corect spun în cazul tău.
- Ha ha .
Mă strâmb copilărește.
- Vino odată.. întârziem la întâlnire !
- Cu cine ?
- Cu noi înșine! La regăsirea noastră, adevărații noi.
Începe să râdă în hohote.
- Știu că acolo în interior e un Rob care se zbate să iasă din colivia aia ruginită în care în ții. Un altul..plin de imaginație și care se lasă purtat de vise. Chiar nu-i auzi țipetele de neputință? Chiar nu-ți auzi propriul strigăt de eliberare ?
- Aberezi, Kitty.
Spune copleșitor, cu un surâs ștrengar.
- Nu pot să cred că și tu gândești după tipar. Mă dezamăgești.
- Încerc să nu uit unde sunt, Kitty. În viața reală..
Spune oftând.
- Oh, la dracu’ de realitate ! Aici ești într-un spațiu profan , tu, cu tine. Cu adevăratul suflet al tău.
- Dar..tu?
- Eu? Eu sunt acum doar o fantasmă !
- Revino-ți , neastâmpărat-o!
- Nu înțeleg cuvintele tale sărăcăcioase, tinere.
Spun jucând teatru într-un rol excepțional.
- Dar care?
- Doar a basmelor!
- Ai luat-o razna complet.
Spune pufnind într-un hohot sănătos.
- Ești un înfumurat, Robert Pattinson !
Spun cu o voce iritată, încrucișându-mi brațele.
- Și tu doar o aeriană !
- Nu sunt aeriană.
Mă răstesc ofensată,bombănind, și încruntându-mă.
- Atunci? Diafană? Distrată?
- Vino odată, înainte să ruginești.
Izbucnesc sarcastic, dându-mi ochii peste cap și țopăind cu pași mici și necoordonați, dar mai rapizi.
- Ai grijă la copaci !
Glasul lui se auzea puternic în spatele meu.
El mergea încă relaxat și total amuzat de acrobațiile mele de copil tembel. Era bine că îi îndepărtasem gândurile urâte. Asta și fusese scopul meu inițial.
- Oh, habar n-ai să trăiești, Robert Pattinson !
Strig cu o voce tare, accentuând numele lui ironic.
- Mai bine încearcă să ai tu habar pe unde mergi!
- Dacă nu mă oprești, s-ar putea să mă scapi printre degete!
- Cred că am destule ajutoare pentru asta,pentru a te împiedica, începând cu drumul pe care pășești!
- Toamna și frunzele sunt aliații mei, așa că nu te amăgi ! Nu vezi cum arăt?
Și desfac frusta care o boțisem în mâinile mele pentru a o putea admira.
- Da,.. fiica toamnei.
Spune sarcastic, dându-și ochii peste cap.
- Um.. nu știu, dar mă pot strecura cu ușurință prin rugina decorului.
- Kitty, oprește-te..
- Dă-i drumul copilului din tine, nu fi ursuz..!
- Ai grijă cum mergi ! Dacă aterizezi în frunze, cu siguranță te confunzi cu ele și nu te mai găsesc!
- Serios ?
Spun luând un mănunchi sănătos de frunze și trântindu-i-l între ochi.
- Uite, ca să te acomodezi.
Îl ironizez pe un ton jucăuș și o șterg din vizorul lui, pentru că nu cred că poseda o răbdare de aur.
- Oh, ai încurcat-o acum !
Vibrato-ul lui puternic răsună în liniștea plăpândă.
În spatele meu pașii lui puternici zgâlțâiau frunzele căzute.
Încep să alerg cu un zâmbet victorios, fără să mă tem de contactele cu pământul. Acum pătura moale m-ar fi susținut și mă proteja bucuroasă, în cazul unei căzături.
Alunecam fericită și simțindu-i apropierea tot mai intensă.
Brațele lui puternice îmi prind mijlocul fragil și încep să mă învârte cu mișcări copilărești în aer.
Rochia mea făcea valuri interesante , iar adierea caldă a vântului, dar și a respirației lui afrodisiace , pun stăpânire pe mine.
Apoi mă prinde cu delicatețe, ridicându-mă în brațele lui, lipindu-mă de trupul lui tentant și contemplând intens chipul meu răvășit de atâtea emoții.
- De unde îți iei puterea, Kitty ?
Întreabă blând, cu o voce ca o șoaptă de înger. Eu dau din umeri inocent.
- Acum, din bătăile inimii tale .
Rostesc pe un ton dulce, cald.
El surâde emoționat, apropiindu-și buzele care tremurau de gâtul meu. Eu îmi las capul pe spate, pentru a contura și mai pătrunzător imaginea feerică pe care împreună o cream. Fiecare atingere delicată pe care o simțeam îmi trimitea un fior și o dorință incontrolabilă de a-l păstra cât mai aproape de mine.
Își ridică calm chipul, trecând milimetric pe lângă al meu, amorțindu-mi simțirea, ca de obicei.
Ochii lui adânci, atât de calmi, albaștrii acum,îmi înecau fața în ei.
- Și eu îmi iau toată încrederea din tine.. așa că..presupun că suntem chit.
- Mi se pare o gândire logică, aprob mulțumită.
Un moment scurt, dar intens, mă bucur în liniște de priveliştea nespus de frumoasă, fantastică, a feței lui, iar el de a mea.
- La dracu Kitty, ce mi-ai făcut… ?
Spune brusc, cu un ton cu totul schimbat, tensionat, și cuprinzându-mi gura cu o mișcare încordată, apăsată.
Rămân cu privirea bulversată, imobilă, asupra chipului lui, urmărindu-i concentrarea și pasiunea care îl stăpâneau, apoi închid și eu ochii, lăsându-mă pradă neputincioasă dominației dulci pe care o avea asupra mea. Un val din simțirea lui mă inundă puternic cu euforia care o răspândea în corpul meu.
Mâna lui îmi strângea acum puternic talia, apăsând-o tot mai mult în el, contopindu-mă tot mai intens cu trupul lui încordat.
- Să n-am pace dacă nu fac asta să meargă..!
Spune suflând greu, precipitat, și sărutându-mă ușor pe buze.
- Oricum n-aș avea..
Continuă la fel de răvășit, și continuând să-mi atingă ispititor, cu intensitate, gura, după fiecare frază rostită cu dificultate.
- Voi reuși, Kitty,.. oricum n-aș rezista altfel.
Fiecare sunet al lui era ca un vibrato puternic de vioară, sau ca un acord puternic de pian. Simțeam că-mi pierd răsuflarea când atingerile lui mă năpădeau, la fel cum simțeam că mă sting ușor fără ele. Îmi trec cu mișcări vigilente, deloc delicate, mâinile prin părul lui înmiresmat și apoi le plimb ușor pe gâtul lui, făcându-l să tresară de fiecare dată.
Îl trag cât de tare pot eu în jos, propulsându-mi toată greutatea în brațe, iar el îmi lasă grijuliu, suav, picioarele jos, pe haina moale a pământului.
Îl indrept , tot mai concentrată , cu mișcări tot mai precise în jos, lăsând să cadă corpul meu , susținut de prudența susținerii lui ocrotitoare , pe o pernă plăcută, deloc rigidă, de frunze.
El își așează cu mișcări coordonate, firești, trupul înfometat pe al meu, din nou, cu finețea-i caracteristică, și simt contururile puternice ale lui contopindu-se cu ale mele.
Mijlocul meu era cuprins de mâinile lui care îl fixau stricte, îl dominau. Toată firea mea de altfel era sub stăpânirea lui. Sărutul lui era tot mai implicat, cuprinzător, pasional. Vibram la fiecare suflare a lui care o elibera în mine.
Degetele lui încep să se plimbe apăsat pe spatele meu, modelând cu precizie fiecare colțișor, fiecare parte.
Încep cu mișcări stângace, firave, necoordonate, să îi deschei nasturii de la cămașă, dar după câțiva pe care cu greutate reușesc să îi dovedesc, forțele imi sunt finite, slăbite, așa că încep să mă bucur doar de euforia atingerii pieptului lui, mușchilor exacți, presând cu râvnă pe ei, în timp ce se contractau parcă coordonați.
El începe să își plimbe buzele pe față, în jos, până pe gât, coborând tot mai mult, cu apăsări tot mai precise, lacome, în timp ce palmele lui încep să boțească, să adune rochia inoportună , în căutarea pielii mele amortizate de vraja lui . Mișcările lor stimulante de pe mine mă făceau să tresar , să simt cum un fior adânc îmi inundă fiecare particică din trupul care râvnea după al lui.
Își mișcă deodată, din nou, cu precizie , apăsarea gurii lui pe a mea, imunizându-mi complet acum întreaga fire.
Un fior ca un cutremur îl îngheață, ridicându-și chipul ademenitor, și privindu-mă năucit, iar ochii mei descumpăniți, buzele însetate după ale lui, rămân amorțite , pierdute, râvnind avide după o nouă atingere a lui, în timp ce imaginea mea zăpăcită se oglindea în ai lui.
Înlemnise brusc, fără să știu de ce, acum rămăsese ca o statuie neputincioasă, imobilă, căzută pe mine.

Part three

Eram pierdută ca o fantasmă care avea nevoie de singurul care o vedea pentru a-i reda încrederea, speranța, pentru a nu se risipi complet, a se dezintegra.
Stăteam cu buzele încordate și cu dorința arzătoare care îmi măcina tot corpul, cu inima care îmi ieșea din piept, necontrolată, cu care sângele accelerase depășind limitele legale, iar un nod puternic în gât mă împiedica să respir.
El gâfâia incontrolabil, ca un bolnav , cu o mimică încordată, stând nemișcat deasupra mea.
Ce fel de joacă surdă și nesărată era asta? Credea că îmi poate face vânt în afara rațiunii, că mă poate purta după el în aer pentru a învăța să zbor, și după să mă lase neputincioasă să mă prăbușesc.. fără atenționare..fără un strop de speranță de care să mă agăț?
Îmi înfing degete înghețate în mătasea părului lui răvășit și îi trag capul spre mine cu o mișcare bruscă, războinică.
Îi prind cu ciudă , cu furie, buzele-i paralizate, și le confrunt neiertătoare cu pasiunea mea mistuitoare, cu focul pe care el îl aprinsese în interiorul meu.
El declanșase furtuna asta în mine, el era responsabil cu refacerea atmosferei, cu restabilirea ordinii , a păcii. Dacă voi mai avea parte de asta, bineînțeles. Oricum liniștea mă părăsise determinată de când el intrase în lumea mea.
El stă însă chinuit, neputincios, în fața sărutărilor mele, fără să le răspundă, fără să le respingă. Devenise oare la fel de infirm ca și mine, în a-și controla firea, reacțiile?
Îi prind apoi mai ușor buzele moi, cu atingeri blânde , senzuale, iar mireasma aromei lui îmi cuprinde gura, simțurile.
Brusc, necontrolat, își smulge atingerile și apropierea lui ca un drog , de lângă mine, sărind ca un năluc în picioare , cuprizându-și fața cu palmele albe, ca de bolnav, și apăsându-și chipul adânc cu ele.Pieptul lui continua să zvâcnească sub izbiturile inimii și ale respirației necontrolate.
Trupul meu zăbovea neputincios, fără vlagă, pe pământul rece, zvârcolindu-se în interior din cauza dorinței, râvnind fără voința de a-și reveni din starea deconectată în care se afla.
- Nu.. nu vreau să crezi că îmi doresc doar să …
Cuvintele lui erau rostite întrerupt, cu agitație și frământare, printre gâfâieli cutremurătoare.
- Nu vreau să fie la fel cu tine. Nu vreau să repet același scenariu nefericit și egoist. Tu ești altfel. Eu sunt altfel cu tine. Nu.. nu vreau.. nu pot..
Spune cu o voce îndurerată, istovită, făcând pași încordați în același perimetru , privind în jos, cu o mimică pierdută, stingherită.
Îi înțelegeam reflexiile, gândirea..Da, așa pierdută cum eram , încă mai aveam o boare de conștiință. Și se umplea cu fiecare cuvânt, reacție, și mai mult paharul admirației și prețuirii mele pentru el.
Eu ar fi trebuit să gândesc altfel. Și așa făceam de obicei, dar cu el aproape nimic din ce obișnuiam să fac nu se mai regăsea.
Era greșit să ne lăsăm purtați doar de impulsuri și dorințe. Eram umilită acum de lipsa mea de stăpânire , de slăbiciunea mea de femeie păcătoasă. Îmi pierdusem complet controlul, capul, firea, rațiunea, mă lăsasem pradă atingerilor lui. La fel ca multitudinea de nefericite, personajele principale din scenariile la care se referea, şi de al cărui rol înjositor el mă salvase acum.
La dracu’ , era prima dată când pățeam asta, dar era infinit de greu să îmi păstrez pământul sub picioare, să mă mai susțină coloana vertebrală lângă el.
Și ce era mai sfidător însă, era că nu regretam deloc comportamentul primitiv nedezvoltat, tipic oamenilor slabi, pe care îl avusem acum. Din contră, aș fi ales de fiecare dată să acționez așa, dacă aș mai fi avut șansa să dau timpul înapoi. Și de mii de ori.. – la fel aș fi făcut.
Își aprinde o țigară și începe să o chinuie, trăgând nemilos din ea fumul nefericit, ca un aspirator, și izgonindu-l afară fără compasiune, în timp ce se învârtea ca un leu într-o cușcă.
Îmi cobor gâtul încordat pe spate, așezându-l pe platforma de gheață de sub mine.Acum simțeam frigul năprasnic care mă acapara, răcoarea jilavă a frunzelor îmbibate în apă, pe care stăteam, umezeala moleșitoare care le îneca și în care îmi înotau acum simțurile.
El se aruncă atunci în genunchi cu o mișcare greoaie, îmi cuprinde cu brațele corpul sleit de reacții și îl lipește cu iubire de pieptul lui viu, cufundându-și chipul în părul meu murat și împânzit de frunze, de pe umăr. Îmi înconjor și eu brațele străvezii în jurul trupului său chinuit și îl strâng cu blândețe, odihnindu-mi capul pe pieptul lui, care respira mai relaxat puțin acum.
După momentul de repaus, îmi cuprinde fața cu palmele lui, ținând-o milimetric față de contururile fine ale chipului său. Citeam în ochii lui dorință, grijă, obsesie, pasiune, regrete, foc și.. iubire. Senzații identice se luptau și în mine.
- Cum ai reușit..? Ce mi-ai făcut..? M-ai vrăjit..? M-ai blestemat să nu mai pot rezista fără de tine..?
Întreabă pe un ton controversat, dar împăciuitor, resemnat. Fără reproș.
Dau din cap cuminte, negând supozițiile lui absurde, infantile.. atât de neverosimile.
- Nu, nu am făcut-o, dar o fac acum.
Rostesc pe un ton jucăuș.
- Așa că te avertizez, Robert Pattinson, că pașii și sufletul mereu te vor purta într-un final la mine, fără să vrei, fără să simți.
Surând vioaie, sugestiv, și privindu-l atentă.
- Mă vei primi de fiecare dată când ajung răpus de dor la tine..? Indiferent de tot ce s-ar întâmpla între noi..?
Îi confirm îmbătată ceea ce dorea, învăluită de armonia șoaptelor și a mirosului lui caracteristic.
- Voi face orice, Kitty. Nu mai stau fără tine, ai înțeles..? Și de-ar fi să te închid într-o colivie pentru a te avea, tot aș face-o. Pentru că a devenit deja o necesitate aproprierea ta, nu mai e o dorință doar.
Își apropie respirația de mine și îmi atinge încă o dată gura cu dulceața lui, iar sufletul meu vibrează armonios de mulțumire.

. . .

Brațul lui îmi susținea hotărât talia și corpul, ajutându-mă să pășesc ca și cum aș pluti. Fața lui radia de lumină și fericire. Zâmbea larg, fără să fi spus nimic prostesc, fără să fac nimic neîndemânatic, doar să stau aproape de el.
- Unde mergem ?
Întreb curioasă observându-i determinarea din mers. Avea o siguranță, o precizie , în drumul pe care îl alesese, ca și cum știa exact ce urmează de acum, ce face.Cel puțin asta părea, nu cred că asta era și realitatea.
- Hmm…unde trebuia să fim de mult dacă nu urlam eu la insul ăla și nu coboram din mașină atunci.
Răspunde râzând.
Pesemne săracul individ avea dreptate atunci când afirmase că încă nu ajunsesem la destinație.
- Dar am vrut să vezi locul ăsta. Știam că îți va plăcea.
Îl privesc recunoscătoare pentru magia-mi oferită în dar aici.
- Și în plus..nici nu mai rezistam acolo, în spațiul acela închis. Aveam nevoie de o gură de aer.
- Tot nu îți înțeleg reacțiile față de bietul șofer, îi reproșez acum cât am ocazia.
- Dobitocul ăla? Păi ăla nu știe nici pe ce lume trăiește… , bombănește acid.
Mda..că el știe. Că eu știu. Ha.
- Și tu știi ?
Îl confrunt sarcastică. El se strâmbă, ridicându-și sprânceana.
- Bineînțeles că da , răspunde sfidător, plin de el.
Îmi dau ochii peste cap și oftez.
- Rob, ai habar unde mergem ?
Mă agit suspicioasă.
- Tu ce crezi? Logic ! Mereu am avut, reacționează iritat de întrebare.
Să înțeleg că el conturase deja un întreg tablou de pași de urmat pentru ziua asta ?
- Să înțeleg că ai un plan?
- Absolut.
- Și de unde erai atât de sigur că ar fi funcționat cu mine ?!
Îl cicălesc ironică.
- Ești aici acum, nu?
Mă combate mulțumit, inspirând aer sănătos în piept.
- Sper doar că voi scăpa întreagă din toate astea.
Nu exageram, pentru că pata de lumină aproape devenea inexistentă din cauza desișului . Nu știu dacă într-adevăr se întunecase, sau era doar un efect deloc încurajator al locului.
- Kitty, nu te prosti.
Mă încurajează pe un ton compătimitor, zâmbind sugestiv.
- Fir-ar, de ce nu am studiat mai intens comportamentul bufnițelor…?
Bombănesc încet.
- Ce !?
Îzbucnește într-un hohot incontrolabil, zgomotos.
Am spus asta cu voce tare? La dracu’ .
- Zic…, poate vrăjeam vreuna ca să expedieze o scrisoare în cazul în care ne rătăcim pe aici.
Explic bâlbâindu-mă, amuzată de idioțeniile pe care le puteam abera pe secundă.
Hohote noi și captivante răsună din nou.
- Ești o sursă nesecată de umor, Kitty.
- Hei, nu glumesc . N-ai văzut Harry Potter ?
Vorbesc plină de patos, susținându-mi hotărâtă cauza, și evidențiindu-i faptul că nu trăiam complet într-un plan paralel cu realitatea., că nu eram deconectată complet de toate.
- Sincer, nu. M-am uitat doar la cel în care am jucat și eu.
Răspunde amuzat, ușor arogant pe tonul lui mândru.
- Lăudărosule !
Spun subit, strâmbându-mă.
La naiba. El jucase acolo..? Niciodată nu rețin nimic din ce vizionez, se pare.
Mă uit stânjenită, apoi îmi feresc privirea, făcându-mă că plouă.
- Dar, bineînțeles că tu habar n-aveai de asta.
Spune sigur pe vorbele lui, și pufnind în râs.
- Nu fii rău. Probabil am ratat episodul acela.
Mă scuz rânjind stupid.
- Partea vrei să spui.
- Tot aia.
Răspund cicălită deja.
- Sau ai fost prea captivată de bufniță, ca să mai observi altceva..
Mă tachinează ironic.
- Bufnițele sunt drăguțe. Îmi plac bufnițele.
Spun inocentă. Tot ce era amuzant și avea comportament imbecil era clar pe lista mea. Și ele se încadrează.
- Desigur, la tine cred că e firesc să fie o zburătoare mai interesantă decât mine, nu?
- Hei !
Îl atenționez arțăgoasă, dându-i un ghiont sănătos cu cotul. Deși nici nu cred că l-a simțit.
- Era.. firesc. Nu mai e.
Îl contrazic entuziasmată.
Un bâzâit stresant clatină brusc liniștea din jur.Era telefonul lui.
Respinge apelul bombănind și continuând traseul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Nu.. răspunzi?
Întreb intrigată.
- Nu .
Mormăiește stresat.
- Dacă era important ?
- Era doar Frank. Se pare că nu a înțeles termenii de ”pierderea noțiunii timpului cu tine ” și de ” nu mă deranja dracului”.
- Păi dacă totuși.. a încălcat dispoziițiile tale, înseamnă că are un motiv întemeiat , nu?
- Da. Acela de a fi exagerat de sâcâitor.
Îmi taie mârâind elanul.
- Totuși..
- Nimic. Nu am nevoie de nimeni și nimic să îmi disturbe momentele cu tine ! Aici suntem doar noi, nu? Într-o lume a noastră. Așa ai spus . Atunci așa va fi !
Uf..mi-ar fi plăcut să nu mai folosească afirmațiile mele când nu trebuie, și împotriva mea. Fir-ar.
- Rob.. ce caută actorul principal, cel mai important al unuia dintre filmele cele mai așteptate și bine cotate ale momentului, prinzând fluturi pe câmpii ? Mai ales în perioada de filmări ?
Îi spun pe un ton mustrător, iar el îmi aruncă o privire deranjată, deloc amuzată.
Deși doar de un fluture era vorba. Cred. Sper să nu îi dau idei acum.
- Actorul acela se bucură intens de clipa lui de libertate și își trăiește și el un moment cu adevărat viața, asta face.
Răspunde supărat, reproșându-mi parcă îndrăzneala, cu tonul lui sever. Apoi oftează adânc, dezamăgit.
- Știi că am zis asta doar pentru că mă preocupă binele tău..
Spun mieroasă, mângâindu-l cu vocea luminoasă.
- Kitty, sunt un actor. Nu un robot…Nu omul de tinichea fără inimă și sentimente din ”Vrăjitorul din Oz ”.. Înțelegi..?
Accentuează întrebarea pe un ton grav.
- Și , implicit, actorul acela e și el la urma urmei doar un …
- Om.
Îi închei fraza sigură pe mine, surâzându-i mulțumită.
- Exact. Dar credeam că am mai discutat subiectul acesta.
Vorbește încordându-și maxilarele.
Mă ridic stânjenită pe vârfuri, apropiindu-mă cu buzele timide de fața lui, foarte aproape de gură, și sărutându-l ispititor, pentru a se relaxa.
El surâde larg, mulțumit.
Când revin la realitate după clipa de destindere cu pielea lui, zăresc lumina. Îmi spulberă ochiii uimiți. Palidă, dar prezentă totuși.
În depărtare o imagine fantasmagonică mă introduce într-o stare de șoc. Un conac înalt, impunător, elegant, poposea falnic în inima dealurilor. Pe o platformă mai joasă decât cea pe care eram noi acum, dar mai înaltă decât golul adânc de după ea, era un drum îngust, împietrit, care ducea la clădirea de basm.
Era din nou imaginația mea stupidă, clar. Și ce imaginație am..!
Se pare că încă eram sub efectul poveștilor și al timpurilor de mult apuse.
Cum naiba să nu fii ? După ziua, evenimentele, personajele de azi..personajele parcă extrase din cărți frumoase…și mai ales, cel de lângă mine…? Sau..să îi zic prinț ?
Mă uit încă o dată, analizând atent la clădirea fantomatică din mintea mea.
La dracu’ .
Acolo nu era nici un conac. Era un adevărat castel. Nu gigantic, întradevăr, dar tot asta rămânea.
- M-am gândit să păstrăm în continuare viu spiritul basmelor de azi.
Rostește emoționat, cu tonul lui de înger, și cu o grimasă, alungându-mi toate semnele de întrebare imediat, și înduioșându-mi brusc sufletul de fată visătoare și romantică.
- Să fiu a naibii..
Spun zăpăcită, rămânând cu gura căscată. El pufnește într-un râs de înțeles de altfel..considerând reacțiile mele cretine.
- Haide.
Mă cheamă blajin, înțelegător, coborând cu grijă înainte denivelările și ajutându-mă și pe mine, protectiv și ocrotitor, ca de obicei.
- Umm…Dar … avem voie..? Adică.. sigur e un obiectiv turistic sau ceva.
Vorbesc încurcată, cu lipsă de aer și de idei mai bune, bâlbâindu-mă ca o retardată.
- Hmm..azi ..nu. Azi e doar al nostru. Azi ne aparține.
Mă liniștește cu blândețea-i caracteristică și o mimică expresivă, calmantă.
Îl urmez pierdută și fermecată, ținându-i strâns mâna, și pășind în spatele lui, foarte aproape de trupul lui.
Poteca mă neliniștea, nu părea sigură, iar în dreapta o pantă abruptă nu era deloc încurajatoare.
Continua să respingă apelurile care reîncepuseră să se crizeze, și să ignore telefonul care se agita, iar asta nu făcea altceva decât să amplifice starea greoaie de tensiune, de încordare.
Ne apropiasem simțitor de clădirea răpitoare, impozantă, feeric de frumoasă, dar și enigmatică.
Ceva mă neliniștea totuși din imaginea ei. Nu știu ce.
Poate că eram eu nebună dar pentru o clipă mi s-a părut că aud voci. Sau erau doar vocile din capul meu..?
Telefonul începe din nou să sune.
- Răspunde !
Mă răstesc nervoasă, agitată, deloc dispusă pentru comentarii.
- Bine..,mârâie printre dinți.
Vorbea încet, indescifrabil, și arțăgos, iar deodată izbucnește cutremurător.
- Ce dracu ’ spui, cretinule ?!!
Urlă deprimat brusc, iar eu tresar.
- Ce naiba aberezi, deja s-au ocupat de asta ..!!
Se răstește acid, tăios, cu ură.
Prin telefon captez de la vocea tulburată frânturi de cuvinte, ca ” închiriat”, ”neînțelegere”, “turiști”.
O gheară de fier îmi strânge inima puternic în colivia ei nemiloasă. O gheară de teamă, teroare. Gheara realității crude.
Rob era tensionat , terminat, și trupul îi izbucnea în fioruri necontrolate, cutremurătoare.
- La dracu’, suntem pierduți !
Glasul lui stins, mort, rostește într-un strigăt de disperare.
Brusc imaginea se arată clară în ochii mei, umbrele agitate apar, iar zumzetul lor asurzitor îmi scrijelește creierul.
El începe să facă mișcări bruște, necontrolate, pierdute, din instinct, iar deodată un pas nefericit în spate de al lui ne aduce nimicirea. Sau îmi aduce ..?
Într-o clipă ne prăbușeam neputincioși în gol, prin aer. Sau doar…eu… ? …..