Cap. 24 Chatterbox

First part

- Oh, fir-ar, fir-ar, fir-ar..!
Cred că o iau razna. Sau cred că doar particulele alea meschine de alcool care mi se tot învârt în cap. Se cred într-un Roller Coaster, sau ce ?
- Ar fi mai bine să îți iei ceva pe tine..
Spune privindu-mă circumspect în timp ce îmi întinde cu sfială un capot.
Mă privesc buimacă și observ că eram doar în lenjerie intimă. Fără rochie. Fără pantofi, poșetă, fără prea multe idei sau gânduri.
Iar dacă le aveam și pe acelea, cu siguranță și sărmanele erau bete.
- Mie nu-mi dă nimeni ordine, clar ?
Mă răstesc pe un ton radical, poate mult mai isteric decât mi-ar fi permis situația deloc avantajoasă pentru mine.
Nu aș fi vrut să arăt așa jalnic la următoarea noastră confruntare, dar cred că era puțin prea târziu să reflectez la asta.. Îmi regăseam figura jalnică în ochelarii lui fumurii, și singurele mele dorințe erau să mă bag în orice colț, gaură, crater, sau, mai recomandabil, să îl arunc pe el de la geam,ca să nu mai fiu supusă la circumstanțe atât de vitrege datorită prezenței lui în camera asta nenorocită de hotel, ca acum.
Bine, deși, dacă stau bine să mă gândesc, poate din unghiul lui, priveliștea nu e deloc monotonă ci mai degrabă darnică și ușor de contemplat.Chiar captivantă.
Mai ales pentru un maniac ca el.
Dar i-am venit eu de hac. Mi-am promis ,și e lege sfântă pentru mine că de fiecare dată când încearcă să mă sărute îl plesnesc. Și nu mă joc.
Sper că a realizat asta deja. Mai ales după seria de palme deja făcute cadou cu drag și spor, de acum câteva clipe. Asta ca să nu mai amintesc de perechea de lovituri peste mutra sarcastică, din baia aia care mi-a devenit atât de dezagreabilă din clipa în care am pășit acolo.
Și încă mă frământ, și regret enorm, mă macină pe interior că .. nu au fost trei. Am fost prea blândă și proastă, asta e clar. Plus că trei e o cifră mistică, cu diverse valențe. Da, clar. Trei pocnituri în loc de două ar fi făcut scenariul genial atunci.
La dracu’ , dintre toate persoanele din lumea asta cu care nu aș fi vrut nici în cele mai aprige coșmaruri să fiu acum, tocmai cu nemernicul de Pattinson m-am trezit pe cap. Și ce e mai ironic, habar n-am cum.
Îmi schimb privirea de la chipul lui răvășit și de la trupul care stătea obosit ca după o bătălie teribilă, sprijinit de fotoliul din fața patului, încă cu mâna lui generoasă întinsă spre mine, ce ținea materialul acela menit să mă facă pe mine mai decentă, și pe el mai temperat.
Dar îi ignoram intențiile ”bune” de câteva minute, și voi continua desigur să o fac, pentru că îmi plăcea să îl torturez. Nu vroiam să îi acord deloc circumstanțe atenuante. Dacă îl frământa vederea unor porțiuni de piele și îl chinuia atât de mult, asta sună cel mai optim posibil pentru orgoliul meu vindicativ de acum.
Ochii mi se opresc deodată asupra chiștoacelor boțite de pe jos. Deși inițial aș fi început să urlu la el, era clar că acum eram absurdă dacă reacționam astfel.
El nu apucase nici să respire după toate reacțiile mele necontrolate, nici vorbă de alte ”plăceri”, de genul.
Nu erau de la el, așa cum amintirile mele chinuite de aseară îmi dictează. Sunt de la Bred…
Pentru că nu sunt nebună, poate sunt amețită, puțin mahmură, dar nu într-un stadiu atât de avansat, încât să nu mai țin minte complet ce am făcut aseară. Doar parțial…
Oricum după ce ieșisem plină de zâmbete și bună dispoziție din camera aia nenorocită, împreună cu Claire, lucrurile au luat o turnură mai liniștită. Fără prea multe alte momente ingrate, ca cele de genul. De fapt, oricine m-ar fi văzut ar fi spus că am avut acolo parte de clipe de neuitat, pline de farmec.
De unde atât? Farmecul a fost probabil că nu m-am trezit până la urmă cu tavanul în cap. Nu că ar mai fi durat mult.
După ce m-am îndepărtat de locul acela minat, și mi-am luat la revedere și de la fosta mea, nouă amică, nu înainte de a ne promite reciproc că vom păstra legătura, și o vom consolida chiar, gândul meu cel mai intens a fost să mă îndepărtez cât mai rapid de mediul acela deloc favorabil pentru mine.
Știu că l-am căutat cu inima agitată pe Brendal, și simțeam cu fiecare secundă în care trecea și privirea mea primea același rezultat negativ în privința regăsirii lui că o iau razna. Cred că devenisem penibilă de acum în tentativele mele absurde și în reacțiile infantile, ca un copil care își căuta acadeaua și nu o găsea, și de aceea bătea din picioare agitat. Și izbucnirea mea nici nu a depășit într-un final perioada grădiniței , anume să plec țâfnoasă, singură, mârâind din cauza momentelor iritante la care m-a supus.
Țin minte că luasem din zbor un pahar cu ceva tare de pe acolo,și am simțit că îmi arde sufletul, mintea, dar aveam nevoie de orice care să mă întărească. Dar când am sesizat prea mulți spioni am considerat că e mai bine să continui ”petrecerea” departe de privirile curioase. Era cazul, și mai ales fiindcă nu vroiam să creez un adevărat circ în jurul meu.
Mă amețisem sănătos și îl amețisem și pe bietul șofer care trebuia să mi se supună obedient, dar și ifoselor mele imbecile, dar chiar nu vroiam să mă întorc între pereții reci de la hotel. Așa că am topit aiurea cauciucurile mașinii ascultătoare,un timp bun , dar necesar. Doar ne-am învârtit fără sens, ca împrejurul unui punct fix. Fără țintă, fără scop. Și cu o liniște de mormânt, apăsătoare.
Dacă înainte îl chinuiam cu aberațiile și dirscursurile mele patetice adesea, acum l-am văzut chiar dezamăgit de lipsa mea de entuziasm și de idei.
Dar eram golită de reacții, golită de sentimente. Mă duruse. Mă duruse poate prea tare tot ce îmi aruncase în față, toate reproșurile, mânia, ura. Mă simțeam ca și cum mi-ar fi aruncat cu acid pe suflet.Groaznic.
Dacă până acum mă conformasem să o las cum a căzut, de acum îmi propusesem clar că se vor inversa rolurile. Nu mă voi mai concentra de acum asupra reacțiilor , nu îmi va mai păsa dacă îl jignesc, sau nu. Nu cred că mai era vreo cale de întoarcere pentru noi.
Era evident că mergeam pe drumuri paralele acum, concurenți în aceeași cursă periculoasă, infernală chiar.
După timpul irosit, am sesizat că plimbarea în loc să mă liniștească mai tare îmi altera starea și așa fragedă. Așa că am intrat , mergând nu foarte drept, în hotel, dar cu o voință de fier să ajung până în cameră fără să mă prăbușesc până acolo.
În cameră domnea o aromă senzuală și care te îmbia să te gândești la multe, și puține lipsite de intenții păcătoase.Nu știam atunci cine era izvorul de plăcere.
Oftez adânc în timp ce îmi arunc pantofii puternic, fără milă, oriunde. Observ cu stupoare cât de mult îmi îngreunasem traseul cu premiul acela cretin, din cauza căruia mă ironizase actorul de cauciuc la început. Îl urăsc.
Pășeam eliberată spre dormitor în timp ce începeam să îmi dau jos rochia, cu greu, cu mișcării comice, dar într-un sens nu foarte bun.. Mă iubea atât de tare, și nu mai vroia să se despartă de mine?
- Asta trebuia să fac eu…
O voce calmă, jucăușă, mă îmbie de la intrare.
Bred stătea tolănit pe jos, cu spatele sprijinit de marginea patului,cu cămașa descheiată, cu o sticlă de băutură într-o mână și nelipsita țigară din cealaltă.
Venise moșul mai devreme ? Nu țin minte să fi fost așa cuminte..chiar deloc.
Iar în seara asta cu siguranță nu voi fi.
Mă analiza încântat și cu un rânjet sugestiv.
Avea gânduri ascunse? Sună tentant.
- Hum.. scuze.
Spun pe un ton mieunat, privindu-l pe sub gene atrăgător, în timp ce mă chinui să îmi trag înapoi rochia…tot cu o mișcare atractivă.Atractivă în visele mele. Dacă mai exista în mine puterea să exprim trăiri asemănătoare în ceilalți , clar nu o posedam în acel moment.
Într-o clipă era lângă mine, sărutându-mi cu tandrețe umărul. Adoram gestul acesta. Putea fi omologat ca fiind el stăpânul absolut în realizarea lui. Și nimeni nu mă încânta și suprindea de fiecare dată, cum o făcea el.
Un fior mă trece rapid și zâmbesc mulțumită. Era plăcută senzația să fiu învăluită în mireascma lui și copleșită de căldura care vibra din el. Cred că mă topeam ușor.
Desenez jucăușă cu degetul cerculețe pe pieptul lui, coborând pe abdomen și urmărind forma mușchilor lui conturați perfect.. Îl simteam cum tresărea ușor, dar nu încetam jocul ăsta incitant. Nici nu aveam de gând.
- Hey, m-ai lăsat singură..
Rup tăcerea deodată, privindu-l cu reproș. Un reproș disimulat, desigur.
Mă lovesc însă de ochii lui suspicioși, înflăcărați.
Humm.. unde ziceau că au ascuns fermoarul acela..? Nu cred că eram în poziția de a-i cere lui socoteală, după mica mea ” aventură” din baie.
- Nu cred că vrei să deschidem subiectul ..
Știu că am înghițit în sec și mi-am ferit chipul.
El mi-a prins fața și mi-a ridicat-o spre el, milimetric de a lui.
- Dacă îl mai văd pe Pattinson mai aproape de trei metrii de tine ..îi sparg capul.
A rostit printre dinți, dar cu o voce clară și sever, și apoi mi-a atins delicat buzele de ale lui. Simțeam că mă pierd ușor,dar sigur, din cauza senzației care mă ardea în interior. Dar, fir-ar, mult prea scurt momentul.. nici nu m-am bucurat prea mult de gustul lor provocator că deja le depărtează de ale mele fără milă.
Într-o clipă se întorsese deja la țigara aia meschină și la poziția relaxantă de mai devreme. Un oftat adânc îi cutremura corpul, reacție simultană cu a mea.
Uneori era atât de rău cu mine.. OK..eram o amețită și o pacoste și generam numai probleme..dar nu era mereu vina mea că mă băgam în tot felul de furtuni. Ele se ciocneau constant de mine. Da,problemele mă hăituiau, nicidecum eu pe ele.
- Of..scoți și pe naiba din mine , Kitty..
Tonul era chinuit și ușor rigid. Și mimica era pe măsură. Nu am putut să nu mă emoționez la pronunțarea atât de intensă a numelui meu.
Pentru el, dar și pentru mine, rămâneam tot Kitty. Kitty a lui. Kitty a noastră.
- Credeam că te-ai obișnuit cu mine deja, Bred..
I-am răspuns pe un ton chinuit și slăbit.
- Cu tine da. Dar nu și cu tine în preajma lui.
M-a închis categoric, în timp ce ia o înghițitură sănătoasă din sticlă.
- Ce vrei să spui ? Sunt aceeași cu sau fără el, cu rochii stupide sau nu.
Încercam să ripostez, deranjată de comentariul lui acid și absurd. Nu vroiam să vorbesc despre subiectul ăsta. Mă depășea. Eram neputincioasă în privința lui.
Oftez fără să mă prefac și mă strâmb la el.
- Păcat că nu te poți vedea când ești lângă el..Cum te schimbi..
- Ha ha.
I-am tăiat eu elanul brusc, întorcându-mă cu spatele, îmbufnată.
- Hey, Kitt, hai , nu vii să sărbătorim ?
- Nu văd ce.
- Tu. Noua tu.
- Nu.
Mă răstesc categorică, încrucișându-mi brațele la piept.
O mână rece îmi prinde talia deodată și mă lipește de marmura fierbinte a corpului lui puternic. Era incitantă variația asta de temperatură a lui.
Începe să mă sărute provocator,pe gât, pe buze, apoi, în timp ce eu îmi prinsesem o mână în părul lui, frământându-l necontrolat.
O clipă infirmă doar m-a mai îngreunat cu povara numită ”rochie neinspirată”. Imediat era pe jos, fără mult deranj, sau oboseală. Doar tactul lui și îndemânarea, atât de admirabile. Un bărbat adevărat.
Într-o secundă eram undeva pe jos, deasupra trupului lui atât de atractiv, plimbându-mi mâinile pe el și înfruptându-mă de momentul de plăcere oferit benevol, de buzele senzuale, și de pricepea lor cu adevărat desăvârșită.
Deși mă simțeam la fel de mică și neputincioasă, iar senzația apăsătoare de protecție era cel mai mare aliat al meu atunci.
Mă opresc o clipă cu capul pe pieptul lui care gâfâia, ca o fetiță cuminte.
Privirea mi se oprise involuntar asupra țigării lui aprinse, care își pusese în gând să îmi chinuie nervii, văd.
Ce naiba era în capul lui ?
- Brendal, fir-ar, vrei să incendiezi hotelul ?
Mă răstesc în timp ce apuc nervoasă țigara, cu ciudă, mustrându-l din priviri.
El ridică nonșalant din umeri și îmi prinde mâna cu țigară, îndreptând-o spre gura lui, în timp ce trage un fum adânc. După îmi sărută zâmbind palma, cu atenția cuvenită ca nu cumva și părul lui să ajungă în situația nefericită a foliei cu tutun.
- Nu e nostim.
Spun, dar amuzată. Da, foarte de apreciat reacția mea.
Dar se pare că perioadele când urlam necontrolați unul la celălalt s-au stins de ceva vreme. Și, deși erau pline de haz adesea, înlocuirea lor cu clipele atât de dulci de acum e binevenită.
Deși acum situația trecuse de mult de la ceva inocent. Eu, în lenjerie intimă, lângă el. Lipită oarecum de el. Ha.
- Fii serioasă, Kitt.. nimic nu ar fi mai capabil să aprindă locul ăsta decât noi..
Mă tachinează cu zâmbetul lui ștrengar.
Mă întind după paharul de lângă el , și îi fac cu ochiul în timp ce el mă privea suspicios. Îl dau pe gât , făcând pe curajoasa, și încercând să par interesantă. Nu știu dacă după am reușit să mimez foarte bine fața imbecilă din momentul în care am simțit că mi se strânge sufletul în mine din cauza tăriei, dar presupun că fața lui blândă și deloc ironică e un semn bun.
Se pare că e bună și actoria la ceva. În cazuri extreme.
- Hei, fără mine ?
Își întindese cu gura până la urechi, amuzat de reacțiile mele imbecile cred, mâna după sticlă, o apucase și o ciocnește apoi de paharul meu gol deja.
Revin deloc subtilă la clipele mai interesante, pe care le oprise prostia mea fără margini.
Încerc să mă descotorosesc de cămașa atât de nefolositoare și el mă lasă, extrem de încântat de reacțiile mele hotărâte. Nu doar el era în situația asta.
Fioruri cumplite îmi traversau firea când îi atingeam corpul artistic sculptat, contururile perfecte, copleșită de focul care îl transmitea și de mireasma amețitoare, care străbădea prin pânza densă de fum..
Își apropie din nou buzele de ale mele și mă amețește de data asta complet. Total. Întru în jocul lui, lăsându-mă pradă completă brațelor, mișcărilor, gesturilor lui arzătoare. Trupului lui extrem, exagerat chiar, de masculin.
Da, clar, așa a fost. Sau visez ?
Nu țin minte să mai fi băut. Sau poate amestecul de amintiri, ca și cocktailul din mine, de gânduri, reacții, sentimente bulversate..să fie de vină ..?
- Nu vrei totuși să.. ?
Îmi întrerupe liniștea deodată, și îl privesc ca pe o stafie. Uitasem complet de el. Uitasem că e aici.
Avea încă bucata agasantă de material înspre direcția mea.
Oare nu îi amorțise mâna ? Sau îi înghețase și mintea odată cu ea ?
- Nu îmi e frig.
Spun înțepată. El mă privește rece. Nu mai avea chef de glume, să înțeleg.
Mă îndrept bombănind spre valiză, care duhnea de haine multe și mototolite, și trag mofturoasă primul tricou pe mine.
Spre norocul lui, era lung, și mare. Uriaș. Nu cred că era al meu.
- Plictiseală, plictiseală, plictiseală.
Încep să murmur pe un ton iritant. El se uită neînțelegând ce mă apucase.
- Ce e ?
Întreb ridicând sprânceana suspicios.
- Ești ciudată.
Spune cu un surâs blând.
Părea uman Roberthstein acum. Nu doar o bucată de ceară.
- De ce ?
- Reacțiile tale sunt..
Continuă concentrându-și gesturile și scoțând cu greu fiecare cuvânt.
- Preferi să urlu ?
Răspund arogantă.
- Ah, nu.. Dar nici să stai într-o stare de transă, ca mai devreme.
Ha ha. Mai lipsea să îmi spună acum că m-a vrăjit el, și de accea eram așa captivată.
- Ce cauți aici ?
Îl iau la rost într-o clipă, uitându-mă acid.
- Sunt în camera mea.
Spune calm ridicând din umeri.
Foarte amuzant. Cred că loviturile în cap de mai devreme i-au dereglat circuitele din el. Care oricum erau vraiște și până acum.
- Spune și tu ceva interesant !
Mă răstesc arțăgoasă, ridicând tonul.
El încă se uita la mine ca la un tablou nedeslușit.
- Cum ?
- Ce ? Cum ? Bla bla..Te-ai blocat pe aceeași placă ?
Continui momentul de tachinare fără compătimire. Să fie mulțumit că acum nu îi mai arunc cu obiecte în cap, ca atunci când am realizat că el se afla în locul ăsta cu mine. Habar nu am de ce..și de când. Și cu ce scop. Oh, la dracu’! Mă urăsc. Și pe el.
Își întoarce deodată fața de la mine, încruntându-se.
- Te adâncești adesea în gânduri..e un tărâm necunoscut pentru tine ?
Mimica lui se schimbă brusc într-una ce spunea ceva gen ”ce naiba vrei de la viața mea?”, și un oftat adânc îl cuprinde.
Deja nu mai rezistam să vorbesc singură. Nu sunt un radio vechi și iritant. Sau..da?
- Știi ce , ieși afară .
Spun categorică în timp ce îi fac o zbrâncă de pe fotoliu. Nu reușesc să îi fac cunoștiință cu podeaua, din păcate. Clar, nu aveam forța necesară.
- De ce…
Se bâlbâie încurcat, uitându-se amețit la nebuna care îl împingea. Cred că aș fi o viitoare doamnă Jefferson ideală. Îh.
- Mă plictisești.
Îl lămuresc rapid, fără regrete.
Îi fac vânt pe ușă, fără bun simț, fără să îi mai ascult mârâielile, sau tâmpeniile. Oricum nu înțelegeam nimic din ce spunea. Sau din ce nu spunea, mai bine zis. Zâmbesc larg, încântată de mine, și de isprava mea. Chiar a fost prea ușor.
După un moment realitatea dură mă lovește. Că sunt imbecilă, că nu aflasem nimic. Încă mai era necesară prezența lui măcar două secunde, până mă lămuresc ce se întâmplase de fapt.
Ce căuta el aici ?
Doar nu.. a fost el, în loc de Bred ..?
Un nod sufocant mă împiedică să respir.
Alerg spre ușă disperată, și rostesc cu greu, ca un strigăt de neputință :
- Roberthstein…!!

Second part

Nu l-am prins din urmă pe Roberthstein. Probabil am mers în reluare, ca de obicei, deşi în imaginaţia mea uimitoare eram şoricelul Speedy Gonzales. Câteodată aş vrea să mă ancorez mai mult în realitate. Poate o ancoră adevărată m-ar îndemna inconştient spre scopul care îl am din ziua în care m-am născut. Să nu mai trăiesc în lumi paralele. Deşi acum ţelul meu măreţ e să îmi creez o lume individuală, perfectă, unde să nu mă împiedic la tot pasul de el. Să se ducă dracului cu tot cu capcanele lui, şi piedicile iritante !
Mă îndrept cu paşi deşi şi voioşi spre baie, murmurând versurile nu ştiu cărei melodii îmi poposiseră atunci în cap. Era recomandabil să găzduiesc asta în mintea mea, în loc să mă frământ aiurea..şi mai ales, degeaba. În nici un caz nu voi găsi un răspuns acum, asta e cert. Doar o gaură neagră şi adâncă, care să mă cuprindă cu totul, nemiloasă.
Ajung în faţa oglinzii şi reflexia mea meschină îmi rânjeşte ca unui tablou prost făcut şi fără esenţă.
- Nici tu nu eşti mai brează.
Spun sarcastică strâmbându-mă urât la imaginea cârcotitoare.
Arătam într-adevăr ciudat, ca o bufniţă care s-a lovit repetat, de câteva ori bune chiar,de stâlpuri, din cauza prostiei şi lipsei de atenţie, şi după a aterizat zăpăcită printre ramurile unui copac nemilos care a flocăit-o fără pic de consideraţie pe biata..sau mai bine zis „beata”… nefericită.
Senzaţia asta ingrată îmi amintea de momentele mele de glorie de când am ajuns aici. Tânara inocentă şi nepătată care nici nu punea gura pe alcool, devenită acum ..ce ? O scorpie supusă vieţii pline de vicii? Total neinspirat din partea mea. Dar practic.
Dau drumul la apa rece în cadă, dar la atingerea gheţei ei, un cutremur brusc şi simţit în fiecare por mă trimite direct la robinet, şi la răsucirea lui cu precizie în cealaltă direcţie. Mai bine să mă moleşesc sub focul apei decât să rămân inertă în răcoarea ei. Sau..nu ?
Într-un final mă hotărăsc să las la mijloc. O stare de echilibru era cea mai favorabilă. Ce e mult strică.
În gând îmi vin din nou idei acide şi mă chinui să le tai calea şi să fiu mai rapidă decât ele. Ce dacă nu aflasem ce căuta Roberthstein aici ? Bine că a plecat. Şi de ce să mă macin aflând cine era de fapt..el sau Brendal ? Contează că nici unul nu mai e aici acum, şi asta spune multe. Nu că mi-aş dori asta ..când mă refer la Pattinson. Mă mir că a părăsit câmpul de luptă atât de repede. Laşul.
Mă îndrept să opresc apa dar o mişcare nefericită mă trânteşte direct cu capul în mocirlă. Mocirlă la figurat, dar tot s-a simţit intens pe nasul meu ciocnit ireversibil de suprafaţa dură. Credeam că nu sunt aşa grea.. de ce nu m-a oprit trădătoarea asta de apă să nu îmi zdruncin gândurile şi aşa bolnăvicioase ?
În fine. Deja sunt aici. Oricum aici aveam de gând să ajung.. şi nici nu mă plâng. Îmi destind mulţumită trupul obosit şi încordat, şi o senzaţie plăcută îl cuprinde.
Pentru prima dată în viaţă , nimerisem temperatura apei. Să fie un semn divin că de acum ordinea va pune stăpânire pe existenţa mea ?
Sau..nu.
O umbră neprietenoasă îmi blochează accesul luminii în ochi. Poate e amiabilă întâlnirea totuşi, din moment ce îmi face un bine. Sau nu, din nou.
- Ăla e tricoul meu..
O voce atât de cunoscută mă atenţionează cu tonul suspicios, sugestiv cred.
Era doar amicul meu electrocutat. Ce viaţă de câine am.
- Da.. şi ? Nu ştie să înoate ?
Îi răspund nonşalantă, pe un ton natural şi pragmatic. Chiar îl şi privesc serioasă.
El se uită încurcat şi îşi duce mâna la frunte, meditând intens..Ce..am spus cumva vreo idee filosofică şi nu ştiu eu ? .Deşi..a abera e tot una cu a filosofa, nu? Hmm..Georgiana.. Socrate.. tot aceeaşi sferă.Două genii neînţelese.
- De fapt mă întrebam cum de nu te deranjează…
Vocea lui îmi spune pe un ton încurcat, extrem de surprins.
- Ah.
Spun rece în timp ce îmi scot cu greu tricoul, ud şi care se lipise ca o gumă de mine. Era clar că de el nu mai puteam scăpa, la fel de clar cum e că şi obiectele lui sunt la fel de stresante ca posesorul. Î-l arunc cu ciudă, dar clar cu aceeaşi ţintă proastă , caracteristică mie. Cârpa jilavă , care clar nu ţinea cu mine, deşi proiectată în direcţia capului lui, nimereşte undeva pe pieptul lui, din păcate.
Mă priveşte uimit şi cu o sprânceană ridicată. Mă strâmb nepăsătoare, în timp ce lovesc apa cu mâna, stropi mari zburând pretutindeni. Pe jos, pe albii pereţi, pe faţa şi părul lui.
Era un mijloc de a-l scoate în sărite, de a-l face să dispară odată. Dar pe el văd că îl amuza. Un surâs larg şi cald îi cuprinse chipul.
Fir-ar. Clacam. Şi mult. Nu vroiam ca Roberthstein să se simtă bine. Nicidecum să zâmbească.
Îl vroiam cu o mimică de mască tristă de la teatru, plin de remuşcări, cum a fost când m-am trezit. Nu aşa.
- Ce cauţi aici ?
Mă răstesc, dar pe un ton plictisit. Nici vocea nu mă mai susţinea mult. Trădătoarea.
- Ţi-am mai spus. E apartamentul meu.
Spune nonşalant ridicând din umeri calm. Probabil el era mai beat ca mine. Deci..ce metodă să aplic? Metoda cu urlatul, cu reproşuri, ori cea plictisită ? Sau..să îl dau direct afară, ca mai devreme ?
- Da.. şi eu sunt Cruella.
Mă strâmb enervată de sarcasmul lui stupid. Şi de replicile imbecile.
- Eşti una. Când vrei. Şi îţi iese bine.
Spune cu o grimasă. Mă uit cu priviri acide, încruntându-mă.
Vrea să se trezească cu şamponul în cap ? Se rezolvă. În privinţa asta sunt deschisă şi bucuroasă să îi îndeplinesc dorinţa.
- Măcar am caracter.. Goofy !
Urlu isterică.
Un hohot de râs îi cuprinde chipul. Pentru o clipă, am simţit că vreau să îl văd mereu aşa. Pentru o clipă am uitat că îl detest, şi că vreau să îl fac să regrete tot.
- Ieşi afară.
Spun deodată, categorică, cu o mimică de ceară, şi o privire răvăşită a lui şi dezamăgită mă aţinteşte, luată prin surprindere. Chiar și eu eram surprinsă de capacitatea mea de a traversa de la rece la cald şi viceversa atât de repede. Niciodată nu am avut un temperament logic, dar cred că în ultima perioadă totul a degenerat foarte mult.
Când îi observ întristarea, mă simt mică şi nefolositoare.Deci sunt şi eu bună de ceva. Să fac rău celor din jur.
Înghit în sec. De ce ? Proastă, Kitty, proastă. El..nu e prieten. EL te detestă, tu la fel. Ai uitat cu câtă ură te-a călcat în picioare ?
- Am..
Vocea scăzută îşi pierde din intensitate brusc.
- …am venit să vorbesc cu tine.
Reuşeşte într-un final să continue, nu înainte de a trage aer sănătos în piept. Un oftat îl cutremură imediat.
- Şi.. ţi se pare că sunt secretara..sau ceva ?
Îl încurc cu jocul meu de cuvinte ironic.
- Poftim ?
Spune nedumerit, trecându-şi mâna prin păr. Am simţit că un fior necontrolat îmi inundă corpul la vederea gestului lui, şi un val de amintiri îmi ia capul cu asediu. Fir-ar, Pattinson, de ce dracu’ trebuie să foloseşti armele care mă dau gata ? Te-au dat gata..odată.. Kitty. Conştiinţa mea mă mustră neîndurătoare, din nou. Of..fie.
- Regret să te anunţ…dar nu foarte tare..adică..
Îl cicălesc cu tonul sarcastic..
- Dar „ Tine” nu se află momentan aici. Încearcă la magazinul de marionete.
- Kitty…
Spune pe un ton spart în mii de cioburi.
- Kitty nici atât. Pe ea caut-o la containerul în care ai aruncat-o după ce ai călcat-o în picioare.
Rostesc categorică în timp ce mă ridic brusc din cadă, cu şiroaie nebune împrăştiindu-se pretutindeni. Ies cu o mimică de gheaţă, trec pe lângă el fără să îl bag în seamă, fără să mă uit măcar la intenţiile lui „bune” de a-mi oferi el un prosop. Nu mă convingea cu asta. Oricum era un maniac.
Înşfac ţâfnoasă primul prosop din drum, care era mic şi nefolositor, îl înjur în gând şi mă îndrept către prima valiză din drum. Încep să cotrobăi murmurând aceeaşi melodie de la început, încercând astfel să îmi distrag atenţia. Şi să îl ignor pe el. Deşi îmi era atât de imposibil.
Îi observam cu colţul ochiul mişcările. Îl vedeam cum merge cu paşi nesiguri , fâstâciţi, cum mă priveşte încurcat şi cum îşi trece de câteva ori mâna prin păr. Din nou, acelaşi sentiment trezeşte de fiecare dată în mine.
Îl văd venind spre mine şi un nod în gând mi se pune. Încep să caut cu îndârjire după vreun obiect sănătos ce ar putea fi folosit pe post de armă. Trebuia să fiu totuşi pregătită pentru toate. Iar din partea lui, mă convinsesem de mult, că e în stare de orice.
Nu găseam nimic în nefericita asta de valiză. Tricou negru, alt tricou negru, o bluză bleumarin, un hanorac negru, un tricou alb..şi toate, atât de „nu ale mele”. În garderoba mea te trăsnea vibrato-ul de culori de la început. Numai nuanţe nebune, excentrice.. şi mai ales..colorate. Extrem de colorate. Ştiam că viaţa nu e mereu aşa..dar dacă hainele îi pot aduce o pată de intensitate, de ce să nu profit ?
Nu doar culorile anoste mă deprimau..dar şi mărimile, forma lor. Toate atât de largi, ciudate. Clar, erau bărbăteşti . Ce naiba, îşi lăsase Bred suvenirurile pe aici ? Sau iritantul de Ron ?
Încep să le arunc pretutindeni, în aer, fără să gândesc, ideea mea fixă fiind să mă descotorosesc doar de obiectele ingrate ochiului meu. Mă uit o clipă, disimulând ce fac, la el, şi îl observ cum se trânteşte c dintr-un pod pe pat, un zgomot caracteristic făcându-mă să tresar involuntar, deşi nu mă luase prin surprindere. Ce dracu’ era cu mine ?
- Şi.. ai găsit ceva interesant ?
Spune ironic şi pe un ton ştrengar.
Mă întorc brusc, surprinsă de-a binele acum.. şi mă ciocnesc de privirea lui atât de pătrunzătoare care îmi intră direct în inimă ca un fulger.
Un alt aspect greu de neobservat e frumuseţea lui şi tentaţia care o producea asupra mea poziţia lui, şi corpul lui aflat acolo, pe pat.
Mă hipnotiza cu albastrul lui unic din privire şi cu surâsul plin de dulceaţă care îi încărca faţa. Părul atât de ciufulit îi dădea o aliură mult mai interesantă, mai atrăgătoare decât de obicei. Se pare că era bine să stea cu mâna în păr des. Atât timp cât nu şi-l smulge, e bine. Sau nu ?
Poziţia trupului era provocatoare, întins între pernele imense ale patului, cu cămaşa boţită şi scoasă din pantaloni, dezvelind o porțiune nefericit de mică și zgârcită din pielea lui.
- Umm..ce ?
Spun bâlbâindu-mă ca o cretină, clar vrăjită de înfățișarea lui. Ce dracu e cu mine? Revino-ți, netrebnico !
- Ăă..mă refeream dacă ai aflat ceva interesant acolo, din moment ce mi-ai răscolit toată valiza.
Spune nedumerit, privindu-mă circumspect. Îmi întorc fața imbecilă și pierdută urgent, pentru a nu citi toate sentimentele contradictorii de pe ea. Mă uit în jur la imaginea haotică pe care o creasem. Camera era îmbâcsită de tricourile și sosetele lui. Grozav. De fapt, oricine ar fi intrat aici ar fi spus că a avut loc un adevărat război.. De orgolii..și nu numai..
- Da..că ai nevoie de un stilist..și urgent.
Spun încercând să nu mă bâlbâi din nou, nu la fel de tare. Era jalnic momentul. Trebuia să ies din el urgent.
- Ah.. asta doar..
Răspunde cu o grimasă sugestivă. Ridic sprânceana, suspicioasă.
- Poți fi tu acela.
Continuă amuzat.
- După rochia ta magnifică.. cred că ..
- Cred că ar trebui să îi dai drumul odată de aici.
Mă răstesc cu o mimică urâcioasă.
- De ce?
Întreabă sarcastic.
- Pentru că așa spun eu !
- Și ce te împuternicește să faci asta?
Spune rânjind ironic. Primul impuls a fost să sar peste el și să îi bag pe gât pernele imense. Dar îmi e milă de perne.
Mă duc țâfnoasă, dând șuturi la hainele lui, chiar sub privirile lui șocate, și deschid șifonierul, îzbindu-i fără milă ușa de perete. Un braț de haine îmi cad direct în cap, odată cu hohotele lui puternice. Apuc prima rochie albă din grămadă, foarte subțire și mulată, și o trag pe mine, în timp ce mă chinui să mușamalizez dezastrul. Râsetele lui isterice continuau să se lovească de nervii mei.
- Vrei să încetezi ?
Îi tai cheful cu o mimică dezgustată.
- Ce dracu ai ?
Urlu scoasă din sărite, ca un leu închis într-o cușcă.
Ridică din umeri brusc, plictisit. Chiar nu îl intimida deloc toată agitația care o cream ?
- Te rog frumos.
Încerc pe un ton mieros, călcându-mi pe suflet.Sper că nu înțelesese că vorbisem printre dinți. El se uită ca la un obiect ciudat, anormal, greu de utilizat.
- Nu.
Răspunde categoric, înfingându-și capul în pernă.
- Mă duc să chem paza.
Îl ameninț serioasă și categorică. El își bagă pernele peste urechi , pentru a nu mai auzi nimic,ca un copil răsfățat și capricios.
- Da? Asta vrei, asta vei primi!
Ies înțepată și plină de planuri de răzbunare , trântind puternic ușa. Mă mir că nu s-a crăpat peretele. Sau da ? Nu contează.Dau vina pe Pattinson.
Deja epuizasem toate variantele.Printre ultimele rămăsese să încep să urlu pe holurile hotelului și la recepție după ajutor, pentru a mă salva de obsedatul din apartamentul meu.
Pornesc desculță pe hol. În jur domnea o liniște de neperceput. Fac câțiva pași firavi, dar lașitatea mă domină nemiloasă.
Dacă stau puțin să meditez..pentru că Gianna mai și reflectează la ce e în jur și mai ales la comportamentul ei, nu cred că ar fi creat o imagine tocmai firească prezența lui Robert Pattinson în camera Georgianei Seltzer. Chiar dacă mă mai ține cineva minte ca altceva decât nebuna exentrică de la premii, oricum articolele ar curge fără oprire. Numai porcării. Nici n-aș vrea să mă gândesc la asta. Ar fi mult prea greu de digerat. Mult mai ușor ar fi să conviețuiesc cu Roberthstein decât cu asta pe cap. Plus că ne-ar fi terminat Brendal cu un singur gest. Brendal..Brendal..unde e el oare?
Mă întorc, dar deloc spășită, în cameră. El stătea cu mâinile la gât, privindu-mă cicălitor, deloc cu intenții logice în mintea lui prăfuită.
Clar, am eliminat deja toate variantele.Ultima pe listă rămânea să îi sparg capul. Dar nu vroiam să devin o actriță de filme de groază. Era oricum viața mea destul de groaznică.
Mă încalț și ies fără să îl mai privesc. Ajung rânjind fals la recepție și întreb pe un ton de mironosiță, care nu îmi ieșea adesea.
- Mă scuzați, aș dori să aflu în ce apartament este cazat Roberthse.. ăă..
Înghit în sec și zâmbesc încurcată.
- Robert Pattinson.
Închei ușurată. Tipa se uită circumspectă, dar caută informația. Sper că nu era geloasă de acum. Naiba să te ia, actor de plastic. Ken în viață.
- 15 B.
Îmi confirmă imediat. Un nod în gât mă împiedică să respir, și simt cum sângele începe să accelereze din cauza ciudei.
- Știți, sunt curioasă să aflu cum unui apartament oferit mie deja îi poate fi schimbat destinatarul cu atât de multă ușurință, fără să fiu informată. Plus că este cel în care mereu sunt cazată,oferit în exclusivitate.
Mârâi printre dinți, dar încercând să păstrez aparențele.
- Ne cerem scuze, credeam că impresarul dumneavoastră v-a anunțat deja de eroarea apărută..
Sau nu. Ronan, fugi cât mai poți.
- Apartamentul a fost rezervat cu mult timp în urmă de domnul Pattinson, dar din cauza unei probleme nu am aflat asta decât după ce v-ați instalat. Cheile de la noul dumneavostră apartament sunt la …
- În fine.
Bombănesc iritată întorcându-i spatele și lăsând-o cu vorbele în aer. Pe drumul meu înapoi, am înjurat pe toată lumea.Pe recepționistă, pe Ronan, pe Colleen, pe mine, pe Robert, pe mine, din nou. Fără excepție.
Simțeam că sunt cea mai mare cretină și uram faptul că Roberthstein câștigase din nou.
Intru cu capul sus, deloc spășită, în cameră..o cameră total diferită de cea de mai devreme. O ordine deplină domnea. Nici o haină, nici un geamantan explodat, nimic.
Doar un tip gânditor, care fuma liniștit o țigară pe fotoliu. Când îmi simte prezența, se întoarce curios și atent , urmărindu-mi fiecare gest. Uram să mă simt atât de observată. Nu eram o insectă ciudată prinsă într-un borcan, pentru a o putea studia de colecționarii demenți.
- Ai câștigat, Roberthstein.
Confirm cu greu, printre dinți.Același râs scurt îl acaparează la auzul poreclei lui geniale. Nu se obișnuise deja ? De când l-am văzut prima dată în cameră, numai așa i-am spus. Și..idiot.. imbecil, poate ? Nu mai țin minte.Detalii.
- 15 B de la Băbălau e al tău.
Se încruntă puternic și își încleștează maxilarele.
- Bătut în cap..bolnav.. ?
Continui pe un ton natural opțiunile, în speranța că voi găsi o comparație pe placul lui.
- Kitty.. nu de o porcărie de apartament îmi pasă mie..
Spune cu amărăciune, privind în gol, apoi plecându-și capul. Am vrut să țip din nou, să îi interzic să mai folosească apelativul ăsta cu mine, pentru că suna nedemn..murdar chiar din gura lui, dar nu știu de ce nu am putut.
Eram prea obosită. Frântă. Îmi extenuase tot în mine. Răbdarea, energia, suflul… sufletul.
Oftez doar și îl îndemn să continue.
- De aceea m-am și bucurat când m-am văzut cu tine în camera asta.. Nu mi-aș fi imaginat însă niciodată așa ceva..
Continuă respirând cu întreruperi, pe un ton îndurerat. De ce era îndurerat.. ? Dacă el era personajul din noaptea mea enigmatică..de ce era trist ? Nu asta vroia ?
Speram să fie mai concis. Sau, din contră, să îmi ofere mai multe detalii. Detalii de genul… cu care din cei doi am fost naibii aseară aici. Dar..cum aș fi putut formula o întrebare atât de intimă și sensibilă de adresat.. ” Îmi poți spune și mie cu cine mi-am…. aseară ?”.. Jalnic. M-ar fi scos doar ca pe o tipă ușoară, fără scrupule, morală, și , în plus, cu multe probleme la cap. Și cu alzheimer ar fi o idee.
- Unde e..
- El ?
Spune sfâșiat.
Nu.. cel mai adânc crater din lume să mă ascund acolo ? E o opțiune.
- Ți-a lăsat asta.
Termină pe același ton dezamăgit, întinzându-mi o bucată de hârtie boțită, cu un scris încurcat pe ea. Un scris încurcat dar care probabil îmi mai deschide mie mintea și..sufletul ?
Oftez copleșită de intensitatea momentului..privindu-l înduioșată. Nu știu cum mai exista în sufletul meu asta pentru el. Compasiune.
Îmi plec cu sufletul mic, mic, și rănit, privirea, și încep să descifrez mesajul ..

Part three

- Dă-mi dracului drumul odată !
Urlu plină de mânie și dezgust, în timp ce mă chinui cu furie să îmi desprind încheietura din cleștele nemilos al mâinii lui.
- Încetează să te mai comporți ca o fetiță răzgâiată..,mârâie plictisit.
- Iar tu termină cu reacțiile de om nebun.
- Nu s-ar fi ajuns în situația asta dacă n-ai fi insistat atât.
Îmi reproșează îndurerat.
- Ce vrei să zici ?
Bombănesc ca un copil inocent și iritat, prefăcând prin tonul meu disimulat realitatea, și faptul că eram destul de conștientă de realitatea vorbelor lui.
- Ești o bună actriță, dar crede-mă, oricât te-ai strădui, știu să îți citesc vorbele și reacțiile ca un mesaj clar și concis. Nu mă păcălești.
Mă strâmb urât la el, încruntându-mă și bolborosind încet, cu buzele încordate, lucruri nu tocmai drăguțe la adresa lui.
- Și ce ? Nu îmi pasă !
Spun brusc, iritată, pe un ton arogant și impenetrabil de dur.
- Dar pe mine da. Tu ai ales să mă ignori, să îți bați joc de mine! Tu ai ales asta.
Latră printre dinți pe un ton sever, poruncitor, în timp ce continuă să privească într-un punct fix, înainte.
Era nebun ?
Mă târâia ca pe o bucată de material, fluturându-mă prin bătaia vântului asurzitor, care îmi ardea fața cu răceala lui nemilloasă.
Pășea apăsat încât aveai senzația că se poate surpa pământul în orice clipă sub mânia lui fără margini. Clar, se comporta ca un dement.
Nu credeam că îl va aduce într-un stadiu așa profund, avansat chiar, de lipsă de luciditate, comportamentul meu ușor exagerat din ultima perioadă. Dar,totuși, nu mi se pare firesc să exagereze astfel, și atât de mult. Iar răutățile mele deloc subtile au avut drept scop îndepărtarea mea de influența lui nefastă, de prezența care și acum mă intimida, dar și o mică parte din răzbunarea pe care i-o pregătisem odată conștiincioasă.
Au fost toate cu direcție și fără milă, dar eram clar îndreptățită să le fac.
Ce i-am făcut ? Să reacționeze acum astfel, să se comporte ca un nesimțit fără minte. Habar n-aveam unde mă ducea, și nu știu clar cum a reușit să se sustragă din atenția numărului triplat al bodyguarzilor meniți să-l țină la câțiva metrii buni de mine oricând avea intenții dubioase, ca acum. Și ce e imposibil de realizat pentru mine, e cum a reușit să mă captureze din atenția tuturor, ca acum să fiu în situația asta ingrată și umilitoare.
- Eu aș alege legat de subiectul ”Roberthstein” doar să îl dezmembrez odată pe individ, să îi arunc șuruburile ruginite și să îl văd praf, să îl văd cum se prăbușește.
Rostesc repede, plină de ură, fără să gândesc, fără să îmi pese de ce zic, de cât de tare îl rănesc. Vroiam doar să îmi dea drumul din poziția nefavorabilă în care mă ținea acum. Și nu îmi păsa cum reușeam asta.
Oftează profund , plecându-și capul, dar se preface că nu aude ce zic, continuându-și drumul fix. Mă dureau picioarele îngrozitor, iar tocurile insuportabile îmi măcinau călcâiele. Îl urăsc.
- Poți să faci ce vrei cu mine după ce mă lași să îți vorbesc, după ce înțelegi totul..
Rostește pe un ton frânt, ușor mai calm, mai puțin încordat ca mai devreme.
- Nu cred că sunt capabilă acum să înțeleg nimic. Mi-a înghețat creierul.
Aberez deodată, fără să refectez o secundă la tâmpeniile pe care le rostesc.
Un zâmbet scurt și intens îi poposește pe chipul obosit, și bucuroasă în sine că reușisem să îi distrag atenția, gândesc că poate fi un moment bun pentru un nou truc de a evada.
Încep deodată să scot din piept cele mai ascuțite și isterice țipete de ajutor, dar ele doar se loveau neputincioase înapoi în capul meu, ca un bumerang rupt. Glasul meu răgușit era terminat. La fel ca mine.
Îmi aruncă o privire cu reproș, urâtă, întunecându-și brusc mimica, și încercând astfel să îmi frângă aripile de a zbura cât mai departe de prezența lui care îmi făcea rău constant, poate acum mai mult ca niciodată.
- Termină cu mofturile, oricum nu te aude nimeni.
Mă ceartă cu tonul lui înghețat și nemilos. Mă încrunt și prind o talpă sănătoasă a pantofului peste piciorul lui, pentru a vedea că nu sunt o momâie fără suflare, din contră, un adevărat uragan nimicitor când îmi doresc asta. Gestul meu de revoltă nu trezește în el reacțiile așteptate, din contră, îi provoacă încă un moment generos de amuzament. Îngâmfatul.
- Unde mergem ?
Mă răstesc strâmbându-mă urât, privindu-l cu scârbă, ca pe un infractor deplorabil, dar e mai mult decât evident că tot efortul meu era inutil. Nici măcar o privire fugară nu îmi mai oferea..nimic..Nimic.
Realizasem că doar îmi pierdeam vocea dacă continui să țip aiurea, era clar că pe câmp, în pustiul înfricoșător din jur, nici frunzele nu m-ar fi auzit, cu atât mai puțin s-ar fi deranjat să îmi ofere o mână de ajutor. Sau o codiță, în cazul acesta.
Eram legată de mâini, și nu doar la propriu.
- Îți pasă ?
Mă ironizează pe același ton ingrat de mai devreme.
- Nu. Lasă-mă să plec !
Spun poruncitoare încercând să îi țip în ureche, dar distanța nefavorabilă dintre noi îmi rânjea ironică încă o dată.Eram o pitică pe lângă el. Și mă uram din cauza asta. Ba nu, îl uram pe el.
- Nu mă impresionezi..
Mă atacă ironic.De parcă nu știam asta.
O grimasă îi apare sfioasă în colțul obrazului încordat, luminându-l ușor. Chiar și o pată de căldură pare să pulseze din partea lui, dar e mult prea firavă și rapid spulberată de frig.
- Ha?
Îi râd în față ridicând sprânceana.
- Departe de mine gândul ăsta. Oricum nu mă mai interesează de mult să te impresionez, asta dacă m-a interesat vreodată.
Scot cu dezgust , din suflet, fiecare cuvânt, încercând să par cât mai convigătoare și decisă. Nu știu cât îl interesau pe el toate eforturile mele. Cred că deloc. Continua cu joculețul lui stupid, și care, deși părea inofensiv la prima vedere, începea să mă îngrijoreze.
Probabil reacția asta și frica ar fi trebuit să mă domine din clipa în care îmi blocase respirația și simțurile cu batista lui otrăvită și care mirosea îngrozitor, dar nu am avut secundele necesare să reacționez astfel ; într-o clipă cunoștiința îmi fusese deja furată de vicleșugurile lui oribile.
Când am revenit din somnul adânc, trezită, în mașină, de sunetul insuportabil al cauciucului care gonea pe carosabil ca o furtună, m-a liniștit, oarecum, apariția chipului lui , deși atât de neplăcut de privit pentru mine uneori. Mai ales când se comporta deplorabil cu mine, cum o făcea și acum, și, mai ales, fără regrete.Măcar nu era un necunoscut gras, oribil, mirosind a bere și țigări ieftine.Asta e bine. Cred?
- Poți să mă jignești cât vrei, dar de data asta vei asculta și ce am eu de zis mai înainte.
Bombăne categoric, și îmi prinde încheieturile mâinilor mai strâns, mai cu forță, încât simt cum sunt sugrumate de materialul tăios de plastic cu care le legase. Mărise frecvența pașilor și acum îmi era mai mult decât imposibil să îl urmez. Mai ales când mă chinuiam cu toată vlaga mea și așa stinsă să mă împotrivesc, să îl opresc. Nu mai eram capabilă să îi suport nebuniile. Sau, mai ales, pe el.
- Oricum nu vei obține nimic de la mine, orice ai în minte.
Îi reproșez cu scârbă, doar imaginându-mi ce îi mocnea în mintea perversă și de condamnat. De când îl lăsasem atunci în aer, înfierbântat, în baia aceea neprietenoasă, aveam constanta obsesie că devenisem cea mai mare tortură pentru el și doar ducerea la capăt a acelor momente l-ar fi liniștit, l-ar fi lăsat să trăiască.Dar eu nu vroiam să îl las să trăiască liniștit, clar.
Se oprește înlemnit și îmi dă drumul cu furie la mâini, care se izbesc puternic de trupul meu amorțit. Mă săgetează cu o privire tăioasă, dar îndurerată, dezamăgită, cu ochii ușor umeziți, dar cred că frigul era principalul vinovat de asta. Nu cred că eu aș fi trezit vreodată sentimente atât de profunde în el. Cu siguranță, vântul îl pedepsea.
Își duce mâinile la față, acoperind-o cu apăsări puternice, în timp ce vântul îi spulbera neîndurător părul, iar vijelia ce se stârnise și care crea un aspect de teroare cu frunzele care strigau îngrozite în timp ce le amețea nemiloasă, cu praful umed care se lipea de părul, de fața mea palidă acum, împreună cu norii uriași și negrii care doar întunecau și mai mult toată suflarea și ne întuneca și sufletele noastre atât de puțin luminoase atunci .
Eram din nou epavele rănite de ce era în jur, asta nu înainte de a continua noi doi să ne distrugem.
Îl observ pășind încordat într-un cerc și în aceeași poziție bulversantă pentru mine. Ce naiba avea de reacționa așa ? Nu înțeleg. Și..după toate eforturile depuse până acum, îmi permitea atât de ușor să evadez ? Fără alte urlete, fără luptă, fracturi, sentimente frânte? Înebunise într-adevăr ?
Face o mișcare bruscă și pentru o clipă am senzația că vrea să mă atace.
Din instinct, mă aplec și apuc cu greu primul bolovan de lângă mine din instinct,pentru a mă apăra.Îl prinsesem cu greutate și îmi era la fel de imposibil să îl păstrez în palmele mele. Îl ridic mai sus și încerc să îl arunc în direcția lui, dar îmi scapă neputincios printre degete, înainte de a duce la capăt planul meu.
Când remarcă gestul meu, mă trăsnește cu disprețul din chipul lui și mă apucă violent de braț, în timp ce mă trage de neînduplecat în desișul terifiant al copacilor, de care se apropiase tot mai mult în ultimele minute.
Inima o luase la galop de mult, dar acum simțeam cu adevărat, pentru prima dată, că îmi e teamă, că tremur acum puternic, necontrolat, și nu doar din cauza frigului, ci clar, a fricii. Frica de necunoscut apăsa ca un glonţ pe inima mea, la fel ca teroarea ce o trezea el în mine acum. Vroia să mă ..nimicească ? Ce plan repugnant avea ? Să termine cu tot calvarul din ultimele luni astfel, în spațiul ăsta solitar, unde nimeni nu m-ar fi găsit vreodată?
Prin minte îmi treceau mii de scenarii și simțeam cum lacrimi așteaptă nerăbdătoare să mă inunde. În fața ochilor înlocuisem imaginea criptică din pădure cu cea a chipului frumos, perfect, al lui Bred. Îl zăream zâmbindu-mi și trăgând un fum simbolic din țigară, îi simțeam buzele arzătoare peste ale mele, dar eram conștientă totuși că doar gerul le domina acum, în nici un caz plăcerea pe care o simțeam în apropierea gurii lui.
În minte îmi vin cu o subtitrare frumos scrisă , dar imposibil de imitat scrisul lui aparte, cuvintele lui din acel bilet lăsat după seara de trăiri intense ” A apărut ceva neprevăzut. Probleme. Trebuie să zbor urgent în Canada. Al tău pentru totdeauna”. Dacă până acum îl păstrasem pentru a i-l băga pe gât cu prima ocazie când îl reîntâlnesc, mai ales pentru că mă lăsase așa, în aer, fără vlagă, și, mai ales, datorită imposibilității stabilirii unei convorbiri cu el, datorită dorului oribil care mă chinuia,acum ultima mea dorință ar fi fost să îl recitesc, să îi simt parfumul din el, și să-mi imaginez degetele lui puternice cum s-au atins de hârtia pe care imprimase, în grabă, mesajul.
Îl aveam undeva rătăcit prin geantă, îl purtam mereu cu mine, la fel cum purtam toate analizele, diagnosticul meu final,dar și mesajul de pe hârtia boțită a ingratului, a monstrului care mă totura acum. ” Să nu mă uiți.. Rob” . Recitisem cuvintele acestea de mii de ori când descoperisem plicul suspect din revistă, în perioada mea de tulburare din Franța. Devenise al doilea crez pentru mine și bumerangul care mă trimisese direct în căutarea lui. Era lumina din tunelul întunecat care mă ghida atunci, și care îmi dădea speranța că totul va fi frumos, că lucrurile nu vor sta așa, că e imposibil să fie acela finalul, atât de îngrozitor. Ce proastă..
Acum nici nu mai sunt sigură vreo clipă că el a scris vorbele astea. Cu siguranță nu, cu siguranță stâlpul fără suflet de lângă mine nu ar fi gândit ceva atât de profund.
Și dacă acela era în viziunea mea cel mai nefast sfârșit, acum mi se dovedea clar cât mă înșelasem. Ca de obicei, nimic nu era clar și sigur cu el. Iar acum mi se dovedea a mia oară asta.
Finalul era aproape. Îl simțeam.
Înghit în sec și o durere adâncă mă lovește în gât. Îmi amorțise și el. Probabil urmează și căile respiratorii să o facă, și după totul va fi gata. Totul.
- Cum naiba poți crede asta despre mine ?
Scoate deodată un strigăt de durere , de furie, și mă cutremură brusc. Deschid cu sfială ochii și cercetez locul care ne încuraja, și simțeam flashback-uri cum mă străfulgeră, dar nu înțelegeam de ce.
- Chiar nu a contat deloc tot ce a fost între noi? Toate momentele magice..locul ăsta ..?
Rostește străpuns de durere, în timp ce face cîțiva pași legănați, departe de mine. Primul impuls a fost să o iau la fugă, dar cred aș fi reușit doar să mă opresc în primul copac. Plus că acum dădea ciudata impresie că el era cel care dorea să se autodistrugă, nu avea nici cel mai mic gând negru legat de mine.
Continui să analizez contrariată locul și imagini cu o rochie roșie și imensă îmi atacă ochii. Rochia..de la bal?
- Ai dreptate, am greșit, dar nu sunt monstrul care crezi că sunt ! Sunt om, Kitty, om..îți amintești ?
Accentuează profund cuvântul ”om ”, iar același gest ce îți sugera să are sufletul sfâșiat îți zgâria și ție inima. Era imposibil să nu îi sesizezi durerea. La fel cum era imposibil pentru mine să îi înțeleg cuvintele, să recunosc spațiul ăsta care totuși urla de pretutindeni după mine, care mă forța să mă concentrez, să îi aflu rostul în viața mea.
- Nu te mai scuza..
Spun pe un ton mai blând , fără mult reproș în el.
- Nu are sens.
Termin cu un oftat adânc. El face ochii mari, pemițându-mi astfel să citesc mult mai clar furtuna din ei.
- Nu asta vreau eu. În nici un caz.
Îmi răspunde pe un ton controversat.
- Atunci? Ce vrei ? Iertarea mea ?
Rostesc cu o voce stinsă, încurcată.
- Oricum te-am iertat de mult.
Concluzionez resemnată. Oricum nu îl uram. Doar îmi impuneam să simt asta, și fir-ar, clacam, și mult. Ca de obicei.
- Vreau să mă înțelegi, să nu mă mai judeci atât de aspru. Nu sunt deplorabil, oribil, ultima ființă de pe lumea asta.
- Nu eu te-am conturat astfel, ci faptele tale.
Îi spun tăioasă, și când își duce mâinile la cap,pulsându-și cu forță pe cap, încep să regret, și primul gând e să mă apropii de el, să îl iau în brațe. Detestam să văd un bărbat într-un stadiu atât de umilitor. Era imposibil de privit.
- Bine..recunosc. Am greșit. Am greșit teribil..Te-am judecat fără să gândesc, m-am lăsat purtat de vânt și de răutăți pe care le auzeam de pretutindeni. Am fost un dobitoc, un cretin, orice mi-ai spune ai dreptate. Am ascultat doar oameni proști, doar vorbe fără sens. Doar cu scopul precis de a ne îndepărta. Dar nu îmi poți spune că nu am suflet..asta..asta trebuia să simți..Ai simțit, sunt sigur.
Oh, Doamne, și cât simțisem ! În privirile lui, în vorbele, în atingerile, săruturile din acea perioadă. Toți m-au ridicularizat, m-au judecat, dar eu știam de ce mă țineam cu forță de ultima speranță, mai subțire chiar decât un fir de păr. Doar datorită trăirilor acelea de nedescris.
Nu a avut mult suflet însă când m-a părăsit în agonie, lăsându-mă să mă lupt cu întunericul undeva în Franța. Poate doar sânge rece a avut.
- Dacă vrei să nu te mai jignesc, promit să o fac. Promit să te las în pace.
Spun hotărâtă și nu disimulam nimic de data asta. Eram convinsă să o fac, să îi permit să respire, să încetez cu vorbele acide adresate, să elimin armata de paznici care îl îndepărtau de mine, de prietenia mea.
Avusesem un succes culminant după premii, cum nu mi-aș fi imaginat niciodată. Toate revistele mă declaraseră ”Noua regină a modei”, deși nici acum nu am habar de ce. Doar m-am îmbrăcat exact cum am simțit, fără să îmi pese de nimic din ce era în jur.
Era în tendințe acum albastrul, culorile electrice, tari, hainele scurte și generoase. Detronasem complet ce era pe val atunci. Urcam în topuri, devenisem un idol al adolescentelor și în toate articolele eram răsfățată și elogiată. Mi se lăuda frumusețea, caracterul, talentul, deși eram conștientă că presa avea un nefericit obicei de a augmenta orice. Mulți actori deveniseră interesați de mine, la fel ca și multe proiecte care acceptau nerăbdătoare acceptul meu.
Pe de altă parte, situația lui era vitregă și încețoșată. Încă era atacat constant de presă și chiar articolele de la premii au avut scop doar ridicularizarea gestului lui ciudat de a scăpa premiul, discursul imbecil din momentul în care urcasem pe scenă, și mai ales, aroganța cu care tratase fanii.
În schimb eu mă ridicasem considerabil, pe un piedestal, sau ei mă ridicaseră. Îl înfrânsesem până și în lupta pentru apartamentul hotelului, pe care o câștigasem fără mult efort.
Îl depășisem, clar,dar asta nu trebuia să îmi permită să am un comportament atât de superficial, dur, față de el, oricât de mult clacase față de mine, sau față de restul lumii, care continua să îl judece neiertătoare în toate articolele urâte și menite să îi degradeze complet viața și mai ales, cariera.
Uneori însă luau prea mult controlul asupra mea reacțiile impulsive și copilărești, de asta sunt sigură acum.
- Nu vreau asta !
Strigă disperat, pe un ton speriat, precipitat.
- Vreau să nu mă lași, tocmai asta e.
- Rob, tu ai ales asta. Nu eu te-am îndepărtat, nu eu te-am părăsit.
Rostesc cu durere, dar pe un ton împăciuitor acum.
- Cum poți spune asta ? O secundă a fost necesară și te-am pierdut ca printre degete. Te-am căutat ca un nebun, dar ai avut grijă să îmi interzici orice acces către tine. Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum ai atâta forță nimicitoare în jur care te apără, sau de unde o aveai atunci.
Era clar că delira. Atunci eram doar o tipă neajutorată, fără importanță. Iar acum ”forța nimicitoare” era alcătuită din câțiva uriași prostănaci. Iată marele zid de apărare.
Îmi dau ochii peste cap și oftez profund. El continua să mă privească încurcat, și cu aceeași ochi umeziți, stinși, fără culoare. Părul lui însă, deși trebuia să arate groaznic acum din cauza bătăii de joc a vântului, era impecabil, nedeslușit de frumos. El era frumos. Ca întotdeauna.
- Mai bine o lăsăm cum a căzut. Nu mai are sens.
Spun categorică, dar pe o voce care tremura. Nici eu nu eram convinsă de asta, dar era mai bine să încetez cu apropierea lui până nu mă năvăleau din nou neiertătoare toate sentimentele și impulsurile legate de persoana lui. Deși le țineam încuiate în interiorul meu, oricând puteau exploda ca un vulcan, și mă puteau nimici.
O pauză intervine binevenită, și în minte îmi vin din nou ca niște lovituri imagini. Imagini cu noi doi.Noi doi fericiți. Aici, în locul acesta. Probabil..probabil asta se întâmplase de fapt după bal..atunci ? Sau nu..trebuie să fie din nou imaginația mea nepoftită, care îmi arăta ce aș fi vrut să văd acum de fapt.
- Nu, vezi? Nu mă înțelegi deloc.
Îmi rupe deodată momentul de meditație intensă. O nouă secvență mă amețește, anume trupul meu îngreunat de rochia uriașă, care zburda fericit, urmărit de o umbră plină de lumină. Iar el era cel care răspândea lumina. Sufletul,inima lui.
- Poftim?
Întreb încurcată, bâlbâindu-mă, și ducându-mi mâna la cap, când un șoc scurt îl lovește impreună cu o durere lașă, care mă ia pe nepregătite.
- Vreau să reîncepem ce am lăsat neterminat aici, vreau să…
Nu mă înșelasem nici o clipă. Obsesia lui revenise. Obsesia lui după o părticică ingrată de piele, piele care oricum era înghețată, leșinată acum.
- Of, fir-ar, știam eu că tot aici vei ajunge !
Mă răstesc cu ciudă și cu o dezamăgire profundă.
- La dracu’, Kitty, cum poți să continui să zici asta? Când am fost aici, când ești conștientă ca dacă asta ar fi fost tot ce vroiam puteam obține aici, exact în locul ăsta?
Rostește punând mult suflet, și îmi prinde deodată talia cu mâinile lui, lipindu-mi trupul degerat de al lui. Un val de căldură mă năvălește și simt cum revin la viața doar datorită contopirii de el. Își apropie buzele reci, puternice, de gâtul meu, fără să își modifice poziția mâinilor sau a corpului, și mă dezmiardă cu atingeri tentante și care accelerau reacții pline de foc în interiorul meu. Își plimba buzele tot mai jos, pe pielea mea, și fioruri necontrolate mă făceau constant să tresar.
Îmi ridică mai sus corpul, se întoarce și se lasă deodată pe spate, izbindu-se de pâmânt, de covorul ud de frunze, cu mine deasupra lui.
Îi mulțumeam în gând și îi eram profund recunoscătoare pentru protecția lui incredibilă, pentru că dacă aș fi fost eu în locul lui ingrat, probabil acum aș fi bucăți, pierdută prin roșeața frunzelor ruginite.
- Dacă doar asta vroiam..de atunci ..
Pieptul lui pulsa puternic, cu al meu prins de al lui, și mă mișcam odată cu bătăile lui de inimă puternice și rapide.Închid ochii și mă las pradă jocului lui de care clar nu mai puteam scăpa de acum.

”- Eu? Eu sunt acum doar o fantasmă !
- Revino-ți , neastâmpărat-o!
- Nu înțeleg cuvintele tale sărăcăcioase, tinere.”

Frazele ciudate îmi poposesc deodată în creier și deschid ochii zăpăcită. El continua să îmi sărute chipul cu mișcări delicate, de prețuire, cu ochii închiși, dedicat momentului.
Nu înțeleg. Erau vocile noastre,cuvintele noastre, dar nu noi vorbisem acum, asta e clar. Cel puțin, în privința mea, sunt sigură de asta.
Revin la realitatea de acum, la atingerile lui provocatoare, la senzațiile de nedescris, deși încă circumspectă.

”- De unde îți iei puterea, Kitty ?
Întreba blând, cu o voce ca o șoaptă de înger. Eu dădeam din umeri inocent.
- Acum, din bătăile inimii tale .”

Vocile noastre se amestecă din nou în gânduri. Erau..amintiri?
Mă lasă gingaș pe o parte, sprijinindu-mă pe mine acum de covorul de sub noi, în timp ce el trece deasupra, tot cu grijă, fără a mă îngreuna cu trupul lui. ÎI simt complet fiecare părticică din corp pe mine și un geamăt scurt, firav, iese dintre buzele mele.
Un surâs scurt îi luminează fața, și spune printre gâfâieli cu greu, încurcat de respirația lui precipitată care se lovește ademenitoare de fața mea.
- De aș fi dorit doar asta, aș fi făcut-o de atunci..
Melodia vocii lui blânde, de neegalat, spune sigură și mândră.
Își apropie buzele de ale mele și le apasă cu precizie, cu implicare, dezmorțindu-le. Nu mai erau reci nici ale lui, erau fierbinți și umede, plăcute la atingere. Le stăpânea pe ale mele, imune complet acum datorită uimirii, și le prindea ușor cu ale lui, apoi le dădea drumul, amețitor, lăsându-mă cu gura întredeschisă și râvnind după mai mult.
Îmi aruncasem mâinile imnunizate, legate, după gâtul lui, și îl trăgeam tot mai aproape de mine, îi apăsam tot mai adânc gura de a mea, deși era deja în ea. Mă înfuria teribil faptul că eram cenzurată, că nu îmi puteam plimba în voie mâinile pe el, pe fiecare parte, mușchi, bucățică de piele. Vroiam să îl simt, vroiam să îl am, dar eram neputincioasă acum.
O izbitură mai puternică îmi atacă mintea și scot un nou geamăt, deși de durere. El îl consideră de plăcere și începe să își plimbe mâinile pe corpul meu, să mi-l dezmierde în cele mai ascunse locuri, cu apăsări clare, intense.

” La dracu’ Kitty, ce mi-ai făcut… ?”

Tonul lui cu totul schimbat, tensionat, mă sperie brusc și deschid ochii buimăcită. Gura lui era fixă într-a mea, continua să o răsfețe necontrolat, tot mai tentant, mai provocator. Era imposibil să fi spus ceva acum.
Era un flashback. La fel ca și cele de mai devreme.Înseamnă că toate au fost așa.
O imaginea se conturează repede, cu precizie, pe ecranul frământărilor mele.

”Mijlocul meu era cuprins de mâinile lui care îl fixau stricte, îl dominau. Toată firea mea de altfel era sub stăpânirea lui. Sărutul lui era tot mai implicat, cuprinzător, pasional. Vibram la fiecare suflare a lui care o elibera în mine.
Degetele lui începeau să se plimbe apăsat pe spatele meu, modelând cu precizie fiecare colțișor, fiecare parte.
Începusem cu mișcări stângace, firave, necoordonate, să îi deschei nasturii de la cămașă, dar după câțiva pe care cu greutate reușisem să îi dovedesc, forțele imi erau neputincioase, așa că am început doar să mă bucur de euforia atingerii pieptului lui, mușchilor exacți, presând cu râvnă pe ei, în timp ce ei se contractau parcă coordonați.
El începuse să își plimbe buzele pe față, în jos, până pe gât, coborând tot mai mult, cu apăsări tot mai precise, lacome, în timp ce palmele lui boțeau, adunau rochia inoportună , în căutarea pielii mele amortizate de vraja lui . Mișcările lor stimulante de pe mine mă făceau să tresar , să simt cum un fior adânc îmi inundă fiecare particică din trupul care râvnea după al lui.”

O izbitură insuportabilă mă face să țip acum, involuntar, când îmi provoacă o agonie neprevăzută, amară, otrăvitoare. Capul meu era fărâme de acum. Toate șocurile din timpul de acum l-au făcut să nu mai suporte nimic, era prea firav, rănit.
Îmi trag mâinile de după gâtul lui și îl împing involuntar, cu putere, lovindu-i pieptul. El sare zăpăcit în picioare, ațintându-mă cu ochii încurcați, care nu înțelegeau de ce mă comportam din nou ca o insensibilă, de ce îl respingeam cu atât de multă brutalitate.
Mă privesc atent și nu observ nici o rochie roșie. Mă uit la mâini și încă erau legate. Mai devreme, în momentul acela, le plimbam cu poftă pe pieptul lui. Acum mi-ar fi fost imposibile gesturi chiar asemănătoare, asta e clar.
Locul era identic. Circumstanțele..frunzele umede.. îmi erau cunoscute.
Da, eram noi. Dar în alte clipe față de cele de acum.
Era o amintire clară, logică.
Eram noi, și fusese real totul. Și atunci, și acum.
- Am înțeles..
Îmi spune pe un ton ce se sparge în mii de cioburi de durere, în timp ce se apleacă cu greutate către mine, fără să mă privească, măcar o secundă. Agonia poposise pe trăsăturile lui fine și chipul urla de disperare, de neputință. Era frânt.
Încerc să spun ceva repede, dar cuvintele îmi sunt înecate de lipsa aerului. Vreau să îi mângâi fața fină dar eram neputincioasă. Îmi arde cu bricheta materialul dur, de plastic,cu care mă imunizase dar când îmi îndrept degete către el nu îl ajung, într-o clipă se ridicase în picioare, se îndepărtase de mine.
- Ești liberă.
Termină epuizat, întorcându-mi spatele și fugind ca o furtună, într-o clipă.
- Dar…
Spun disperată în timp ce mă ridic cu greutate, târâind după mine poșeta ce era undeva pe jos. O deschid și încep să caut cu furie analizele care văd că se ascundeau de mine, dar când observ că îl pierdeam printre degete disperarea mă imortalizează.
O amețeală iute mă cuprinde, dar mă lupt cu ea, pașii pornindu-mi involuntar în urma lui,cu fragmente de vorbe care îmi bubuiau în minte:

”Nu vreau să fie la fel cu tine. Nu vreau să repet același scenariu nefericit și egoist. Tu ești altfel. Eu sunt altfel cu tine. Nu.. nu vreau.. nu pot..”

Vocea lui mă implora atunci. Cât de tare l-am judecat, și e nevinovat. Avea dreptate când îmi spunea că nu e doar un corp fără sentimente, doar cu impulsuri animalice.

” Așa că te avertizez, Robert Pattinson, că pașii și sufletul mereu te vor purta într-un final la mine, fără să vrei, fără să simți.”

Și câtă dreptate am avut.

”Mă vei primi de fiecare dată când ajung răpus de dor la tine..? Indiferent de tot ce s-ar întâmpla între noi..?”

Îi confirmasem atunci sfioasă, și clacasem în privința asta. Nu îmi respectasem cuvântul. Sunt o persoană deplorabilă.

” Voi face orice, Kitty. Nu mai stau fără tine, ai înțeles..? Și de-ar fi să te închid într-o colivie pentru a te avea, tot aș face-o. Pentru că a devenit deja o necesitate aproprierea ta, nu mai e o dorință doar.”

Măcar eram chit. Nici el nu îndeplinise ce își propusese, sau nu îi ieșise foarte bine..
Amândoi greșisem, asta e cert. Dar sosise timpul să reparăm totul, și să facem totul bine de data asta.
- Stai !
Strig cu tonul răgușit dar nu mă auzea. Sau nu vroia. Se îndepărta spre pata de lumină, departe de copaci. Nu s-a întors măcar o clipă.
Ieșisem și eu din pădurice și imaginea castelului mă stăpâni într-o clipă. Nu mă mai doborî uimirea, pentru că deja mă așteptam să îl regăsesc. Odată cu amintirea fiecărei atingeri a lui revenise tot ce se petrecuse aici în mintea mea. Țineam minte momente, dar vagi. Acum îmi era extrem de clar totul.
- Ce faci ?
Țip neputincioasă în timp ce alergam după el, împiedicându-mă constant.Ploaia care picura ușor îmi îneca vorbele.
- Ce-ai vrut mereu. Te las în pace.
Spune categoric, fără să se întoarcă, continuând să meargă cu pași încordați. Îmi accelerez mersul , tot mai mult. Apropierea de locul de unde căzusem mă înfiora tot mai puternic, tot mai tare. Lacrimi așteptau flămânde să îmi năvălească chipul, atât datorită tristeții pe care mi-o aducea locul, dar și datorită gândului obsedant și meschin că sunt pe cale să îl pierd pentru a doua oară, tot în locul ăsta blestemat.
- Rob !
Îl strig cu putere în timp ce îi apuc brațul, iar el se întoarce cu maxilarele încordate, cu sprâncenele încruntate care încercau să oprească lacrimile atât de vizibile din ochii lui.
- Ce mai vrei, Kitty ?!
Se răstește ironic, râzând cu amar, arțăgos.
- Ce vrei să mai fac ca să fii tu fericită ? Să mă arunc în gol de aici? Din locul ăsta exact, de unde eu ți-am distrus viața în momentul acela?
Vorbește repede, pentru a disimula sentimentele apăsătoare care îl dominau, și se apropie tot mai mult de marginea blestemată, balansându-se în jos. În spatele lui, dar și în jurul nostru, un tablou înfricoșător se înălțase. Frunze negre, arse, uscate, se loveau de noi cu mișcări rapide, mult praf, futuni întregi de praf umed, se ridicau din groapa care aștepta cu colții deschiși să îl înhațe nemiloasă.
Îl trag cu putere spre mine, și urlu revoltată:
- Nu fi infantil !
- Nu sunt, Kitty. Poate pentru prima dată cu tine, chiar nu sunt. Am înțeles tot.
- Ce-ai înțeles ?
Rostesc pierdută, pe un ton încurcat.
- Că nu mă vrei. E..clar..din comportamentul tău.
- Rob..
- Înțeleg să fii furioasă pe mine, îți respect reacțiile astea, dar nu răceala nimicitoare de mai devreme.
Vorbea gâfâind, încruntat, revoltat.
Vroiam să îi explic reacțiile mele, pentru că îmi era clar acum că nu mă mințise. Nu a știut vreo clipă de calvarul din Franța. De aceea nu mă înțelege acum.
- Lasă-mă să..
- O stană de piatră, un bolovan de gheață..asta am avut sub mine, lângă mine. Nici nu te-ai mai chinuit vreo secundă măcar să mimezi plăcerea, nici efortul ăsta nu îl mai merit, cred.
- Nu..nu..
Mă bâlbâiam penibilă. Nu eram în stare să formez nici o frază logică, și nici el nu mă ajuta mult cu reacțiile lui necontrolate.
- Mult succes, Georgiana Seltzer !
Spune cu un dispreț amar, întorcând spatele, și în momentul în care face un pas, încerc să îl prind din zbor de mână, dar doar reușesc să îl ating. Se întoarce buimac și reușește să îmi apuce cu brațul corpul firav, care doborât de amețeală, de durere, de disperare, de lacrimile care îmi dovediseră fața, urma să se izbească ireversibil de pământul rece.
Geanta îmi alunecă neputincioasă din mână împrăștiind pretutindeni obiectele mele, iar hârtii începeau să fie furate de vând pretutindeni, fără bun simț. Începe să fugă după ele, să le recupereze, și deodată îl văd cum înlemneste cu privirea ațintită asupra scrisului uneia, care avea o cruce roșie într-un colț.
Se apropie cu pași mecanici, greoi, spre mine, complet dărâmat.
- Asta e a ta ?!
Vocea, lovită de adevăr, rupe brusc tăcerea cruntă.