Cap. 25 Passion for gambling

First part

Priveam în gol, şi în jur totul zbura cu o grabă de nedescris. Eu nu doream să fiu în situaţia asta vitregă pentru starea mea actuală de euforie. Nu mă interesa ce se întâmpla împrejurul nostru.. sau cât timp se evaporă afară. Secole, ani, sau simple secunde, tot ce visam în această clipă era să rămân aşa, lângă el, acum. Sau, de preferat, să fi rămas chiar acolo. Pentru că era prea frumos. Prea egoistă ?
- Nu e necesar chiar să zbori..
Îi spun pe un ton ghiduş, uşor ironic, în timp ce îi ating mâna de pe schimbător. El tresare simţind gestul meu, dar mă priveşte cu un zâmbet larg şi îmi prinde palma între degetele lui lungi, de pianist, şi o îndreaptă către buze, sărutând-o gingaş.
Am simţit un imbold puternic de a-l prinde de gât, de a mă arunca sălbatic în braţele lui, şi de a începe să îl sărut cu poftă.
Devenisem atât de dependentă de el în ultimele ore cum nu am fost niciodată de nimic. Eu n-am fumat, n-am băut cafea niciodată, şi alte vicii deja sunt excluse oricum. Dar cred că el a fost mereu drogul meu, din clipa când mi-a intrat pretutindeni, începând cu capul, sufletul, venele şi aerul din jur.
Ce nu mi-am dat încă seama, deşi mă frământă ideea de mult, şi nu îmi dau seama nici acum, este cum am reuşit să nu intru în sevraj de atâtea ori fără el. Atâtea luni meschine.
- Era atât de frumos acolo..
Continui pe un ton copilăresc şi jucăuş, dar uşor bosumflat. El îmi luminează din nou chipul şi sufletul cu buna lui dispoziţie, pe care era mândru să o arate, descoperită prin grimasa lui atât de adorabilă.
- Atât timp cât suntem împreună, orice loc devine magic. Noi îl facem aşa..
Mă împacă cu tonul lui blând şi pătrunzător. Îi confirm din cap uşor, că am înţeles, şi spun amuzată :
- Gen..broscoiul care se transformă în prinţ, sărutat de prinţesă?
Am intervenit promptă, fluturându-mi genele, mândră de aberaţia mea. El pufneşte într-un râs captivant şi în care pune mult suflet. Era un râs din inimă.
- Ăă..de fapt mă gândeam mai mult la locul ăla prăfuit şi ponosit, din Art Rose, şi pe care l-ai înfrumuseţat instant de când ai pătruns în universul lui. Sau..al meu.
Accentuează cu o voce clar emoţionată, şi nici nu încerca să disimuleze asta. Mă intimida naturaleţea lui, uneori mai clară şi frumoasă chiar decât a mea. Şi eu puteam fi declarată cu uşurinţă „Regina impulsivităţii” . Nu că ar fi un lucru cu care m-aş mândri, luând în consideraţie constanta mea neşansă de a o da în bară din cauza acestui „mic” impediment din existenţa mea.
- Humm…
Spun încurcată şi stânjenită. Parcă aveam cinci ani, exact aşa mă comportam. Nu ştiam niciodată cum să reacţionez la replici de genul. Gen declaraţii de dragoste, sau din acelaşi câmp semantic. De obicei o făceam stupid.
Încercam să mă abţin acum de la asta.
- Ştii.. o iei prea în tragic. Sau eşti prea modest.. Dacă tu consideri frumoasă viaţa ta de când am apărut eu în ea.
Îl tachinez fără răutate, sugerându-i prin mimică asta. El înţelege şi începe să dea din cap amuzat.
- Prefer să nu răspund la provocarea asta..
Îmi zice pe un ton şiret, uşor ironic. Mă strâmb uşor, şi el se apropie de faţa mea, cu gândul de a mă săruta. Îl opresc cu grijă din intenţia lui nu foarte practică, ridicând sprânceana, şi îl fac atent la volan. Oftează bosumflat şi atunci îmi îndrept buzele către el, sărutându-l ispititor în colţul buzelor.
Când apasă necontrolat pe acceleraţie, din cauza influenţei mele negative, mă îndepărtez brusc, agitată, şi privesc atentă pe geam. Vroiam să îmi confirm că încă mai suntem pe Pământ sau nu zburăm prin spaţiu, pe undeva.
Deşi mi-ar fi plăcut să vizitez Marte. Citisem undeva că zodiacal e planeta mea.
- Dar..e interesantă şi ideea cu broscoiul tău..Originală.
Spune pufnind.
- Nu ?
Izbucnesc încântată de remarca lui. Şi cu un zâmbet larg.
- Ăă..glumeam.
Mă aduce la realitate cu un ton deloc practic şi o mimică la fel.
- Kermit e drăguţ.
Îl combat serioasă, ridicând nonşalant din umeri.
- Prefer ţestoasele ninja.
Încep să dau din picior iritată. Rânjeşte larg la mine , şi confirmă , deja combătut.
- Dar.. Kermit câştigă.
Termină oftând. Zâmbesc mulţumită.
Era aşa amuzant cum era atent şi încerca pe cât posibil să nu mă enerveze. De când aflase de toată „trauma” mea din Franţa, pe care el o augmentase enorm şi fără sens, bineînţeles, acum lua totul în tragic şi se comporta cu mănuşi cu mine, mai atent decât o păpuşă, deja ciocnită, de porţelan.
Era aşa stresantă situaţia asta. Eram aceeaşi, doar.
Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, e mult mai relaxant acum, faţă de momentul de cumpănă de când a aflat adevărul.
Parcă mă şi văd din nou acolo , cu ploaia aia care se prelingea pe faţa mea disperată, odată cu lacrimile istovitoare. Mă chinuia fără milă capul, pulsa pe el o durere epuizantă, alimentată de nişte înţepături groaznice. Mă tortura şi sufletul meu tulburat, şi mintea zăpăcită.
Toată situaţia neplăcută de atunci stătea deasupra mea ca un nor imens de plumb, pregătind oricând să explodeze şi să mă nimicească. Un nor ingrat care era încărcat de toate momentele urâte, de toate cuvintele stupide şi fără rost adresate unu altuia, toate reproşurile, neînţelegerile. Tot ce a stat între noi ca un zid, până acum.
- Asta e a ta ?!
Urla necontrolat atunci, sau poate vorbea normal. Şi o furnică ţinând un discurs politic cred că m-ar fi zgâriat teribil pe creier în clipele acelea sâcâitoare.
Îmi ignoră faţa deloc drăguţă de atunci, la fel ca răspunsul pe care ar fi trebuit să i-l dau, şi pe care habar n-aveam bineînţeles cum să îl formulez ca să nu sune cât mai puţin jalnic posibil.
Dacă eram capabilă atunci de asta.
El răscolea necontenit biata hârtie care striga nefericită la mine să o salvez. Dar nu aveam de gând să fac asta. Dacă descifra din ea ce era necesar, mă scăpa astfel pe mine de explicaţii obositoare.
- Charvet ? Christine Charvet eşti tu ..
Spunea pe un ton bulversat, pierdut, întinzând spre mine, cu mâna tremurând, sărmana bucată de celuloză. Mă mir că sub efectul furiei lui şi a ploii, încă mai avea scrisul pe ea.
Şi-a ridicat ochii tulburaţi de pe hârtie şi a început să mă fixeze insistent pe mine.
Eu încă căutam gropile unde să mă ascund.
Atât din cauza stropilor greoi care se înteţiseră, cât şi a momentului deloc plăcut. Stresant chiar.
- Îhâmm..
Am îngânat atunci un răspund jenant, printre suspine. Încă plângeam, dar el nu-şi dădea seama. Dacă îşi dăduse vreodată.
Ploaia ştergea oricum orice semn. Nepoftita de ploaie.
- De ce nu mi-ai spus despre asta ?
A început să se răstească, să mă prindă de o mână şi să mă zgâlţâie uşor, cu mişcări rigide. De parcă asta aveam eu nevoie atunci. Un calorifer şi un acoperis deasupra capului, la asta nu se gândea oare? Sau nu gândea deloc. Sau prea mult ? Complicat.
- Kitty !!
Striga iritat de lipsa mea de interes, neadevărată de altfel, dar el aşa o percepea. Eronat, ca de obicei.
Eu stăteam ca o marionetă dezmembrată pentru că aşa mă simţeam atunci. Şi îmi era şi frică ca ploaia să nu mă facă să putrezesc.
Am scos un ţipăt scurt, dar puternic, necontrolat. Un tunet neprietenos tocmai îmi alterase şi mai mult fiinţa firavă de atunci. Era logică din punctul meu de vedere reacţia.
Gest făcut de cei de la grădiniţă, dar nu eram nici eu foarte departe de perioada aceea uneori.
- Ce-ai păţit ? Eşti bine ?
Mă întreba el extrem de îngrijorat, cu o voce agitată şi speriată, total schimbată faţă de cea de cu câteva clipe mai înainte.
Chestia asta cu fragilitatea şi fetele neajutorate mereu impresionează băieţii. Şi el nu era o excepţie văd. Din fericire.
Din contră, pe el chiar îl sensibilizase.
Altfel, nu văd rostul reacţiei lui de atunci de a mă lua în braţe, de a mă strânge cu putere la pieptul lui, ca pe un obiect preţios, şi de a-mi săruta cu intensitate părul jilav.
Am admirat enorm gestul lui.
Sper că şi el admira faptul că mimam o satisfacţie colosală în braţele lui, deşi era mai rece şi mai ud decât însăşi ploaia. În interior eram însă emoţionată, mă simţeam ocrotită, mă simţeam clar mult mai bine.
Încercam să fac abstracţie totuşi de aspectele nefavorabile din interacţiunea noastră. Merita asta cu desăvârşire.
Şi eu, mai presus pe orice, meritam clipele astea magice după care râvnisem de atâtea ori.
Îmi ţineam ochii închişi , pentru că nu vroiam să mai dau piept cu realitatea. Era prea prăfuită şi deloc drăguţă cu mine. De ce aş fi fost eu altfel cu ea ?
Îi simţeam totuşi mişcările, îi auzeam paşii, frunzele ude care scârţâiau sub el, şi simţeam contactul tot mai rece al aerului îngheţat, şi al vântului, care îi era tovarăş.
Deodată, ştiu că tot aerul care pulsa asupra capului meu ca o boxă uriaşă pornită la maxim, dispăruse, şi toată vijelia din jur, dar şi din interiorul meu, se oprise.
Am deschis ochii cu frică şi m-am izbit de aspectul calm, de vis, din jurul meu. Nimic asemănător cu imaginea dizgraţioasă de mai devreme, total opusă chiar.
Un alb imaculat, o încăpere feerică, cu un stil impresionant al mobilei , decoraţiunilor, al micilor detalii.
Îi observ gestul de a mă aşeza pe textura perfectă a canapelei, şi mă împotrivesc scoţând nişte sunete ciudate, şi bătând din picioare ca un copil răsfăţat care nu vroia să fie dus deja la culcare.
El s-a uitat la mine cu ochi mari, fără reacţie, şi eu am şi profitat în aceeaşi clipă, zbughind-o din braţele lui protective.
Fapt pe care l-am regretat amarnic după, când am sesizat gestul imbecil. Dar Kitty nu trebuia să se dezică de vechile obiceiuri, nu ? Şi a o da în bară era cel mai obsedant şi care o urmărea constant.
Adică mă urmărea.
- Doar nu aveai de gând să mă aşezi pe materialul acela fără cusur.
Am spus ridicându-mi sprânceana, uşor deranjată, în timp ce îmi scoteam apa neprimitoare din păr. El se uita la mine ca la o fiinţă extraterestră, şi nu ştiu dacă motivul principal era aspectul meu de bufniţă murată sau faptul că nu pricepea o iotă din scurta mea lecţie despre frumos şi artă.
- Nu înţeleg.. ,îmi zice pierdut.
Ca de obicei, am avut dreptate. Tipul clar nu ştia pe ce lume trăieşte. Dar cum nici eu nu mă puteam lăuda prea mult cu acest aspect, am ales un mod mai puţin brutal de a-l face să mă înţeleagă.
- E crimă clară, şi cu premeditare chiar, să aşezi ceva pe canapeaua asta. Mai ales o tipă care parcă a ieşit din război.
I-am spus eu atunci, hotărâtă. El continua însă să mă irite cu modul lui superficial de a mă privi.
Bine. Poate nu îmi ieşite tocmai bine intenţia aceea de bruscare “înăbuşită”.
- Unde e tragedia greacă ?
M-a ironizat, şi după a început să râdă în hohote, vizibil încântat de aberaţia lui sărată.
- Nu prea le ai cu arta, nu ?
Am spus eu atunci, pe un ton suspicios, ridicând sprânceana nu prea încântată de elevul meu absent. Absent mintal.
- Exagerezi.
M-a combătut el din nou, ridicând din umeri nonşalant. Reuşea cu mult tact să mă scoată din sărite, şi era o idee nu aşa lăudabilă, oricum.
- Mie îmi vine rău doar gândindu-mă la urmele hainelor mele prăfuite şi murdare pe catifeaua aia crem, delicată.
Insistam eu, cu modul meu încăpăţânat de a fi.
- Nu vreau să îţi mai fie rău..
A schimbat el deodată subiectul adoptând simultan şi o mimică rănită. Şi-a încordat maxilarele şi concentrându-şi privirea către mine, s-a apropiat, destul de mult, analizându-mă atent.
Primul meu gând atunci a fost , desigur, să îl întreb dacă am ceva pe faţă, dar mi-am dat seama că era stupidă întrebarea. La ora aceea aveam de toate, cred. Faţa cretină, chestii în păr, pe haine. Toate erau bifate pe listă.
- Sunt bine.
Am încercat eu să îl liniştesc pe un ton serios,dar disimulat, bineînţeles.
- Dar nu ai fost.
A continuat suspicios, deşi eu mă rugam în gând să înceteze subiectul atât de neplăcut.
- Nu totul e roz mereu, nu?
- La dracu’, ce viaţă pot avea !
A răbufnit zgomotos deodată.
- Mult mai liniştită decât a mea ?
Am încercat eu să destind atmosfera, cu ironia mea spusă pe un ton amuzat. Nu mi-a ieşit foarte bine, însă. Faţa lui încă era doborâtă de remuşcări. De fapt, nu îmi ieşise deloc.
- Nu înţeleg de ce discuţi cu mine despre. Nu ştiu să spun nimic despre perioadele acelea negre. Poate tu ai ceva de împărtăşit cu mine..
Încercam să îl trag de limbă cu tonul meu plin de subînţelesuri.
- Eu.. am fost acolo, chiar dacă nu mă crezi. Necondiţionat. Am făcut abstracţie şi de amicul tău „atât de prietenos”.. De amicii..mai bine zis. Deşi doar el dorea cu îndârjire să mă rupă în bucăţi. Bun căţel, apropo.
M-am strâmbat urât la el, dar i-am făcut semn să continue. Nu a părut fericit de dorinţa mea, dar s-a conformat, nu înainte de a ofta, şi de a-şi scoate o ţigară.
Am vrut să îl cert, să îl atenţionez că nu e de bun simţ gestul, că va înnegri pereţii imaculaţi, dar ar fi crezut că sunt paranoică, sau excesiv de obsedată de tâmpenii. Nu că nu aş fi fost.
Mi-am muşcat însă limba de data aceea, şi nu am regretat nici după.
- Blonda aia stresantă? Nu mă lăsa să respir. Prietenul tău irlandez ? Nici icebergul care a lovit Titanicul nu era atât de rece, cred. Japonezul mă privea ca pe o fantomă, iar..
- Corean, l-am corectat rapid.
- În fine. Iar tipa aia firavă şi timidă nici nu avea curajul să îşi îndrepte privirea către mine. Ori mă considera lupul cel flămând din poveste, ori considera că nu merit nici măcar să se uite două secunde la mine, chiar şi cu ură.
- O judeci prea aspru. , am intervenit eu, pe un ton împăciuitor.
O cunoşteam prea bine pe Melissa, ca să aibă o părere aşa negativă despre. Era tipul acela de fată unică, sensibilă, din epoci apuse de mult. Regretasem enorm că alesese să se îndepărtase aşa brusc de mine, şi nici acum nu am înţeles de ce.
„Eu nu le pot face jocul”. Mi-a spus printre suspine ultima dată, înainte să o văd ieşind pe uşă.
Logic că nu ştiam ce a vrut să spună.
- Oricum, acele câteva zile au fost cruciale pentru mine. Atât de multă presiune, remuşcări, sentimente tulburi. Dar..a trecut. Îţi revenisei. Mult mai repede decât am sperat vreo clipă.
- Probabil.
Accept vorbele lui cu un surâs.
- Îmi propusesem să te iau cu mine, să nu te mai las vreodată să ţi se întâmple ceva rău. Aş fi avut probleme cu individul acela imposibil, dar poate cu o botniţă aş fi rezolvat situaţia.
- Fără răutăţi.
L-am mustrat rapid.
- Erau drăguţe planurile tale, dar ireale. Nu foarte practice, oricum.
- De ce?
A tresărit brusc, de parcă ceva l-ar fi curentat.
- Nu ai fi vrut ? Să.. rămâi cu mine..?
A continuat pe un ton profund dezamăgit.
- Nu cred că eram în stare atunci să ştiu ce vreau.
Am răspuns promptă.
O umbră de tristeţe i-a întunecat chipul, şi o senzaţie profundă de regret pentru răspunsul meu necioplit mă chinui.
Eu mă gândeam la cu totul altceva, cum ar fi presa, viaţa lui complicată, impresarul lui arogant şi care mă detesta.
Erau alte sute de inconveniente. Că n-aş fi vrut mi se părea cel mai stupid.
Dar mă obişnuisem cu gândirea lui anormală deja. Şi eu, ca şi el, dispuneam de una.
- Oricum eu nu ştiu niciodată ce vreau.
Am încercat repede să repar situaţia, folosindu-mă şi de rânjetul stupid şi privirea de mironosiţă. Nu mi-a ieşit, din nou. La dracu’. Doar şi-a întors faţa de la mine, ignorându-mă, şi meditând intens.
Aş fi vrut să ştiu la ce. Dar era imposibil. Eram doar sărmana fată comună.
- Şi după ai dispărut. Deodată. Fără nici un semn, o vorbă, un bilet, nimic. Iniţial am crezut că ai realizat ceea ce mă temeam eu cel mai tare. Că sunt nociv, că e mai bine să fii cât mai la distanţă de mine, şi chiar mi-am impus ideea asta. Că e cea reală. După au venit toate tâmpeniile alea şi gândurile imbecile şi ..
- De aici cunosc prea bine povestea.
I-am tăiat subit vorba. Dar nu era necesară ciorba reîncălzită acum. O servisem, şi chiar cu noduri, în baie atunci.
A început deodată să facă paşi încordaţi într-un cerc, ameţindu-mă teribil. A tras câteva minute bune din ţigară, până a terminat-o, şi eu nu am intervenit în mica pauză. Era necesară. L-am mustrat arzător din priviri, însă, când am sesizat gândul lui de a lăsa chiştocul urât mirositor pe o măsuţă de sticlă. Mi-a înţeles reacţia şi a dat drumul, bombănind însă,desigur, restului acela idiot înapoi în pachetul de ţigări.
- De ce nu mi-ai spus, Kitt…
Zise frânt, deodată. Am tresărit , dar am încercat să nu arăt că începusem constant să mă comport ca o speriată de orice şi de viaţă.
Adevărul e că în ultimele luni mă înfricoşam prea repede, fără motiv. Eram absurdă.
Mai absurdă decât de obicei, sau de cât am fost vreodată.
- Păi.. te-am sunat de sute de ori la telefon , la numărul pe care habar nu-l am, şi ţi-am lăsat sute de mail-uri pe adresa pe care ai închis-o. Oricum nu eram capabilă de nimic atunci.
Am spus rece, pierzându-mi ironia din voce pe parcurs.
El atunci a avut o reacţie complet neaşteptată, aruncându-se ca mort pe fotoliul din spate, şi-a pus mâinile la ochi, şi a început să gâfâie necontrolat, ca şi cum plângea.
M-am apropiat în secunda a doua de el, şi am început să îi mângâi părul, îngrijorată, complet luată prin surprindere, şocată chiar.
- Linişteşte-te, i-am spus atunci printre bâlbâieli.
M-a calmat să îi zăresc chipul, când l-a ridicat către mine, care deşi era atât de răvăşit, lamentabil, era uman. Era sincer, şi reacţionase cu o spontaneitate şi o naturaleţe care m-au covârşit. Pentru a mia oară m-a convins că era om. Şi un om normal, care simte, care suferă, şi , cel mai lăudabil,nu îi e ruşine să arate asta. Iar asta nu putea decât ridica la un grad maxim stima pentru persoana lui.
- Iartă-mă.
A spus cu o voce mâhnită, cu un ton vinovat, îndurerat. Ţinea capul plecat, exact ca o persoană care se căieşte de tot şi de toate. Uram să văd pe cineva în stadiul acesta. Mai ales pe el.
- Te-am iertat deja.
L-am alinat imediat, şi nu minţeam de data asta. Ar fi fost inuman să nu o fac. Imposibil.
M-a prins în colivia braţelor lui deodată, strângându-mă atât de tare, încât pentru o clipă nu am mai avut deloc aer. Dar nu îmi păsa atunci de asta. Mă încânta felul lui de a se comporta cu mine, ca şi cum aş fi fost preţioasă, ca şi cum îi era teamă să mă mai lase departe de îmbrăţişarea şi fiinţa lui vreodată.
Mi-am încolăcit şi eu mâinile după gâtul lui şi l-am strâns cât de tare puteam,încercând să îi confirm prin gestul meu cât îmi lipsise. El m-a ridicat cu grija atunci în poala lui, şi mi-am aşezat capul pe pieptul său. Încă gâfâia, şi inima îi bătea rapid, ca într-o cursă accelerată. Bătea oare..pentru mine?
- Şi..Ăsta e locul unde aveai de gând să mă ţii prizonieră ?
Am rupt deodată tăcerea cu replica mea inspirată..sau nu? În aceeaşi secundă am pufnit amândoi într-un hohot copilăresc, dar admirabil.
- Cred că mi-a trecut şi asta prin cap.
Mi-a confirmat gânditor.
- Deşi cu tine niciodată nu e recomandabil să îţi faci planuri dinainte.
- Îţi sunt recunoscătoare pentru amabilitate. Măcar nu e un beci înnegrit, ca în „Colecţionarul”.
Intervin cu o voce poznaşă.
- Mi se pare total nepotrivită şi abuzivă comparaţia, atunci.
A izbucnit nervos.
M-am uitat în aceeaşi secundă cu ochii mari, oripilaţi. Nu înţelegeam ce naiba avea.
- Urăsc cartea aia.
M-a lămurit pe un ton grav.
- Finalul e infect.
Mi-a zis pe un ton scârbit, înfuriat, îngheţându-mă cu priviri acide.
- Da,dar..dacă facem abstracţie de ceea ce numeşti tu deznodământul abominabil, cartea e genială în sine. Şi povestea lor, caracterul lor, e nemaiîntâlnit.
Insist eu, deloc interesantă de marea lui problemă de percepţie a ideii principale din conţinut.
Era printre cărţile mele preferate, şi nu aveam de gând să îi permit prin suspiciunea lui agasantă să o ponegrească astfel.
- Fie. A încheiat combătut. Nu vreau să te supăr.
Nu era atunci răspunsul pe care îl doream, clar. Din contră, aveam în minte o multitudine de idei, păreri, de împărţit cu el. Vroiam să o laud pe Miranda, care deţinea cu desăvârşire toată admiraţia mea, fiind un model unic de urmat în viaţă. Mă regăseam adesea în ea, în reacţiile, gesturile ei.
Nu ştiu cât de diferit aş fi acţionat faţă de ea. Poate aş fi reuşit totuşi să îi sparg capul răpitorului meu, fapt unde ea clacase. Dar nu merita Frederick atunci asta.
Merita însă cu desăvârşire după ce am rămas îngheţată la aflarea finalului criptic. Dacă până atunci îi acordasem circumstanţe atenuante mereu, admirându-l în multe situaţii, la final l-aş fi omorât cu mâinile mele. Fără regret.
Dar era vizibilă senzaţia neplăcută pe care subiectul acesta de conversaţie îl trezea în el. Nu aş fi vrut să pornim o a doua furtună aici.
- Nu cred oricum că mă încadram foarte bine în spaţiul ăsta.
Am schimbat atunci subiectul.
- Ce zici ?
M-a certat instant cu o voce arţăgoasă, plină de semne de alarmă că o luasem iar pe câmpii. Nu înţelegea că îmi plac floricelele de pe ele ? Deşi atunci aş fi cules doar frunze moarte de acolo.
- Cred că şi un păianjen ar da mai bine în locul ăsta decât mine, acum.
Arătam ca sperietoarea din povestea cu „Vrăjitorul din Oz” în castelul impresionant al farmazonului. Sau ca un cui gigant şi grosolan bătut într-un perete stăpânit de artă şi frumos. Groaznică imagine.
- Tu faci locul frumos, aici nu se discută de cât de demnă eşti tu de el, ci, din contră, spaţiul ăsta de tine.
Am ridicat atunci din umeri, înţelegătoare, resemnându-mă cu explicaţiile lui filosofice.
M-am uitat cu atenţie pretutindeni, reflectând la ideea că aici trebuia să petrecem momente probabil de neuitat, în seara aceea, de după bal. Atunci aveam şi o înfăţişare potrivită, de ocazie, faţă de cum mă prezentam în clipele acelea, stând ghemuită în poala lui, ca o epavă chinuită.
M-am ridicat din braţele lui, şi am pornit în cercetarea a tot ce ne înconjura, şi care era extrem de captivant pentru mine.
Şi-a mai scos o ţigară şi mi s-a alăturat, încercând să pară extrem de captivat de descrierile somptuoase despre stilul arhitectural pe care i le făceam extrem de implicată şi încântată. El doar dădea din cap, şi gesturile îl dădeau de gol constant. Câteodată extrem de plictisit, doar privea fix , în gol, la piesa de mobilier, şi nici nu sesiza că eu deja trecusem la alt obiect. Rob continua să privească la acelaşi, la cel care nu trebuia.
Alteori se uita cu ochi captivaţi la mine, şi probabil îşi spunea în gând câte în lună şi în stele. Ori reflecta uimit la firea mea anormală de a fi, ori încerca să citească prin chipul meu toate amintirile, momentele dintre noi. Eu eram oglinda care reflectam prin mine totul atunci.
La un moment dat a renunţat la interesul lui aparent şi mi-a oprit discursul antrenant cu un sărut delicat, plăpând, uşor stângaci. I-am răspuns pe măsură şi l-am eliberat de povara absurdă a lecţiilor despre artă.. cel puţin momentan.
O frână bruscă aproape mă lipeşte ca un ţânţar nefericit de geamul pătat pe dinafară de şiroaie lungi şi dense.Frâna m-a adus brusc la realitate, răpindu-mă subit din cadrul frumos al amintirilor de astăzi, al întâmplărilor din spațiul acela magic. Acum eram în mașină, și acesta e timpul prezent. Și e de vis și aici, pentru că e el.
Îl cert neiertătoare, pusă pe scandal, fără să uit de vreun amendament.
- Unde e incendiul ?
Îi zic eu sarcastică.
- Ce anume ? La ce te referi ?
- La graba ta absurdă. Deşi nici maşinile de pompieri nu sunt aşa rapide. Sunt toţi neprofesionişti.
Şi eram sinceră. Mai prompt eşti tu să stingi un incendiu decât nepăsătorii aceia ursuzi.
- Încerc să te returnez înainte ca în paginile ziarelor să fiu în închisoare de mult pentru tentativă de răpire. Eşti, totuşi, Georgiana Seltzer acum. Şi cu ea nu e de glumit.
Spune cu o grimasă cu subînţeles. Mă strâmb deranjată de remarcă. Eu eram tot eu, ce nu e clar ?
- Şi..nu ar trebui să mă returnezi intactă ?
Îi răspund pe măsură,ridicând sprânceana, printre chicoteli extrem de vizibile.
Eram din nou un copil ţâfnos. Iar în preajma lui mereu mă simţeam în largul meu, puteam să mă comport exact cum mă taie capul. Nu ştiu de ce. Poate pentru că era EL.
- Asta şi făceam, spune printre râsete.
- Oh, da, observ. Am văzut cât ţii cont că uneori sunt foarte perisabilă.
- Am înţeles deja asta.
Spune mohorât.
- Fie. Vroiam doar să îţi reamintesc că nu pilotezi un Boeing.
Îndrept repede discuţia în altă direcţie.
- Din păcate.
- Sau..nu. Cred că te-ai descurca la fel de prost.
Îl aduc rapid la realitate cu hotărârea cuvintelor mele. El îmi aruncă o vedere vizibil agasată, şi îi rânjesc stupid atunci, încercând să îl împac.
- Ai ceva cu stilul meu de a conduce ?
Tonul lui curios începe interogaţia.
A, avea un stil propriu de a conduce, să înţeleg. El era unic. El şi Fred Flinstone, desigur.
- Ah, nu. Faptul că nu am luat înainte un şir bunicel de copaci, stâlpuri , gropi, cred că e un record personal pentru tine, nu ?
Îl ironizez pe un ton sâcâitor, dar cu vocea infantilă, cea mai uşor de suportat.
- Se poate şi mai rău de atât, îmi zice cu o grimasă.
- Nu contest asta.
Îl aprob cu zâmbet larg, pierdut. Un zâmbet nu din suflet, ci mai mult mimat.
Începeam să recunosc pe geam cadrul care se desfăşura violent de repede. Cauciucul aluneca mai înfricoşător ca o furtună şi aveam senzaţia că îi aud chiar scărţâitul din contactul cu umezeala de pe carosabil.
Cred că deveneam paranoică. Iar când apasă din nou acceleraţia, nu înainte de a băga maşina într-a cincea, am simţit că înebunesc.
- Şi, unde ziceai că e Frank ?
Rup tăcerea încercând să par indiferentă, în timp ce îmi analizam cu atenţie o palmă, şi unghiile. Sau asta dădeam de înţeles că fac. Nu doream să îl mai stresez şi mai mult decât clar era, dar întrebarea mea avea un scop precis şi fix.
Deşi, dacă îmi aduc aminte bine, cu toate că memoria e ceva ce nu mai îmi e prietenă de mult, şi Frank aproape că mă aruncase prin bord cu o frână de maestru. Dar Rob m-ar fi catapultat în altă ţară direct, dacă repeta gestul.
- Şofatul a rămas doar un hobby la el, legat de mine. El e partenerul meu acum. Mâna mea dreaptă.
Îmi zice surâzând, foarte entuziasmat.
- Nu pot să cred că el te-a învăţat de rău, reacţionez oripilată.
Cred că a sunat puţin prea sclifosit.
Fir-ar, revino-ţi, vedetă ambulantă. Devii şi tu o păpuşă fără creier şi inimă, de ceară.
Dar chiar nu îmi pot imagina cum Frank i-a permis să îşi consume viaţa atât de nepractic, damnabil chiar, ocupat numai cu orgiile lui scârboase.
- Iar eu nu pot să cred că şi tu gândeşti după clişee.
Mârâie dezamăgit. Îl analizez cu ochii mari, buimaci.
- Asta e ce au vrut ei să credeţi. Imaginea pe care mi-a fost creată clar cu un scop. Dar poţi să mă consideri în continuare lupul din poveste, dacă asta te face fericită.
Mă condamnă neiertător.
- Nu fi stupid.
…şi paranoic. A asta suna tot ce zicea el.
Opreşte brusc dar mă abţin de a-l mai lua la rost din nou. Deja intrase într-o dispoziţie nu tocmai cea mai favorabilă, să zicem, şi nu vroiam să mai pun beţe pe foc.
- Aşteptai pe cineva ?
Mă întreabă deodată curios, aruncându-mi o privire cu subînţeles şi îndreptându-mi tacticos ochii într-un loc anume. Undeva afară.
- Mda, cred că era o întrebare retorică.. Intervine din nou, necăjit.

Second part

Un oftat cutremurător mă dezarmă și o mimică de parcă venise sfârșitul lumii îl dovedește brusc, fără prea multă luptă de împotrivire însă.
- Exagerezi.
I-am spus pe un ton amar în timp ce mi-am aruncat nervoasă ochii peste cap. Am tras violent de manetă, cu intenția clară de a ieși de aici ca o furtună, dar aproape m-am izbit frontal de geamul ușii de la mașină când, neatentă ca de obicei, am acționat fără să gândesc.Centura m-a oprit imprudentă din intenții, dar m-a salvat și de un nou ”rendez-vous” cu stelele. Mulțumesc.
El a pufnit ușor, dar s-a controlat, revenind la o mimică mai practică, când m-am uitat urât și am început să bat agitat din picior.
- Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu ai foarte multe șanse să iei mașina după tine. Nule.
Zice cu o voce calmă, dar în care se citea o ușoară ironie , dar nu rău intenționată. Niciodată nu era de altă natură, dar mă puteam lipsi de asta fără să îi duc dorul. Nu și el, se pare.
Nici nu observasem tâmpenia asta de centură. Niciodată nu o foloseam. Dar cu el instinctul de supraviețuire mă lovise, așa că am apelat negreșit la ea.
- Ha ha.
Bombănesc morocănoasă, încruntându-mă, iar el se apropie atunci cu tact de mine, eliberându-mă de corvoadă, în timp ce mă sărută cu blândețe pe colțul gurii , atât de tentant , iar când mă mișc subit,din instinct, încercând să îi prind buzele exagerat de ispititoare, mă lasă în aer, suferindă și plină de dorință, cu gura așteptând puțin din magia lui. Pe care se încăpățâna să nu mi-o ofere în acest moment.
- Ești malițios.
Răbufnesc enervată, fără să îndulcesc vreo clipă tonul capricios sau gesturile sfidătoare. Pentru că nici nu intenționasem. Dacă vroiam să mă sărute, el trebuia să o facă fără stea pe gânduri măcar. Și dacă mă deranja teribil reacția lui , trebuia să vadă asta. În loc de priviri pline de căință și regret absolut, am primit în schimb doar imaginea senină a chipului lui, care mă studia concentrat. Ce frustrant.
- Trebuie să fac impresie bună..
Mă calmează pe un ton vioi îndreptându-mi atenția către ceea ce poate trebuia să fie de fapt obiectul concentrării mele de acum. Prietenii mei, Jae și Melissa, care urmărea paralizați toată acțiunea, cu ochii mari, înmărmuriți. Nu ceva greu de imaginat, reacția lor.
- Dacă mai există desigur vreo șansă..
Continuă sceptic, cu o voce încordată. Înghit în sec. Apoi îmi revin, trag aer în piept, și îmi îndrept sigură pe mine, categorică, mâna către el, fâcâdu-i o zbrâncă, resimțită de el ca o adiere insignificantă , cred. Dar a simțit, pentru că altfel, n-ar fi pufnit într-un râs înfundat.
- Perseverența e cheia succesului.
Îl îmbărbătez pe un ton amuzat, deși inițial dorisem să fiu serioasă. Sau măcar să par. Nu îmi ieșise. Începe să umple fortăreața de fier cu râsetele lui captivante și de neegalat. Aproape am uitat că așteaptă afară realitatea, și probabil niște explicații consistente de oferit. M-aș fi închis în spațiul ăsta cu el pentru eternitate. Nu aș fi simțit vreo secundă măcar senzația de claustrare. Nu cu el.
Ieșim din mașină și merg cu pași nesiguri, ușor balansați, înainte. Încep să-mi flutur mâna în aer după pilonul meu de sprijin, dar mă loveam doar de nimic. Încep să îl caut agitată și observ că el era undeva, mult în spatele meu, cu capul plecat și mâinile în buzunare, mai mult dând în marșalier decât înaintând. Ce naiba făcea ?
Îmi întorc capul stânjenită în față, și zăresc o Mellisa înghețată , atât de frig, dar și de uimire, și un Jae vizibil plictisit de așteptarea deloc încântătoare. Fac doi pași încordați, în timp ce bombăneam anticipativ în sinea mea, și, din zbor îl însfac de bluză mai întâi, deși doream să îi prind brațul. Jenată de comportamentul meu patetic, postez un rânjet imbecil cu intenția de a mai salva ceva. Dacă, mai aveam, desigur, ce. Oricum părerea lor despre noi, ca un tot unitar, era compromisă.
- Ce dracu’ crezi că faci ?
Mârâi printre dinții încleștați, care mențineau surâsul de fațadă gen ”Monalisa”.
- Scuze.
Răspunde încurcat, cu vocea stinsă, și apoi își ridică fruntea, luminându-mi fața cu chipul care adoptase brusc o nouă mimică, una zâmbitoare și binevoitoare, nerăbdătoare chiar de întâlnire. Am rămas o clipă blocată de puterea lui impresionantă de schimbare, de disimulare, dar m-am străduit să îmi revin.
Tipul era genial. Și actorul..din el, era astfel. Observând asta, am realizat că eu sunt o actriță extrem de proastă, comparabil cu el. Eu nu îmi pot modifica stările cu exactitatea pe care tocmai a făcut-o. Aproape că mă simt mică și insignificantă, și sunt o ființă deplorabilă pentru că sunt acum atât de ridicată în slăvi, în defavoarea lui.
Nu. De fapt mă simt ca o hoață. O hoață deplorabilă.
Îi mângâi degetele cu blândețe,în timp ce mă înjur în gând din cauza comportamentului meu imbecil și infatuat, atât de frecvent, iar firea mea rămâne cuprinsă complet de vraja lui.
- Ce e?
Îmi întrerupe momentul de contemplare cu melodia vocii lui, extrem de intrigate acum, și marea ochilor lui îmi apare clară și adâncă. Era întuneric, dar ea era mereu vie în mine, și în reflexia privirii mele. O grimasă vioaie și infantilă îi poposește pe față, iar eu reușesc doar să mai scot un sunet, și acela amârât, pierdut la jumătatea drumului.
- Humm.. tu.
Scot printre bâlbâieli, și nici nu sesizez că aveam la o distanță insipidă de cei doi care mă așteptau. Mă arunc de gâtul lui Mell şi o strâng cât de tare puteam în acel moment. Observ cu colţul ochiului o imagine bulversantă, pe care o consideram rară , sau că nu o voi zări vreodată. Rob şi Jay strângând cu francheţe palmele şi zâmbindu-şi unul altuia fără falsitate. Asta era ceva ce nu mi-aş mi imaginat să văd prea curând.
- Kitty, fiecare secundă de care tragi fără a mă îmbrăţişa o poţi egala cu câteva bobârnace bune.
Tonul la fel de prozaic cum îl ştiam al lui JaeJoong mă avertizează ştrengar. Îl privesc pe Rob dar îmi zâmbeşte paşnic, binevoitor.Clipesc ingenuu din gene amicului meu şturlubatic, şi mă îndrept cu un surâs încântat către el, şi către braţele lui care mă aşteptau nerăbdătoare. Cum era previzibil, m-a lăsat fără suflu. Bine că am tras aer sănătos în piept mai înainte.
- Hum..merci Jae. Că m-ai eliberat în viaţă.
Clevetesc amuzată când îmi dă drumul, apoi îl sărut voioasă pe obraz. El îmi copiază gestul, apoi mă prinde mândru de umeri.
- Încă aceeaşi, Kitt, observă mulţumit, cu acelaşi ton caracteristic.
- Eu nu am ce comenta despre tine, îi dau replica spontan, cu un rânjet cu subînţeles.
- Dacă nu rămânea aceeaşi, eu nu mai aveam şanse să fiu aici ,acum, Robert intervine cu vocea lui de neegalat, uşor ironică , dar dezinvoltă acum.
Mă strâmb copilăreşte, dar încă jovială. El îmi face cadou zâmbetul lui larg şi o privire afectuoasă. Apoi se îndreaptă către Melly şi o strânge atent în braţe. Ea se înroşeşte puternic şi îşi întoarce faţa o clipă, pentru a-şi reveni. Draga de ea.
Sunt curioasă cum aş fi eu în locul ei. Uf, oribil. Bine că eu nu mă făceam ca un semafor de fiecare dată când mă intimida cineva. Cu el aproape aşa aş fi arătat încontinuu, clar.
- Am ajuns azi în L.A şi primul gând a fost să o răpesc pe Melissa şi să zburăm spre tine.
Spune repede, pe un ton agitat, în stilu-i caracteristic. Apoi începe să rânjească larg.
- Şi după pe ea..
Robert intervine pe un ton amuzat, arătând spre mine, şi destinzând într-o clipă frigul cu hohotele noastre care încălzesc atmosfera.
- Neah..ea văd că e pe mâini bune.
Chicoteşte uşor, sugestiv.
- Vezi prost, intervin zeflemistă.
După experienţa deloc minunată de mai devreme, din maşină, era imposibil ca prima dată să spun altceva, mai ales că nu meditasem intens la ce aberez.
El îşi dă ochii peste cap fără disimulare, şi cu ţintă fixă. Apoi că o furtună e într-o clipă lângă mine, apropiindu-se dubios de mult de gâtul meu, pe care îl muşcă uşor, cu subînţeles. Tresar şi scot un ţipăt înăbuşit, apoi încep să râd prosteşte.
- Exact ce ziceam, spun plină de mine.
Mă ciupeşte uşor de spate, iar eu îi trimit săgeţi din priviri. Prietenii mei ne priveau cu drag, şi nu înţeleg de ce. Ne comportam ca doi copii tembeli.
- E ceva de necrezut.. voi.. împreună.
Meli continuă încă în stare de şoc, dar cu o voce vizibil emoţionată. Se uita la noi ca la două monumente somptuoase şi unice. Îmi las privirea uşor în jos, pentru că m-am simţit stingheră din cauza situaţiei ciudate.
Vorbisem de multe ori cu Mel despre el. Ea a fost cea căreia i-am destăinuit toate gândurile, frământările, legate de acest personaj apărut aievea de niciunde, şi menit să rămână în lumea mea mică şi insipidă de atunci, faţă de a lui.
Şi totuşi, iată-ne astăzi, ţinându-ne de mână. Şi-a primit conştiincios rolul principal din viaţa mea.. cel puţin până mâine. Niciodată nu e nimic sigur când vine vorba de el.
- Presimt că în seara asta Georgiana Seltzer vă da un interviu în direct. Şi extrem de detailat..
Jae mă avertizează cu tonul lui de bufon, iar eu îmi dau ochii peste cap. S-a dus cu voia bună, clar.
- Să nu uităm totuşi de Rob.. Robert..
Melly se bâlbâie, la fel de emoţionată ca mai devreme. Fir-ar el să fie de Pattinson, acelaşi cuceritor a rămas. Bine că eu am trecut de blocaje de genul de mult. Dar..stai, că eu nici n-am avut. Sunt aşa mândră de mine.
- Ah..nu.. Cine e Robert Pattinson ?
Zice el pe un ton extrem de amuzat, şi nonşalant, apoi dă din cap poznaş, încercând să susţină ideea lui imbecilă că el nu mai contează, că nu e important. Îmi venea să îi dau un pumn. Dar era îngheţat şi el. Probabil s-ar fi făcut cioburi.
Îi bag un toc sănătos în picior, fără pic de compasiune, în timp ce îl ucid din priviri. Mă terminau raţionamentele astea atât de puţin practice, şi atât de aeriene.Oare el nu mai era conştient de cine este ?
Sare în sus din cauza gestului meu şi începe să îşi scuture piciorul bombănind, şi cu chipul răvăşit mă aţinteşte. Se uita urât. Dar nu îmi păsa. Avea nevoie de o lecţie. Şi a fost şi gratuită, să nu se mai plângă.
- Dacă vrei să nu mai exisţi nici în documente să îmi spui. Şi se rezolvă.
Mă răstesc arţăgoasă, pusă pe ceartă. El oftează adânc şi ridică mâna în semn de pace. Rânjesc mulţumită de suces.
A fost prea uşor, din nou. Dracu’ să o ia de grijă obsesivă pe care o are. Îmi sparge toată distracţia.
Îmi prinde încheietura mâinii şi mă trage spre el cu mişcare fixă. Se apropie cu tact de faţa mea, îmi imobilizează maxilarul cu palma lui fină şi îl îndreaptă cu precizie către gura lui când.. Fir-ar, nu iar. Într-o clipă se îndepărtează rigid, robotic, şi un oftat involuntar mă face să tremur. Eram doar o fiinţă mică şi slabă, câte de genul acesta credea că mai pot duce ?
- Ai grijă. Probleme. Ne vedem înăuntru.
Mârâie agitat, pe un ton aspru, în timp ce se face nevăzut pe uşa hotelului.
Nu mi-ar fi plăcut să am o oglindă în faţă acum. Cred că arătam ca o proastă. Nu, chiar sunt una. Pentru că nu înţeleg nimic.Niciodată.
- Hai , Kitty. Sau vrei să devii un morman mare de ziare mâine ? Jae spune confuz.
- Hum ? Zic dezorientată.
Cum de altfel eram de obicei. În cu totul alte coordonate spaţiale. La dracu’.
- Paparazzi.
Melissa mă lămureşte într-o clipă, în timp ce mă trage hotărâtă cum nu am mai văzut-o de mult, după ea, observând că eu nu reacţionez în nici un fel. Barbie de plastilină.
- Cât mă bucur că eşti cu el, Kitty. Ştiam eu că în final dreptatea va triumfa, îmi şopteşte încântată.
N-am înţeles. Din nou.

. . .

Mi-am întins tacticos o rochie pe pat, lângă celelalte cinci care mă priveau suspicioase. Mi-am luat poziția de om profund și care gândește intens, preocupat cu adevărat de aceste aspecte ”esențiale”. De fapt eu nu acordam niciodată timp acestor detalii. Și nu clacam de obicei în alegerile mele catalogate ”total neinspirate” de către Colleen. Pentru că nu erau. Dovada? Revistele de specialitate care îmi admirau și lăudau chiar stilul original, ciudat..şi deloc comun.
- Sincer, eu nu văd nici o diferenţă.
Îmi spune dezinvolt, iar calmul vocii lui superbe se răsfrânge prin părul meu.
- Nici eu, recunosc combătută.
Îşi apropie buzele de gâtul meu, şi îl sărută apăsat. Apoi se îndepărtează şi se aruncă pe pat. Halal ajutor mai am din partea lui.
Dar trebuia să aleg. Mâine urma un nou circ fără haz, adică un nou eveniment. Trebuia să fiu pregătită.
Cum şi el poate trebuia să aleagă încotro se îndreaptă relaţia noastră. Devenise deja imposibil de ascuns, şi nu îi înţelegeam încăpăţânarea prostească de a o face.
Colleen se transformase într-un buldog în ultima perioadă, clar mirosind ceva. Am avut un noroc stupid că a considerat atunci lipsa ca unul din obiceiurile mele excentrice şi de care nu mă deziceam de obicei. Adevărul e că profitasem şi eu de toate avantajele vieţii de acum. Deşi nu la fel de intens ca Rob.
Ieşiri nocturne, acces liber, fără probleme, oriunde , tabieturi exagerate. Le marcasem pe toate pe lista unei „vedete” reuşite. Nu ştiu de ce, faţă de el, am fost mereu ferită de contabilizatorul flămând numit „presă”. Poate pentru că faptele lui au fost într-adevăr damnabile, faţă de ale mele. Dar nu deschideam niciodată subiectul acesta cu el. Se înfuria. Şi abera. Mult şi prost. Nici eu nu mă comportam exemplar, şi , pe deasupra, le mai răspundeam şi ca unor retardaţi , fără sfială chiar , micului grup de piţigoi băgaţi în priză. Vroiam să scap de eticheta asta de fată bună, pentru că nu eram. Sau asta vroiam să cred. Dar nu înţelegeau. Parcă erau bătuţi în cap.
Ronan, PR-ul, îmi suprasolicita tot mai mult programul, de parcă aş fi fost un mic roboţel pe bază de baterie. Deşi cred că era baterie reîncărcabilă de la soare. Pentru că se termina repede. Şi nici nu era soare. Cel care era sursa mea de energie era Rob, dar eram atât de deconectată de el în perioadele astea vitrege.
Începusem promovarea filmului şi eram mai mereu cu un picior pe la cine ştie ce eveniment plicticos. El tocmai terminase cu asta la noul film din Sagă şi bineînţeles că auzeam un „Nu” categoric de fiecare dată când mă milogeam de el să mă însoţească. Nu ar fi mers cu mine la braţ, dar ar fi fost o piatră luată de pe suflet să îl ştiu acolo. Dar nu o făcea.
- Nu mă ajuţi deloc, i-am spus pe un ton frânt.
Speram să raţioneze odată şi odată.
- Am mai discutat despre asta, Kitty..mă mustră obosit.
Nu înţeleg de ce era obosit. În ultima vreme singurul lucru care îl făcea era să mă toace pe mine la cap. Deşi era mai bine că luase o mică pauză..”pentru inspiraţie”, cum o numea el.
Stătea toată ziua în apartamentul de hotel alăturat celui pentru care ne „luptasem” , atunci, ca doi copii fără minte, şi pe care îl ocupa cu un alt nume, ficţionar, bineînţeles. Frank se ocupase de acest aspect.
În ochii tuturor, Rob era plecat în Anglia. Şi adevărul e că nu au fost mulţi care au cercetat veridicitatea acestui fapt. Mai ales pentru că el le făcuse totul atât de facil.
Devenise la rândul lui o piesă de mobilier. Toată ziua stătea închis, citea cărţi, compunea, îşi chinuia chitara..şi..fuma, bineînţeles. Exagerat de mult.
Era amuzant să îl observ agitându-se pentru o oarecare notă de pe portativ, care nu îi plăcea lui. Deşi nu înţelegeam de ce anume îi e legată nemulţumirea..de forma ei ?
Eu, contrastând puternic cu el, mă crizam constant în ultima perioadă, şi aproape din orice tâmpenie. Oboseala îşi spunea cuvântul.
- Vreau să dansez !
Izbucnesc plină de încântare, deodată, cu o voce dezinvoltă, nerăbdătoare. Fug încărcată cu o bună dispoziţie subită către dulapul chinuit şi pe cale de a exploda, în timp ce el îşi continuă nonşalant zdrăngănitul, fără să îşi ridice vreo clipă privirea de la cutia de lemn.
Asta era bine. Îl luasem ca un semn bun, şi ca un „da” nerostit. De obicei ar fi început deja cu lamentări incomode şi uricioase care mi-ar fi stricat tot cheful.
Încep să cotrobăi disperată printre haine, în căutarea unei combinaţii geniale. Mă grăbeam, pentru că fiecare secundă de întârziere ar fi fost cu cântec când venea vorba de el.
Apuc câteva piese şi mă întorc reflectând şi muşcându-mi buza către el. Intenţia mea ar fi fost să îi adresez un „Asta sau asta ?”, dar ştiam cât îl irită astfel de întrebări. Şi eu îl vroiam calm şi împăcat acum.
Îmi trag pe mine o rochie mulată neagră, de dantelă. Încep să mă admir în oglindă. Hmm.. Prea provocatoare ? Nu ţin minte să fi comentat vreodată ceva, ca să îmi dea de înţeles că ar fi gelos. Oricum niciodată nu spunea nimic despre nimic. Aşa frustrant.
Merg pe vârfuri, pentru a nu observa încă „minunea” pe care o aveam spre mine, către hol. Oricum el era la fel de implicat în acordurile şi notele lui. Asta e bine.
Înşfac de pe cuier o haină, dar nu mă mulţumeşte. Îmi trăda rochia certată cu lungimea. Iau alta şi rânjesc fericită. Asta masca tot.
Mă întorc victorioasă în cameră şi spun eliberată :
- Gata.
Aştept să primesc priviri admirative şi pline de subînţeles. Desigur, haina de deasupra putea stopa aceste trăiri în el, dar asta nu trebuia să conteze. El trebuia să mă vadă sexy mereu. Sau nu ?
Hmm.. eram OK. Şi nu e lipsa mea de modestie acum. Machiajul şi coafura îmi rămăseseră la fel de la o şedinţă foto de dimineaţă, deci nu aveam ce reproşuri să îmi fac. Totuşi, el ce naiba avea ?
Încep să tuşesc zgomotos, ca un semnal clar. El îşi ridică ochii buimac, şi mă priveşte descurajat. Asta e ciudat. Eu ce ar trebui să fac acum ?
Încep să zâmbesc cât de frumos şi sugestiv pot eu. El îmi răspunde la surâs, apoi îşi bagă din nou capul în foi. Ce dracu’ ?
- Haide, îl îndemn păstrându-mi tonul liniştit.
- Unde ? bombăne neatent, fără să mă privească.
Unde, ce? Se drogase, sau ce naiba? Aveam senzaţia că vorbesc singură. Dacă avea dispoziţie pentru glume bine, dar după ce ajungem în club, mă relaxez şi eu puţin, şi apoi putem face concurs de aberat , dacă vrea. Dar nu acum.
- În Honolulu. Avem două bilete la prima clasă.
Mă răstesc iritată. Nici o reacţie din partea lui.
Mă îndrept furioasă şi îi smulg foile din faţă. Îşi ridică capul uitându-se urât şi condamnându-mi gestul. Era absurd, copilăresc, ştiu. Dar necesar. Altfel nu se putea discuta cu individul ăsta.
- Dă-mi alea, îmi ordonă serios şi poruncitor.
- Nici nu mă gândesc, îl înfrunt radicală.
- Ce vrei, Kitty ? renunţă oftând.
- Să dansăm, zic pierdută.
- Ah, zice posac. Nu merg.
- Ba da..
Continui categorică, şi arunc foile pe undeva pe un fotoliu, sub privirile lui acre.
Îi zâmbesc uşor, făcând abstracţie de mimica urâcioasă, şi mă îndrept cu paşi senzuali în direcţia lui. Apoi îmi pun mâinile pe pat, mişcându-mă ca o felină periculoasă către el. Încep să mârâi şi el pufneşte într-un râs adânc, atractiv. Fac abstracţie de reacţia total descurajantă şi când sunt lângă , încep să îmi plimb unghiile pe gâtul lui, apăsând uşor.
- Blândă, pisicuţo, zice pe un ton ştrengar, cu o grimasă.
Dau din cap cu subînţeles, continuând să îmi plimb degetele de la gât, în jos, dar când tricoul imprudent îmi opreşţe intenţiile senzuale, schimb direcţia, şi îmi bag mâna pe sub tricoul lui, atingându-i muşchii exacţi, care se contractau cutremurător la fiecare mişcare de-a mea pe el. Închide ochii şi se lasă purtat de mine, încotro vreau.
Era aşa uşor de manipulat când acţionam aşa. Geniu, Kitty. Eşti un geniu.
Îi ridic uşor bluza, tot mai sus, cu mişcări bine coordonate. Fac o pauză şi deschide ochii debusolat. Îmi muşc buza provocator.
El se uită cu un rânjet larg, arătând că îi face plăcere joculeţul, şi apoi se repede spre gura mea. Mă îndepărtez brusc şi dau din cap, mustrându-l ca o profesoară categorică pe elevul impulsiv. Oftează profund dezamăgit, dar se conformează.
Îi prind tricoul de margine şi cu o mişcare rapidă, ajutată de el, care era extrem de binevoitor, îl trag de pe trupul bine făcut , şi acum conturul tentant al curbelor lui mă incită tot mai mult, mai intens. Era o vedere greu de suportat, fără să te împingă să faci ceva. Dar eu acum vroiam să mă controlez. Să îmi păstrez capul pe umeri.
Îmi prinde talia şi mă lipeşte de corpul lui fierbinte, şi scot un ţipăt uşor. Începe să îşi plimbe buzele încinse pe gâtul meu, muşcându-l uşor. Descheie un nasture de la haină şi atunci fac nişte ochi mari, speriată.
Uf, nu e bine. După nu mă voi mai putea abţine. Şi nu mai ajung la dans. Totul o ia într-o direcţie greşită. Derapăm prea mult.
Când îi simt încheietura mâinii care îmi fixase corpul că se slăbeşte, sar vioi de lângă el, victorioasă, cu tricoul în mână, şi rânjind fericită.
- Uf, mă omori, Kitty..
Se plânge pe un ton chinuit, oftând.
- Aşa…
Spun făcând abstracţie de mieunăturile lui.
- Ăsta va fi înlocuit cu.. aceasta !
Zic voioasă şi îi întind o cămaşă perfect călcată, pe care i-o cumpărasem eu optimistă mai demult. Bineînţeles că arăta astfel pentru că nu o purtase vreodată.
De parcă avea unde. Ah, da..între cei trei metrii dintre apartamentele noastre, era să uit.
- Credeam că am vorbit clar, bombăne tăios.
Îmi ridic sprânceana, şi îmi încrucişez braţele.
- Şi eu credeam că ai înţeles că vreau să dansez. Şi că nu se discută.
Mă răstesc pe un ton poruncitor. El apucă chitara şi scoate un zdrăngănit, îndemnându-mă să.. ce ? Să dansez? Ce glumă seacă.
- Ha ha, mârâi nervoasă.
Se opreşte surâzând stupid şi apoi întinde mâna după telecomandă , apăsând un buton şi pornind o bubuială de nedescris.
Încep să gesticulez isterică, urlând să înceteze, şi nu înţeleg de ce. Oricum nu auzea nimic. Opreşte şi oftează.
Se ridică şi se apropie cu tact, folosindu-se de mersul lui seducător, în timp ce îşi trece mâna graţios prin păr. Ok. Cu asta mi-a închis gura.
Fir-ar, Kitty, de ce eşti atât de slabă ?Fetiţă toantă. Conştiinţa mă mustră, şi câtă dreptate avea.
Îşi înconjoară braţele după mine, apropiindu-mă încet de el, ca pe o floare rară căreia i se puteau răni petalele. Mă poartă cu grijă, balansându-ne uşor. Fără muzică. Îl calc fără să vreau şi începe să zâmbească ocrotitor.
- Pe ritm, Kitty, mă atenţionează blând.
- Care ritm ? spun intrigată.
- Al muzicii.
- Care muzică ?
Continui să insist.
- Muzica e peste tot în jurul nostru.. Tot ce trebuie să faci e..să asculţi.
Melodia vocii lui cristaline mă îmbie uşor, înţelegătoare. Parcă eram într-un vis. O pauză binevenită îmi permite să îi aud bătăile inimii, paşii graţioşi, respiraţia caldă. Corpul meu era lipit de al lui şi se deplasa odată cu pieptul lui care respira repede.
- Obişnuiam să fiu un dansator bun.. Apoi..ceva s-a întâmplat în mintea mea.
Îmi şopteşte pe un ton concomitent ştrengar şi seducător.
Îşi lipeşte buzele de umărul meu şi mă sărută ispititor. Îmi prind degetele în părul lui şi un val de parfum din el mă ameţeşte.
- Bună încercare.
Îl cicălesc pe un ton ironic, dar calm. Tot nu mă convinsese. Încă vroiam să merg.
Nu spune nimic şi continuă să mă învârte delicat, rămânând cu capul în părul meu, cu faţa lipită de pielea mea care începea deja să râvnească după el.
Dar nu. Azi vreau să dansez. Cu adevărat.
Nu e vorba că eu sunt o ignorantă. Sunt şi eu un suflet de artist. Gândesc, trăiesc, simt ca unul. Normal că mă emoţiona profund gestul lui. Logic că îl înţelegeam, că prefera liniştea, să fim numai noi doi, dar uite că astăzi simţeam nevoia să mă comport ca mulţimea comună, incultă, şi să dansez într-un loc aglomerat, cu muzica urlând. Şi eu urlând odată cu ea, pentru a mă elibera de stres.
- Hai să continuăm în altă parte..
Îl îmbii cu un ton de mironosiţă, fluturându-mi genele atractiv pentru a părea cât mai ademenitoare invitaţia mea.
Îi prind mâna şi iau direcţia către uşă. O forţă năprasnică însă se opreşte neiertătoare.
- Unde ? spune suspicios.
- Într-un club..
Răspund nonşalantă , ridicând din umeri. Doar nu la biserică.
- Oricare. Care îţi place.
Continui pe un ton mieros pledoaria.
- Ştii că asta nu se poate, îmi taie cu o voce metalică elanul.
- Ba chiar se prea poate, insist ridicând uşor tonul şi sprânceana.
Întelesesem situaţia, dar ne puteam strecura acolo, în mulţime. Poate ne deghizam. Ar fi fost nostim. Orice. Numai să ne comportăm şi să întreprindem acţiuni normale şi logice. Măcar o dată. Simţeam nevoia.
- Du-te cu prietenii tăi.
Rosteşte ursuz, dându-mi drumul la mână, care se ciocneşte de corpul îngheţat. Eu eram îngheţată. Din cauza reacţiei lui, ca o găleată de apă rece. Şi cu gheaţă, pe deasupra.
Se trânteşte pe pat, violent, fără să se uite la mine, afundându-se în gânduri. În gândurile lui imbecile.
- Ai noştri, îl corectez cu un ton neiertător.
Păcat că plecaseră Jae şi Mel de aici. Recunosc, valul meu de celebritate a adus şi un val de profitori agasanţi. Dar dacă făceam o selecţie riguroasă, găseam noi pe cineva printre ei să ne distreze.
- În fine.
Bombăne rece, şi se întinde din nou după nemernica aia de chitară. Cred că o voi arunca pe geam.
- Prietenii mei sunt mulţi. Şi diverşi.
Accentuez cuvântul „diverşi”, cu mult tact, pentru a prinde subînţelesurile din el.
Brendal era unul dintre ei. Poate cel mai important. Şi între noi nu era clară situaţia. Am mai vorbit cu el la telefon, şi, deşi mereu mă făceam că plouă, îi simţeam intenţiile din vorbe. El încă nu trecuse peste orice ar fi fost, clar. Nici eu nu ştiu dacă trecusem. Plus că încă aveam semne de întrebare despre noi, despre ce se întâmplase acolo, atunci.
Dar Rob nu reacţiona nicicum la toată străduinţa mea. Nici replica mea răutăcioasă nu l-a mişcat deloc. Fir-ar, chiar nu-i păsa ?
- Îmi pare rău că nu sunt la fel de interesantă ca blondele tale , scuip plină de dezgust, într-o ultimă încercare de a-l scoate din sărite.
Nu îmi răspunde. Nici nu se uită la mine.
Ce dracu’? În ziare mereu era în cluburi şi în distracţii nocturne. Eu de ce trebuia acum să îl trag cu macaraua după mine, deşi nici aşa nu cred că aş fi avut multe şanse ? Îşi schimbase brusc obiceiurile, sau ce naiba?
- Mi-a făcut plăcere, ca întotdeauna, să conversez cu tine.
Îi rostesc cu dezgust, plină de ciudă, cu neputinţa care urla din mine şi nu putea să iasă. De fapt, în sinea mea, îi urasem un „Du-te dracului!” mânios.
De parcă altceva făceam vreodată. Doar ne închideam ca doi delicvenţi între pereţii aştia goi şi fără substanţă. Sau cei din apartamentul lui. Şi un timp atât de infirm. Eu mereu eram plecată. Începeam să devin geloasă pe cutia de lemn. O atingea mai des decât pe mine, şi clar, petrecea mai mult timp cu ea.
Îmi iau geanta şi ies trântind uşa. Fac o pauză aşteptând să vină după mine, dar aud doar acordurile de la chitara care începea să îmi chinuie şi mai mult sufletul cuprins de dezamăgire. Am înţeles.
Ies furioasă spre uşă, căutând cheile de la maşină. Aveam de gând să mă opresc în primul pub şi să mor acolo. De ruşine.
Şi mâine să mă culeagă din spitale, ambulanţe, sau de la nebuni..de la poliţie, nu îmi pasă. E problema lui.
Îmi venea să plâng de ciudă. Nu ştiam de ce se comportă atât de urât cu mine. De ce nu vroia să fim împreună, cu adevărat. De ce era atât de comod, de ce nu lupta. Mă înfuria teribil.
- Fir-ar tu să fii..!!
Mârâi necontrolat, ca un strigăt de eliberare, în timp ce continuam să cotrobăi după nenorocitele alea de chei. Care văd că se jucau „de-a ascunselea cu mine”.
- Chiar sunt.
Timbrul grav, pătrunzător, şi atât de cunoscut, se ciocneşte de urechea mea, simultan cu corpurile noastre.
Ridic privirea ameţită şi rămân blocată.
- Nu ştiam că replica asta funcţionează şi la alte persoane..
Spun cu o voce frumoasă, mieroasă.
Chiar nu credeam că merge şi la altcineva decât la Pattinson. Şi ce „altcineva”.
Rânjesc larg. Poate că seara nu e totuşi pierdută. Cum credeam.

. . .

Part three

Încercam să păstrez un mers demn de ţinuta mea sexy, pentru a nu da în ramura neiertătoare a penibilului. E extrem de important să ai atitudinea necesară pentru fiecare bucată de material de pe tine. Doar ea însufleţeşte ce porţi, doar ea te scoate din groapa înceţoşată a comunului.
Dar îmi era atât de imposibil în clipa aceasta. Nu doar încălţămintea atât de nepotrivită de care niciodată nu mă deziceam, dar şi norul de parfum care mă ameţea nu îmi era un aliat straşnic.
Mă simţeam beată. Din cauza lui.
- Kitty..serios. Am senzaţia că sunt un copil care face primii paşi în premergător lângă mine..
Tonul lui dominant începe să mă tachineze.
- Şi mie mi-a fost dor de tine , Bred, spun ironic dându-mi ochii peste cap.
Tipul ăsta nu îmi ierta nimic. Niciodată. Fir-ar. Cum naiba o voi scoate la un capăt atunci, legat cu povestea nu foarte amuzantă în care se perindă şi un personaj pe care mai degrabă l-ar vedea afiş decât în faţa ochilor, numit Rob. Roberthstein mai bine. Trădătorul.
Roberhstein – trădătorul.
Mă strâmb involuntar, şi el îşi concentrează privirea cea mai analizatoare ca un radar către mine. La dracu’ , cum ies eu din situaţia asta criptică, dacă deja mă dau de gol ?
- Pietre , încerc să îi distrag atenţia pe tonul meu ușor mironosit.
Nu e bine. Nu merge cu Brendal asta. Revino-ţi, cap de plastilină. Ce e cu tine?
- Serios, hai să ne întoarcem, zice plictisit şi pe un ton obosit.
- De ce ? sar iritată.
De fapt de când ne ciocnisem în hol, tot ce mă străduiam şi era atât de frustrant era să îndepărtez scânteia de butelia cu benzină. Nu vroiam o explozie în hotel. Aveam respect pentru domnul Heast. Şi Rob plus Bred, în camera mea de hotel ? Dramă în şapte părţi. Sau.. mai multe ?
- De ce..de ce.. , bombăne critic. Eu sunt mort de oboseală după zbor, tu mergi ca o electrocutată..
- Ca o ce ?
Mă răstesc pe un ton strident. Deja era prea mult. Aveam parte de două poluri opuse în viața mea. Un molâi şi un surescitat. De la rece la fierbinte. Grozav.
- Serios, Kitt..
Încearcă pe un ton mai agreabil acum. Surâd uşor, în speranţă de mai bine.
- Dă-l dracului de club.
Mda, ce ziceam ? Anulez tot. Individul ăsta îmi face să îmi piară cheful mai repede decât mutul de Pattinson. Măcar ăla tace, şi nu face nimic. Ăsta nici nu face, nici nu tace.
- Nu pot.. spun pe un ton de domniţă în suferinţă, şi agasată pe deasupra.
Îşi ridică sprânceana şi mă priveşte cum meritam. Ca pe o imbecilă. Era clar că nu înţelegea ce aveam. Mă comportam mai stupid decât de obicei. Dar totul de dragul integrităţii hotelului.
- Adică nu vreau, mă corectez fâstâcindu-mă.
- Nu vrei să mergi ? spune încurcat.
- Nu.
Fac o pauză de meditaţie. O pauză în care să îmi caut mintea de fapt. Care mă părăsise în nenorocita aia de cameră de hotel. El mi-o furase, clar. Roberthstein – trădătorul – cleptoman.
- Adică da ! Vreau să merg, nu vreau să nu merg ! urlu deja scoasă din sărite.
Jumătate din ce am spus n-am înţeles. Adică nimic. Dădusem deja startul la aberat.
Îi fac o zbrâncă din direcţia mea şi pornesc mârâind spre maşină. Nu ştiu ce minune poposise pe umărul meu, dar nu mai mergeam ca o mătură pe tocuri. Puţin ajutor divin ? Mulţumesc, chiar aveam nevoie.
Mă opresc ca şi cum mă ciocnesc frontal de un perete invizibil, cu o Kitty imaginară, nervoasă, care gesticula agitată de partea cealaltă. Hum..ce ? Eu încă vreau să dansez. Sau ..ea începuse mai devreme?
Unde dracu’ ţi-e capul, conştiinţa mea îmi trimite cartonaşe roşii.
Mă întorc ca trezită din vis şi realizez că plecam fără accesoriul cel mai de preţ, şi nelipsit acum.. Brendal. Şi nu neapărat pentru că aveam nevoie de un partener, puteam după șocurile de ayi trăi fără unul, ci pentru că el trebuia să fie cât mai la distanţă de camera mea de hotel. Şi fir-ar, acolo îi era ţinta.
- Brendal ! încep să strig neajutorată, chinuindu-mă să alerg după el.
Deşi tot mers, şi chiar în reluare, se numea. Cred că mă părăsise ajutorul de Sus.
- Bred ! Brend.. continui zăpăcită cu diverse variante, fără succes.
Auzeam cum mormăia ceva indescifrabil , dar nu avea bunul simţ să împartă şi cu mine ideile lui filosofice şi pline de trăiri.
- Breddy !! mă străduiesc într-o ultimă încercare, cu o voce pițigăiată.
Um..asta m-a zgâriat și pe mine pe creier. Oribil.
Se întoarce instantaneu, ca o furtună, cu o mimică agasată şi prost dispusă. Funcţionase, ca de obicei. Nu cred că dădea greş vreodată. Zâmbesc inocent în speranţa să nu aibă repercusiuni majore gestul meu nu tocmai sănătos de a-l lua peste picior. Nu reacţiona de obicei amabil. Adică niciodată.
- Dacă nu mă însoţeşti să ştii că îmi caut un alt partener !
Îl ameninţ eu categorică, înainte să înceapă să mă înjure pentru momentul nefericit de mai devreme. Speram să îl impresioneze străduinţa mea acerbă, și vorbele hotărâte, dar el doar adoptă o faţă curioasă şi care mă privea arogant, cu sprânceana ridicată. Nu ştiu de ce nu avusese efectul scontat. Chiar deloc.
Pentru a nu cădea şi mai adânc în prăpastia ruşinii, încep să joc un teatru pe care speram să nu îl considere cum şi era de fapt – ieftin. Îmi cotrobăi prin geantă şi găsesc neimaginat de repede cutiuţa ciripitoare de metal. Surâd recunoscătoare în sinea mea.
Uf.. de ce naiba trebuia Cole să îmi comande unul atât de complicat ? Că să mă încurc acum în butoane, din cauza lipsei de exerciţiu. Dau la agendă încercând să dau de numărul primului fraier de acolo, care să mă salveze de înjosire. Dar nu cred că am salvat vreun număr din multitudinea care mi-au fost oferite. Cred că pe majoritatea i-am trimis şi dracului direct, fără să mă complic. Eram fidelă. Deși nu merită ingratul acela. Iar restul numelor de aici habar n-am cine sunt. Dacă mă trezesc cu vreo soţie furioasă pe cap ?
Încep să umblu tot mai în reluare pe el, rugându-mă în sine să aud un cuvânt salvator din partea lui. Îl privesc cu colţul ochiului şi îi zăresc adăugat pe chip şi un rânjet ironic. Fir-ar. Mă încrunt şi în minte îmi trec numai metode de răzbunare și cuvinte nu tocmai drăguțe la adresa lui.
- Hai odată să mergem ..
Îmi încheie tortura cu o grimasă sâcâitoare şi cu timbrul lui vizibil amuzat de comportamentul meu imbecil. Îmi prinde talia şi mă ridică uşor, probabil pentru a ajunge mai repede la maşină. Am apreciat ajutorul lui. Respir profund, ca după război, dar mă abţin să îi zâmbesc, sau să îi arăt cât eram de fericită că încetase cu totul. De fapt, fericirea mea se datora şi faptului că era lângă mine, acum. Dar asta mai mult ca niciodată nu trebuia să i-o arăt. Nu ar fi fost corect faţă de Roberthstein- trădătorul – insensibil- ingrat – și cleptoman.
Încă jucam unul din multitudinea de roluri la care apelasem din cauza disperării din interiorul hotelului, când mă izbisem frontal de o situaţie atât de vitregă. De la isterie, reproşuri , atitudine de judecător rece, acum stagnam la rolul indiferent pentru care optasem, la rândul lui, din interiorul hotelului, de când încercase să mă sărute. Oare refuzul meu să fie şi el un motiv pentru care e atât de ursuz cu mine acum ? Se prea poate.
Îmi deschide portiera şi mă străduiesc să întru fără să las haina agăţată de ea, sau ciorapii, cum făceam de obicei. Şi fără să dau cu capul în interior.
Nu mi-a ieşit.

. . .

Dau drumul la muzică şi încep să fredonez prima melodie. Era o tâmpenie, dar dacă m-am riscat, asta e. Nu era un real ajutor lovitura de la cap de mai devreme, dar încercam să o ignor, să nu îi permit să îmi întunece seara. Care oricum era mai neagră ca un tunel din cauza indivizilor ”luminați” din viața mea. Bineînţeles că într-o clipă îl opreşte, şi, deşi melodia era groaznică, era binevenită între noi acum. Bloca ceea ce nu intenționam neapărat să fac – conversaţie. Pentru că nu ştiam ce perle mai scot. Valoroase oricum nu. Iau o mimică intrigată şi scorţoasă, în ideea că îl sperii şi i se opresc ideile în gât.
- Ce dracu’ e cu tine ? vocea lui gravă mă tună într-o clipă.
Într-adevăr, îl speriasem teribil. Altă dată. În altă viaţă, poate ? Sau nici atunci.
- Habar n-am ce vrei să zici , zic pe un ton arogant.
Da..chiar nu ştiu. Grozav, Acum sunt nevoită să par şi o imbecilă sau o insensibilă în ochii lui, totul de dragul individului acela mai zdrăngănit la cap decât chitara lui.
Indiferenţă, Kitty. Ăsta era acum motto-ul aplicabil pentru Bred. Nu ştiu cât o mai puteam duce cu asta. Era enorm de greu. Era deosebit de amuzant să mă transpun în diverse personaje și să joc o largă varietate de caractere. Nu era astfel şi când era vorba să mă joc cu mine, cea reală.
- Ţi s-au urcat şi ţie ifosele la cap ? mă judecă privindu-mă circumspect şi damnabil.
Ah, asta era. Previzibil, probabil. Nu mă gândeam vreodată la reacţia asta, pentru că mă comportam cu cei apropiaţi exact cum am fost, cum sunt , şi voi fi. Kitty.. Dar dacă el m-ar fi considerat păpuşa rece de marmură nu mă voi împotrivi acum. Oricât mă doare.
- Crezi ce vrei , răspund pe un ton şters.
Un ton care mai tare mă nelinişteşte şi mă îngheaţă pe mine, decât pe el.
- Da cred.. dar că te voi aduce pe calea cea bună, şi în curând.
Încheie hotărât şi cu o grimasă împăcată de decizia lui. Îmi dau ochii peste cap, dar surâd uşor, fără să mă vadă.
- Eşti liber să încerci , îl combat pe un ton aparent nepăsător.
Dar în sine mă mistuia curiozitatea. Metodele lui de reeducare nu cred că erau cele mai practice şi colorate.
- Serios, Kitty. Ce e cu tine ?
Îmi vorbeşte acum pe un ton cu totul şi cu totul altfel, preocupat şi mai îndulcit puţin. Începe şi mai tare să mă mustre conştiinţa. Şi neputinţa dură. Pentru că nu ştiam cum să reacţionez. Nu ştiam ce e între noi. Orice se termină enigmatic duce de obicei spre neprevăzut. Și așa a fost și situația noastră.
- Nimic.. spun încolţită, dar încerc să nu arăt că mă simt astfel.
- Ai pe altcineva ? spune cu o voce acidă.
- Nu e problema ta, i-o tai țâfnoasă.
- Să nu încerci să mă minți, oricum îți știu toți pașii. mă avertizează pe un ton serios, și părea convins de asta.
- Ha ha. Lucrezi la FBI mai nou?
Îl iau peste picior rapid. Se strâmbă indignat. Nu gustase gluma mea.
- Nu, dar.. nu e ceva greu de aflat. Asta.
Ah.. trebuiau să fie iar nefericitele alea de ziare cretine, scrise de oameni fără viață. Dar..stai, dacă era așa..clar nu cunoștea realitatea. În ele nu exista un Rob, o Georgiana, și mai ales o Georgiana cu Robert. Expir ușurată și încep să îl ignor.
Indiferență, Kitty, continua să sune în capul meu ca o alarmă agasantă.
Nu îi răspund.
- De ce mereu trebuie să fie aşa cu tine ? Una rece şi una caldă.. ? continuă cu o voce mâhnită, stinsă.
Oh, nu. Ducea discuţia în panta abruptă a relaţiei noastre. Sau..orice ar fi fost între noi. Nu ştiu exact. Pentru că niciodată nu acţionez cum trebuie. Pentru că am fost o lasă şi nu am lămurit clar situaţia între noi. Înghit în sec și încerc din răsputeri să nu fac nici un gest, nici respirația să nu mi-o simtă. Să creadă că m-am evaporat. Să nu îmi mai ceară răspunsuri pe care nu le aveam.
Oftează și privește fix înainte, deși nu era atent la condus. Cu Robert aș fi ajuns ușor pe alt continent, Bred m-ar fi catapultat cu ușurință să fac cunoștință cu creaturi extraterestre. Mă consideră oare atât de sociabilă? Cu siguranță acum nu.
- De ce nu te comporți frumos cu mine, Kitt.. ? continuă tortura pe același ton și cu același chip chinuit.
Iar sufletul meu se făcea tot mai minuscul și își dorea cu îndârjire să dispară. Oriunde. Și cât mai repede.
- Pentru că nici tu nu o faci..adesea..
Rostesc pe un ton sfărâmat și trimițându-mi vorbe pline de ură din cauza cuvintelor false și a direcției dureroase în care duceam discuția. Dar nu puteam lăsa garda în jos acum. Nu după toată străduința mea de azi, de mai devreme. Dar mă întrista, și măcina teribil un sentiment de vină, de neputință, de ciudă pentru ce se întâmplă. Râvneam, mă acționa o dorință imensă când l-am văzut prima dată să îi sar în brațe, să i le simt în jurul meu, să mă simt din nou ocrotită, din cauza lor, dau a simplei lui prezențe. Îmi era drag, și Doamne, cât de drag, tipul ăsta. Îmi câștigase și ceea ce nu credeam vreodată că va putea și va intenționa – inima. Sau o mică părticică din ea. Dar nu mă puteam risca, eram slabă și jalnică să îmi dau frâu doar unor instincte. Iar cu el era un real pericol, mereu tindeam să alunec într-o pantă periculoasă și necunoscută.
- Eu am avut impresia că nu te deranjează. Știi că nu depinde de mine, și pentru mine e covârșitor câteodată, dar m-am băgat în asta, fir-ar , și am niște responsabilități serioase, nu mai e glumă.
Niciodată nu îmi vorbea despre munca lui, normal că nu aveam nici cea mai mică idee ce face. Dar un Bred implicat și muncitor..suna a pleonasm. Dar poate s-a schimbat. Toți ne-am schimbat, de fapt.
- Aha.. , bombănesc pe un ton răsfățat și neprietenos.
- Christine, nu credeam că vei lua totul așa în tragic. Ți-am explicat și ..credeam că ai înțeles.
- Poate, dar asta nu înseamnă că mă și satisfac cele cinci minute de popularitate pe care le oferi când ai tu chef.
Înghit și sec și primul gând e să mă dau cu capul de geam. Sau de orice obiect dur. Nu știu cum naiba puteam rosti asemenea tâmpenii și aberații. Ah, era Kitty. Previzibil atunci. Folosirea total nepotrivită a verbului ” a satisface ” nu numai ducea cu gândul la ceva pervers, obscur, dar îl putea considera și un atac direct la capacitățile lui în pat. Și nu numai că nu era frumos, dar eu nu aveam nici cea mai infirmă îndreptățire în a judeca așa ceva. Pentru că habar n-aveam cum s-a întâmplat, și ce a fost.
- Te rog să afirma asta când vei fi în măsură, spune pufnind într-un râs zgomotos.
Un râs care mă lasă mască, pe lângă indignarea pe care o aduce. Ce, unde , cum? Ce am spus așa genial, de reacția și vorbele acestea.
Îl privesc intrigată și el se oprește concentrat, încruntându-se ușor. Fir-ar, iar m-am dat de gol prin mimică.
- Doar nu credeai că am profitat de tine, în seara aceea.. , îmi zice tăios.
- Nu aș fi luat-o așa.
Izbucnesc intrigată. Super. Acum o va lua asta ca pe o dezamăgire cruntă resimțită. Nici să mimez reacții nu mai pot, văd.
- Da..dar.. Nu aș face asta niciodată cu o fată..nu tocmai conșțientă.. continuă încurcat.
Ridic sprânceana rapid. Măcar îi sunt recunoscătoare că nu m-a făcut ”alcoolică” direct, cum îi e obiceiul. Deși cu siguranță a gândit-o.
Mă mir că nu s-a adresat astfel. El aproape niciodată nu își cântărește ideile. Poate chiar e mult mai matur acum. Intelectual vorbind.
- Și mai ales cu tine, încheie categoric.
În sfârșit mi-au fost alungate semnele de întrebare. Dar asta nici nu mă bucura, nici întrista. Nu știu de ce.
- Desigur, dacă vrei, sunt disponibil oricând.
Revine pe un ton cu subînțeles, și ușor șiret. Mă strâmb crunt și urât, apoi îl ignor. Când observ intenția de a continua cu oferta deloc recomandabilă în starea mea nu tocmai bună de azi, i-o tai scurt:
- De ce nu mai ajungem odată ? O să mor în claustrarea asta din cauza metalului apăsător !
M-am răstesc țâfnoasă și pe un ton mult prea poruncitor. Reacție care îl înfurie teribil. Dar vorbisem așa datorită senzației agasante de a schimba subiectul deloc înălțător pentru mine. Și, da, nu mă mai puteam controla deja.
- Auzi, tu mă iei drept șoferul tău, sau ce ? urlă necontrolat în capul meu.
Simt că mi se înmoaie genunchii, dar mă liniștește speranța că stau jos. Încerc totuși să îmi păstrez tăria de caracter. Și mă irită evident și pe mine reacțiile lui de misogin. Poate uita cine sunt.
- Și tu ce dracu’ țipi la mine ? Cine te crezi ?
Strig și eu din tot sufletul, tot în capul lui. Doar nu era să mă las eu mai prejos, nu ? Mai ales că la circ eram prima pe listă. Și îmi lipsea ceva de genul, sincer. Cu Rob vorbeam, țipam, fără reacții. Adesea aveam senzația că mă cert singură, cu mine însumi. Era așa frustrant.
- Coboară !
Îmi poruncește categoric, oprind violent în aceeași secundă bolidul și deschizându-mi cu forță portiera. Îi ofer o privire acidă și ironică, și nici nu îl bag în seamă. Asteptam de fapt să înceteze cu joculețul lui stupid.
- Nici nu mă gândesc.
Îl înfrunt râzându-i direct în față. O furtună îi cuprinde chipul , gesturile și răcnește și mai necontrolat, și mai puternic.
Deja nu mai era amuzant. Și eu gustam din plin de obicei glumele.
- Ieși, am zis !
Inghit sănătos în sec, citindu-i mimica. Nu glumea. Era de fapt chiar foarte serios.
- Acum ! se răstește la fel de categoric.
Tipul nu glumea. Mă dădea afară ! Din mașina mea !

. . .

Schimbasem mașina, dar și dispoziția. Din una bună și plină de viață din timpul în care probam veselă ținute, într-una posomorâtă și amară. Dar încercam să blochez citirea stării mele, și să joc un nou rol.
- Simt că va fi o seară pe cinste, tonul radiant însoțit de zâmbetul genial îmi luminează starea.
Poate ar fi trebuit să mă intrige, deranjeze chiar, fraza lui care putea fi înțeleasă greșit. Dar nu îl puteam judeca atât de aspru pe Taylor. Era inocent. Cred. Oricum nu eram în poziția asta favorabilă , nu după ce apăruse ca luminița de la capătul tunelului de nicăieri și mă scosese încântat chiar din situația jalnică cu care mă confruntam, și care se putea transforma într-un calvar pentru mine.
- Sunt sigură , mint pe un ton neconvingător.
Dar cu un rânjet larg. Mereu lipit de fața mea. Ajuta? Sper.
- Abia aștept !
Continuă extrem de entuziasmat, fericit chiar. Parcă era ziua lui. Cu tipul ăsta nici nu trebuia să joc un personaj, sau anumite reacții. Nu se prindea. Sau era înfundat mult prea mult în bucuria lui ca să observe.
- Știi că încep castingurile pentru personajele din film nu ? zice voios.
Nu cred că înțelegeam la ce se referă. De fapt nu înțelegeam deloc.
- Um…mă dau de gol încurcată.
- Continuarea de după ”Breaking Dawn”, mă lămurește intrigat de ignoranța mea.
Ar trebui să îmi fie rușine ? Sau ce ?
- Ah.. spun rece.
Eram așa nu pentru că regretam că nu știam un detaliu atât de neimportant și insignificant deja pentru mine, ci deoarece se pare că Rob ”omisese” să împărtășească cu mine acest mic amănunt. Și mă durea enorm.
- De abia aștept să fim colegi ! izbucnește agitat.
Uneori aveam senzația că individul ăsta ia prea multe energizante și antidepresive. Plus că nu trăia deloc cu picioarele pe pământ. Cred că era mai aerian ca mine. Oricum renunțasem de mult la ideea câștigării rolului acesta, și nu m-ar fi făcut tocmai el să mă răzgândesc.
- Da..ești drăguț, dar.. nu cred că se va întâmpla asta.
Încerc să îi vorbesc pe un ton blând și consolant, pentru a nu-l dezamăgi prea tare. Nu merita. Nu m-a ignorat, și nici nu a țipat la mine până acum. Ceea ce era un plus față de alți inși total ”nepotriviți” cu starea pe care o avusesem eu astăzi. Speram din tot sufletul ca Rob să își prindă nasul în spițele de la chitară și Brendal să se oprească în primul stâlp. Cu toate că era cu mașina mea. Cred că l-ar fi terminat și costul reparațiilor. Încă un motiv de tortură.
- De ce ? se plânge cu o voce descurajată și stinsă.
- Nu cred că e locul meu acolo, încerc să îl lămuresc sigură pe mine.
Deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu era o ideea atât de proastă. Din contră. Poate ar fi fost singura șansă ca eu și Rob să mai facem și altceva decât să stăm închiși între patru pereți. Plus că ar fi fost incitant să lucrăm împreună. Și ar fi și mai incitant să ne ascundem relația acolo. Dacă el avea să continue cu acest fix enervant.
- Nu pot să cred asta. După toată criza de la noi, chiar îmi pusesem toată speranța în tine ! mă mustră trist.
- Criză ?
Curiozitatea mă împiedică să nu întreb.
- Am înțeles că Rob vrea să renunțe să mai joace. Dar ..acum nici nu știu clar, e imposibil să dai de el..Parcă se ascunde. Nu știu ce face. Așa că nu e sigur, dar e foarte probabil.
Știu eu ce face. Se prostește pe zi ce trece. Cum dracu’ avea de gând să renunțe la singurul fir de speranță pe care îl mai avea pentru cariera lui ? Ieșirea lui din proiect ar fi însemnat prăbușirea imediată a actorului ” Robert Pattinson”. Și nu i-aș fi permis asta, clar.
Chiar dacă mă va urî după. Chiar dacă era ultimul lucru pe care aveam să îl mai fac.

. . .

Ajunsesem de ceva timp dar ceea ce credeam că va fi o seară perfectă se transformase într-una plină de frustrare și gânduri care mă măcinau. Cu fiecare clipă în care el, ingratul din camera de hotel, îmi poseda mintea, pentru că era clar că, și în lipsa lui, tot mă controla, și o nervozitate puternică mă chinuia.
Nu știam mai mult ca niciodată ce intenții prăpăstioase îl cuprinseseră, și nu îl lăsau să trăiască. Și ce mă înfuria cel mai tare, e că nu împărtășea nimic cu mine. Nu îi știam motivele, deși ele clar existau. Dureros. Oare..de fapt nu eram așa importantă pentru el, cum credeam ?
Simt că o iau razna și o dorință acebră de a-i închide pe ambii undeva, și pe Robert și pe Brendal, mă domină. Undeva unde să mediteze, să le vină mințile la cap. Erau imposibili amândoi.
- Haide !
Taylor mă îndeamnă radiant prinzându-mi mâna și purtându-mă după el, în mijlocul ringului.
După toate încurcăturile, uitasem esențialul. Uitasem pentru ce eram aici de fapt. Să dansez. Și să strig din toți plămânii, pentru a mă descărca de toată energia negativă, și atât de apăsătoare, acumulată în timp, și mai ales astăzi.
Ne mișcam în ritm și chiar cu gesturi care se sincronizau perfect. Deja renunțasem la rânjetul fals și zâmbete din tot sufletul îi luaseră fără probleme locul. Tipul ăsta chiar era o oază de relaxare și de bună dispoziție pentru oricine.
Își înconjoară o mână după talia mea, dar nu mă deranjează. Din contră, o senzație de confort mă cutremură, și îi prind și eu gâtul cu brațele obosite, mângâindu-i cu drag părul moale. Era drăguț, și mă simțeam bine și în largul meu cu el.
O nouă melodie începe dar când încerc să mă întorc la loc, mă împiedică cu aceeași mimică genială.
- Deja renunți ? Îmi sopțește atrăgătoar la ureche.
- Eu ? Niciodată ! Îl tachinez cu o voce la fel de senzuală.
Aveam dreptul să mă joc și eu. Mai ales că îmi găsisem într-un final partenerul perfect pentru asta.
Încep să mă mișc provocator, atingându-l intenționat, și incitant, în diverse locuri. La un moment dat chiar mi-am băgat pe la spate mâna sub tricoul lui și mi-am ars mâna cu focul pielii lui. Era clar că îl covârșeau gesturile mele, dar se străduia cu multă râvnă să reziste cât mai mult și să nu se la se pradă tentației. Nici eu nu vroiam să o facă. Eu doar mă distram.
Mă învârtea dar adesea încerca să mă tragă cât mai aproape de el. Îl încânta teribil să mă simtă lipită de el, și nu știu de ce. Poate dantela și rochia care empatizau cu el să fie printre explicații ?
Ah, încă un motiv pentru care îmi plăcea atât de mult cum reacționa Taylor de obicei. El nu m-ar fi privit condamnabil, și cu sprânceana ridicată, cum probabil Rob ar fi făcut-o. Sau arțăgos și deranjat la culme ca Bred. El doar s-a minunat și m-a înecat în complimente și zâmbete sugestive. Era spontan. Și foarte educat.
Nu mai știu câte tonuri, sunete, trecuseră. Le pierdusem de mult contabilizarea. Și nici nu am avut de gând vreo clipă să o fac. Mă simțeam mult prea bine.
Dansam.
- Mulțumesc .
I-am spus emoționată și bine dispusă, când sunete mai blânde permiteau ca el să audă ceva din ce eu îi spuneam.
- Pentru ? zice intrigat.
- Seara asta.
Îl lămuresc pe același ton dulce și recunoscător, cu o față încărcată de bucurie. Și el o adusese la mine acum, când fugea cu îndârjire.
- Hey.. pe cinste nu ? Nu așa am promis ? mă atenționeză cu o voce mulțumită și ghidușă.
Dau din cap ca un copil și îl mângâi ușor pe obraz. Merita fără discuții. Era un copil bun, demn de laudă. Și era dulce și se comporta frumos cu mine. Deși poate nu meritam. Eu adesea am fost reticentă față de el, până acum.
Îmi oferă cadou cel mai frumos zâmbet de până atunci și mii de mulțumiri din ochi pătrunzători și sinceri. Era emoționat complet. De ce ?
Îl sărut dulce pe obraz, din instinct. Mă trage tot mai aproape, îmbrățisându-mă, lipindu-mă complet de el. Un fior mă cutremură, dar nu mă îndepărtez. Nu știu de ce.

. . .

Taylor urma să lipsească puțin, dar îl înțelegeam acum. Nu mințise când a spus că au probleme. Și mă simțeam rău din cauza asta.
Mai dansasem pe o melodie în lipsa lui, dar doar pentru că era preferata mea. Și nu mi-a fost niciodată greu să mă integrez printre străini. Deși majoritatea mă cunoșteau, dacă stau bine să mă gândesc.
Mă îndrept către bar unde mă aștepta băutura pe care nu apusesem măcar să pun gura. Cu partenerul meu din seara aceasta nici nu apucasem să respir, clar.
O mână rigidă mă prinde brusc de braț aruncându-mă din nou în mijlocul ringului.
- Am venit să mă revanșez, vocea lui dură mă trezește.
- Credeam că am fost clară când am spus că te poți duce dracului.
M-am răstit acid. După clipele frumoase de mai devreme, pe Brendal nu suportam acum să îl văd nici în poză.
- M-am lăsat doar dus de val.. Iartă-mă.
Tonul lui chinuit se frânge în mii de cioburi, și îmi prinde tremurând mâna, sărutând-o gingaș. Îl privesc ușor blocată. Nu era un gest pe care l-aș fi așteptat în veci de la cineva ca Bred, asta e clar. Dar nu aveam de gând să las garda atât de repede jos. Nu înainte de a-l chinui puțin. Puțin mai mult.
- Mă ierți ? continuă nerăbdător.
Eu păstram încă mimica de gheață.
- Nu știu, spun acidă.
Mă prinde subit cu brațele și mă ciocnesc de mușchii lui incitanți. Ce naiba avea? Începe să mă conducă într-un dans bulversant, dar foarte complex. Nu mă așteptam la asta din partea lui, clar. Bred, un dansator desăvârșit ? Hmm..
Își plimbă mâinile pe spatele meu, tot mai antrenant, mai rapid. Era bine că nu începuse să comenteze rochia mea deja. De fapt, nici nu era într-o poziție favorabilă acum, care să îi permită asta.
- Ce vrei să fac, ca să mă ierți ?
Îmi șoptește curios, pe un ton clar. Prin minte îmi treceau mii de cerințe absurde, care să-l chinuie. Trebuia să îmi iau revanșa cumva, nu?
În timp ce căutam idei, privirea mi se oprește asupra unui tip cu o glugă pe cap, care stătea chinuit într-un colț, cu o țigară în mână și un pahar neînceput.
O teroare dureroasă mă cuprinde și un fior mă termină.
Tipul își ridică robotic capul din pământ și recunoașterea chipului lui, deși nu foarte clar, mă lovește ca un pumnal.
- Să pleci !
Îi răspund brusc, pe un ton răstit și dur, împingându-l cu mainile categorică.
- Ce ? zice încurcat.
- Asta vreau ca să te iert. Să pleci.
Îi confirm categorică, îndepărtându-mă rapid de el.
Pașii mei fâstâciți, complimentați de injurii neiertătoare la adresa mea și a comportamentului imbecil..- Proastă, oribilă, detestabilă, o persoană rea! Asta ești..! – mă conduceau fără control unde îmi era locul de fapt.
Acolo. La străinul acela. Străinul cu glugă.
Mă uram, și uram pasiunea neiertătoare în care căzusem. Pasiunea pentru jocuri.