Cap. 26 Off / On

First part

- Nu pot să îmi dau asta jos de acum ?
Îl întreb nerăbdătoare, uşor confuză , în timp ce îmi duc involuntar mâna la fâşia de material care atât de tare mă agita şi mă împiedica să văd ce îmi pregătise.
- Cineva e foarte nerăbdătoare aici..
Îmi şopteşte amuzat la ureche, cu armonia tonului său impecabil, împiedicându-mi în acelaşi moment gestul şi ghidându-mă în continuare către nu ştiu ce, către nu ştiu unde.

Orice ar fi fost, nu meritam nimic frumos pregătit din partea lui. Nu după comportamentul meu imbecil de acum câteva zile. Şi mai ales după urmările lui majore.
Am fost o nemernică. Nu e corect să fie acum lângă mine, nu am nici un drept să îmi mai vorbească măcar .
De fapt, nici n-am mai sperat în seara aceea nenorocită că o va mai face vreodată. Nu după ce nu mi-a adresat nici un sunet, privire fugară, sau gest care să îmi arate că era conştient că încă mai eram lângă el în taxi-ul acela.
Singura părticică bună a acestui fapt a fost că nu mi-a cerut pe moment explicaţii despre unde se afla maşina mea. Cum naiba i-aş fi explicat , mai ales că erau la Brendal cheile ?
Devenisem invizibilă şi nu mă puteam împotrivi. Încercam doar să ţin pasul cu mersul lui greoi şi obosit, dar încă rapid pentru mine. Când am ajuns în faţa hotelului, nici nu m-a mai avertizat, protectiv cum o făcea mereu, că el trece înainte, eu să îl urmez după un timp. A intrat fără să se întoarcă vreo secundă la mine.
Aşa că am rămas afară şi m-am luptat cu frigul, dar şi cu dorinţa acerbă de a mă da cu capul de orice obiect dur m-ar fi adus cu picioarele pe pământ.
L-am găsit lipit de fereastră şi privind în gol afară. Avea o ţigară aprinsă în mână, dar arăta ca şi cum nici n-a pus vreo clipă gura pe ea. Asta m-a făcut doar să mă simt şi mai deplorabil, dacă îşi pierduse până şi cheful pentru vechile obiceiuri care atât de repede îl alinau. Am rămas blocată clipe mai lungi ca veacuri. Îmi doream să rămân aşa, împietrită. Să nu mai exist. Asta am făcut un timp îndelung, covârşită de frământări şi de reproşuri interioare pe care mi le adresam fără încetare.
Eram conştientă că nu am comis o crimă, dar eram la fel de deşteaptă să înţeleg că m-am lăsat purtată doar de instincte şi mofturi prosteşti. Şi ce e critic, el fusese martorul lor. Şi acum se transformase în judecătorul meu.
Nu primeam însă nici o reacţie din partea lui. Era atât de departe, atât de absent. Îmi venea să urlu singură la mine, să îmi scuip cuvinte pline de ură, furie, reproş, vorbe pe care le-aş fi meritat de la el cu desăvârşire, dar de care mă lipsea acum.
Mi-ar fi fost mult mai uşor să o facă, să mă pedepsească cumva, aşa mi-ar fi redat o parte din conştiinţa care îmi era atât de neagră atunci. Dar nu o făcea.
M-am îndreptat atunci cu paşi chinuiţi spre baie şi m-am închis acolo. Am încercat să îmi opresc lacrimile dar nu am putut. Mi-am închis în mine suspinele însă, pentru a nu mă auzi el. Nu vroiam să mă transforme într-o victimă lipsa mea de stăpânire, de autocontrol, şi să se comporte mai frumos din milă. Uram să fiu compătimită, şi asta a fost dintotdeauna. Preferam ca cei din jur să mă perceapă ca o scorpie fără suflet decât ca o fiinţă jalnică şi neajutorată, fără pic de forţă.
Nu ştiu cât am stat între cei patru pereţi reci. Cert e că m-a eliberat enorm fiecare picătură vărsată pe obraz. M-a întărit. Aşa că mi-am luat îndemnul de a ieşi din starea depresivă, nu înainte de a şterge de pe chip orice gest al slăbiciunii mele jalnice, de a ascunde reacţia mea lamentabilă.
M-am întors în cameră şi l-am găsit în aceeaşi poziţie. Probabil dacă s-ar fi terminat aerul din jurul lui nu ar fi pornit în căutarea altuia. Ar fi rămas acolo, aşteptându-şi sfârşitul. Oftez profund şi aştept un cuvânt de final. Orice.
- A aflat ?
A rupt tăcerea apăsătoare din cameră după gest neaşteptat de a trânti ţigara jos. Probabil începuse să îi ardă degetele. Mi-am îndreptat bulversată ochii în direcţia ei, unde am descoperit o grămadă terifiantă de ţigări, toate cu acelaşi sfârşit brutal.
Arse fără scop.
E clar că pierdusem ambii noţiunea timpului.
- Ce ? rostesc cu o voce chinuită şi confuză.
Chiar nu înţelegeam ce vrea să zică . Plus că nu mai dispuneam atunci de elementul esenţial, raţiunea. Era atât de frântă şi ea..
- El.. a aflat ?
Insistă cu aceeaşi voce stinsă, lipsită de implicare.
- Nu.. te înţeleg..
Am spus printre bâlbâieli şi frisoane uşoare care îmi alterau vocea. Un frig îmi intrase violent, până în oase.
- La dracu’ , Kitty ! strigă exasperat deodată.
În aceeaşi clipă mi s-au oprit respiraţia, inima, firea, toate simultan.
- Te-am întrebat dacă Brendal a aflat de noi, ce e aşa de greu de înţeles ?
S-a răstit necontrolat atunci, vizibil enervat de ignoranţa mea şi de lipsa de reacţie.
Şi-a aprins o nouă ţigară, pe care a dus-o însă grăbit la buze şi a început să tragă nervos din ea.
Probabil..revenise Rob cel real. În sfârşit. Plecase cel deconectat de lume, şi de tot ce era în jurul lui.
Ce e aşa de greu de înţeles..Ce putea fi, oare ? Cum naiba să mă gândesc la asta ? Să îmi treacă vreo secundă prin minte ce l-ar fi măcinat pe el atunci, de fapt.
Brendal.. Brendal. De ce îl îngrijora atât de ştie, crede, face el ? Şi mai ales, de ce se citea o teamă şi o spaimă neînţeles de pronunţată din reacţia lui ?
Recunosc, Bred reacţionează impulsiv, necontrolat, adesea.. uneori violent.. Dar nu îmi pot imagina că asta îl durea pe el din tot comportamentul meu imbecil de atunci. Că asta era cel mai important.
- Nu…
I-am negat atunci repede, dintr-un instinct evident de apărare.
- Bine.
A răspuns eliberat de orice aspect negativ din comportament, cu o voce împăcată şi brusc calmată. S-a aşezat pe pat şi apoi şi-a întors privirea relaxată către mine. Nu mă mai judeca.
Eu eram încă îngheţată. Atât din cauza frigului, dar mai ales din cauza reacţiilor lui.

Şi acum eram la fel de confuză ca atunci. Trecuse perioada critică, revenise la normal între noi totul. Sau asta încercam să cred. Deşi.. da, chiar se comporta mai drăguţ ca niciodată cu mine. Amabil şi drăgăstos, preocupat de mine şi de activităţile mele. Începusem să filmez din nou şi era extrem de interesat de acţiune, poveste , personaje. Stătea ore întregi noaptea şi repeta cu mine fiecare secvenţă, până îmi ieşea „impecabil”, cum obişnuia el să spună.
Îi observam însă adesea privirile melancolice şi îndurerate, fiind vizibil mai mult ca niciodată cât îi lipseşte actoria, dar nu am avut niciodată curajul să ridic problema atât de delicată cu care m-a pus la cunoştinţă Taylor atunci, anume a renunţării colaborării lui în proiectul „Twilight”. Mi-era teamă să nu-l supăr, aşa că mă chinuiam din tot sufletul să-i păstrez sufletul liniştit. Deşi stiu că nu era.
- Uşor.
Mă atenţionează ca pe un copil stângaci care învaţă să facă primii paşi, în momentul în care mă împiedic, cum era normal, de altfel. Ar fi fost foarte ciudat să nu o fac de fapt.
- Mai durează mult ?
Încep să mă plâng cu o voce răsfăţată şi inocentă, şi încerc din nou să mă eliberez de impedimentul care nu mă lăsa să descopăr ce e în jurul meu. Era aşa frustrant. De obicei eram paralelă cu realitatea, acum îmi era şi ascunsă privirii. De când mă „răpise” de la hotel şi mă legase la ochi, nu am mai avut nici o idee despre planurile lui, unde de îndreptăm, şi de ce. Dar încercam să mă implic cu reacţii joviale în jocul care pe el îl încânta atât. Cum am spus, menirea mea devenise să îl fac şi eu pe el fericit, atât cât îmi stă în putinţă. Sunt doar o fiinţă neputincioasă la urma urmelor.
Nici sunetul ciudat şi care se apropia tot mai mult nu era de real ajutor curiozităţii mele abundente. Şi mai ales teama de necunoscut. Deşi alături de el, era mică şi neimportantă.
- Gata !
Răbufneşte entuziasmat în timp ce îmi prinde talia cu o mână, ridicându-mă uşor, şi cu cealaltă îmi dă jos panglica de la ochi, cu un gest profesionist şi atractiv. Nu m-a uimit atât de tare imaginea descoperită cât m-a emoţionat faţa lui atât de încântată şi radiantă, din care sclipeau raze de lumină şi bucurie.
Aşa că m-am abţinut pe cât posibil să nu las senzaţia incomodă de vină să pună stăpânire pe mine, întru-cât ne aflam într-un loc unde oamenii dansau liberi şi provocator, se distrau, şi asta mai ales pentru a nu-i strica lui buna dispoziţie.
Dar nu îmi mai făcea bine mediul ăsta. Doar îmi trimitea amintiri urâte.
- E drăguţ.. am minţit surâzând frumos.
- Nu ? zice extrem de mulţumit.
- Da.. e ..un club nou ?
Am încercat eu să maximizez un interes care evident că nu îl aveam, dar, cum îmi propusesem, mă străduiam să nu-i stric lui bucuria.
- Să zicem că e.. special pentru noi, mă lămureşte pe acelaşi ton captivant.
Gestul lui, nu ştiu de ce, mă făcea să mă simt şi mai prost. Eu mă comportasem atât de urât cu el şi cu toate acestea, singura lui menire devenise să îmi lumineze mie viaţa şi clipele. Necondiţionat.
- E.. uimitor.
Reuşesc să spun sub impactul emoţiilor. Ok, acum recunosc că mă intimidase atmosfera şi ce era pretutindeni, dar mai ales datorită prezenţei lui aici.
Am analizat atent încăperea şi am descoperit un spaţiu prost amenajat, dar totuşi muzica era drăguţă şi persoanele de aici dansau pe ritm şi ca adevăraţi profesionişti.
Ce m-a marcat însă de la început a fost că nimeni nu a sărit în sus, nu a început să ţipe.. – nu că s-ar fi auzit- , dar totuşi..reacţiile acestea atât de frecvente şi cazuale de acum care lipseau desăvârşire.
Primul gând a fost să-l întreb dacă e vreun pub din Africa, unde lumea ar fi fost complet deconectată de orice detaliu. Dar m-am abţinut. Era posibil să strice vraja momentului, sau să şteargă zâmbetul lui de pe faţă.
- Haide, ţi-am rămas dator.
Îmi şopteşte ispititor la ureche, ademenindu-mă tot mai mult cu vocea lui fermecată. Îmi luminează faţa cu un zâmbet de înger, apoi îmi prinde mâna şi mă invită graţios în ceea ce căutam eu cu atâta râvnă săptămâna trecută. Normalitate.
Şi dans.

. . .

Am intrat păşind pe vârfuri în cameră, fără să scot vreun foşnet cât de mic. Nu doream să deranjez nimic din liniştea şi ordinea care domnea pretutindeni. Adevărul e că nu a mai arătat niciodată încăperea asta astfel, atât de organizată şi pusă la punct.
Era prea ciudată de fapt. Locurile unde să stăteam eu purtau fără doar şi poate amprenta „ Kitty”, şi erau uşor de recunoscut de la intrare.
Nu e de mirare faţa stupefiată pe care o adoptă Colleen involuntar de fiecare dată când nimereşte aici. Mai rar, ce e drept.
Sub pretextul că a intrat şi în mine fobia „vedetismelor” , am încercat prin atitudinea asta frivolă să o îndepărtez cât mai mult de mine şi de zona aceasta. Şi sincer nici nu a trebuit să mă străduiesc mult. Cu ifosele ei şi cu ale mele, proaspăt inventate, am produs cu uşurinţă explozia şi acum ne-am luat măsurile de precauţie : una cât mai la distanţă de cealaltă.
Oricum nu mi-a fost niciodată o prietenă grozavă.
Scot cu grijă teancul de cărţi, reviste şi DVD-uri din geanta kilometrică, care erau elementele nelipsite şi preţioase în încercarea mea de a nu-l lăsa să sfârşească înghiţit de monotonie şi agonia spaţiului închis. Desigur, privirile entuziasmate şi zâmbetele inocente de copil încântat erau încă un motiv bun pentru care i-aş fi cumpărat biblioteci întregi chiar. El stătea întins pe pat, cu o pernă pe care o lipise şi o sugruma în braţe, cu faţa încordată, deloc relaxată, cum e normal când dormim.
Am aşezat „cadourile” pe pat şi m-am căţărat cu grijă şi mult tact lângă el. Am îndepărtat chitara ca pe obiectul preţios pe care începusem în ultimul timp să îl percep, luând în consideraţie serile când îmi alunga orice gând sobru cu câteva acorduri magice ale ei, aşa că acum are partea de tot respectul meu mica cutie de lemn.
Mă apropii cu mişcări tacticoase de corpul lui care emana căldură şi îmi lipesc capul de pieptul de unde se auzeau bătăi rapide ale inimii.
Într-o secundă însă, fără să reuşesc măcar să respir, trupul firav îmi era deasupra lui, iar faţa încurcată se oglindea în ochii lui jucăuşi şi poznaşi.
- Cineva e un mare trişor, mă plâng eu pe un ton prefăcut.
El pufneşte într-un râs încântător şi mă trage tot mai spre el cu braţele puternice şi mişcări bine coordonate.
- Îmi testam doar abilităţile de actor, spune cu o grimasă sugestivă.
- Pe care încă le deţii cu desăvârşire, îi ating eu ego-ul cu o voce contemplativă.
Se făstâceşte puţin, intimidat de laude, dar încearcă să ascundă asta. Nu îi mai iese însă de data asta.
- Ţi-am adus ceva !
Izbucnesc eu agitată ca un titirez, dar îmbrăţişarea lui fixă mă împiedică să fac cel mai infirm gest. Îşi apropie buzele moi de ale mele şi mă sărută tandru. Mă conformez şi mă las pradă mişcărilor lui fără cusur. Îmi dezmierd degetele îngheţate cu mătasea părului lui şi cu parfumul delirant care punea stăpânire completă pe mine.
- O să-ţi placă , încerc eu să îl păcălesc cu timbrul candid şi implicat.
Nu dădea greş niciodată metoda.
- Fie..
Se conformează înţelegător, şi eu sar ţopăind şi cu sufletul nerăbdător după modul în care va răspunde atenţiilor mele dezinteresate. Dezinteresate parţial.
Îi ofer darurile drăgăstoasă, şi îl las să se bucure în linişte de ele. În cap îmi poposesc idei menite să mă tortureze şi să mă descurajeze „Doar vei genera un haos cu imprudenţa ta”..conştiinţa îmi trimitea malefică semnale deprimante. „Nu i-o da, netrebnico..! “.. continua să mă sâcâie.
- Uite.
Îi întind cu un rânjet debordant ultima carte pe care mai trebuia să o mai studieze, alungându-mi aberaţiile de mai devreme din minte. Eram extrem de agitată şi mă temeam de cum va reacţiona.
Dar îmi spuneam în sinea mea că Rob e aceeaşi persoană unică şi specială, care mereu primeşte acţiunile mele cu amuzament şi bună dispoziţie. Primise cu o mulţumire imensă care îi radia pe chip pe restul, fără o urmă minimă de reproş.
Şi era sincer. Chiar erau pe gusturile lui.
Când îşi opreşte privirea asupra coperţii, faţa i se întunecă şi se încruntă imediat, apoi îmi aruncă mustrări şi dezgust prin gesturile pe care nici măcar nu se deranja să le disimuleze.
- Ce e asta ? mârâie rece, schimbându-şi instant mimica.
Era o întrebare retorică ? Când eu intenţionat mă străduisem să procur cartea, tocmai în ideea că va recepta mesajul pe care doresc să i-l transmit prin intermediul ei.
- Ştii e.. în exclusivitate ..
Continui eu subiectul pe un ton mândru, indiferentă la reacţia lui dură de mai devreme. Nu observ nici cea mai mică schimbare de bine în el.
- Nici nu a avut inaugurarea pe rafturi încă , zic mândră pe un ton jovial, fluturându-mi inocent genele.
- Şi ce îmi pasă mie ? bombăne printre dinţi.
- Pentru că, în curând vom merge la lansarea ei ! Nu e grozav ?
Mimez eu bucuria pe un ton infantil, de care ţineam cu dinţii să nu îl pierd pe drum.
- De ce dracu’ nu-mi spui direct, şi umblii numai cu vicleşuguri ? se răsteşte pe un ton grav şi arţăgos, deodată.
Fir-ar. Nu mă aşteptam să mi-o arunce în faţă direct, şi atât de repede. Într-adevăr, obţinusem următoarea carte a lui Stephenie , după care se va realiza filmul, în intenţia de a o folosi în drumul către subiectul atât de tulbure şi complicat pentru mine : ce are de gând să facă cu viaţa şi cariera lui ?
Speram şi încercam să îmi impun ideea că Taylor e doar un copil încurcat, cu mintea vraişte, şi nu poate fi adevărat ce mi-a spus despre Rob şi intenţiile sale nefaste.
Şi , într-adevăr, reacţia lui nu e deloc cea aşteptată. E de o mie de ori mai rea.
- Nu înţeleg la ce te referi , mint eu cu o voce chinuită.
- Kitty, fir-ar !
Urlă necontrolat şi prinde un pumn violent în perete. Tresar speriată şi înfricoşată de el. Nu îl mai recunoşteam.
Asta nu e ceva ce aş fi crezut că voi vedea vreodată din partea lui.
- Dacă nu ai de gând să faci tu ceva în sensul ăsta, voi acţiona eu ! îl ameninţ neiertătoare.
Realizasem că nu avea nici un sens să continui cu circul ieftin de fetiţă inocentă şi care habar nu are de nimic şi de nimeni. Doar aş fi irosit aiurea timp şi nervi.
- La ce te referi ? spune strâmbându-se urât.
- La tine. La stilul tău de viaţă de acum. La ..cariera ta.
Vorbesc repede şi accentuând fiecare idee. Îmi insuflasem deodată o putere incredibilă, şi nu ştiu de unde. Poate din sinea mea. Din vechea Kitty.
O Kitty care i-ar fi zdruncinat cu toată forţa capul de mult, din clipa când a deschis gura să spună numai prostii.
- Lumea deja a intrat într-un stadiu de întrebări şi multe lacune legate de tine şi „dispariţia “ ta misterioasă . Vrei să îţi citesc titlurile din reviste ?
Ridic tonul iritată în timp ce mă îndrept înţepată către as-ul din mânecă pe care îl aveam pregătit, pentru situaţiile de urgenţă, anume un teanc de reviste nenorocite şi pline de ironii ieftine şi distructive la adresa lui.
- „ Pattinson, înecat în propria-i ruşine ? “, “ Faimosul actor, ajuns doar o relicvă ? “ , “ De cine se ascunde Robert Pattinson ? De propriul eşec ?”.
Citeam plină de furie şi indignare. Şi mă lovea teribil fiecare cuvânt fals şi înţepător adresat lui. În gesturile lui nu am citit aceeaşi ură, acelaşi dezgust pe care îl simţeam eu. De parcă nu îi mai păsa.
Nu aveam însă de gând să mai las asta să continue. Trebuia să redevină cel de dinainte.
- Eram sigur că se va ajunge la asta. Exact de ce mă temeam.
Murmură cu o voce tremurând de indignare, în timp ce îi face o zbrâncă sărmanei cărţi care se izbeşte neputincioasă de pământ, cu filele-i fluturând zăpăcite,strigând de durere şi disperare.
- Rob..eu nu vreau să-ţi distrug cariera.. Dacă tu crezi că revelarea legăturii dintre noi ar avea aşa un impact degradant asupra ta, prefer să renuţ, să nu mă chinui apoi cu reproşuri dure şi neiertătoare, care să îmi distrugă şi mie liniştea pentru totdeauna.
Rostesc mult mai calmată, deşi cu un glas stins şi zdrobit.
Nu am crezut vreodată că se va ajunge la asta. Dar nu puteam permite să se izoleze, să îşi termine viaţa şi rostul ei astfel, din cauza mea.
Nu am fost niciodată atât de egoistă, şi mai ales cu cei pe care îi iubesc.
- Nu ştiu de unde dracu’ scoţi toate tâmpeniile astea ! Cum poţi să gândeşti aşa !
Izbucneşte ca o furtună deodată, rănindu-mi capul cu urletele lui terifiante.
Era atât de nedrept şi absurd. În loc să îmi mulţumească că cineva gândeşte totuşi în relaţia asta, el ce face ? Îmi aruncă tot mie focul vinei, tot pe mine mă condamnă.
- În curând te vei transforma într-o stană de piatră, insensibilă. Tu nu observi cât te-ai schimbat ? îi reproşez categorică.
- Nu ştiu de ce mă mai complic. Oricum nu apreciezi nimic din ce fac. Scuipă dezamăgit şi cu ciudă.
- Asta nu mai poate funcţiona mult timp aşa..
Continui fără să gândesc ce zic.
Fir-ar, de ce am luat-o spre o cale atât de sinuoasă şi periculoasă pentru ambii. Nu vroiam să sune chiar atât de tragic. Dar cuvintele mele i-au intrat în suflet ca nişte săgeţi otrăvite, dovadă fiind durerea care poposise neîndurătoare pe faţa lui.
- Nu ştiu cum poţi fi atât de dură şi să-mi spui aşa ceva. Mai ales cât m-am străduit să fie o relaţie normală.. , se plânge pe un ton deprimat.
Cred că îşi pierduse de mult uzul raţiunii, şi concepţia despre ce e normal şi anormal. Nu pot să cred că a ajuns în halul ăsta.
- Poftim ? Nu ieşim nicăieri, nu avem prieteni, nu mergem în plimbări banale, nu ne însoţim la evenimente, nu împărtăşim complet ce simţim şi ce ne doare., încep drastică cu reproşurile.
- Credeam că ţi-am îndeplinit dorinţa cu dansul.. bombăne stingherit.
- Rob, ai angajat oameni să stea într-o încăpere, pentru a contura un decor obişnuit de..ce ? Al unui club ? Asta îţi sună ţie a ceva logic ?
La naiba, de ce trebuia să aduc în discuţie asta ? Când îmi propusesem fermă să nu mă dau de gol sau să îi reproşez ceva despre asta.
Oricum mă descărcasem de toată furia pe Frank, când, din greşeală, se dăduse de gol şi îmi revelase că toată seara aceea unică petrecută cu el nu a fost decât o mare mascaradă regizată. Că toţi aveau un scop exact, de a se preface, de a mima un cadru comun şi real. Minciuni.
Oricum e negândită şi absurdă replica mea despre. Acum prin asta doar m-am băgat şi mai tare în noroi.
- Mă termini..
Rosteşte pe un ton frânt şi gâfâind, apoi îşi duce mâinile la cap, adoptând o poziţie în defensivă, lovită şi care pierduse lupta, dar şi speranţa, îndemnul de a continua. Începe să murmure ceva nedescifrabil şi pe un ton terminat, în agonie.
- Iartă-mă..
Mă mâţâiesc pe un ton amărât agăţându-mă ca o liană de gâtul lui, în timp ce îl trăgeam cât mai aproape de mine.
Chiar regretam profund că îi vorbisem aşa urât şi mă comportasem ca o nelegiuită. Nu vroiam să îl determin să ajungă în stadiul de a mă detesta, până la urmă . Deşi acum meritam. Cu desăvârşire.
Îmi mângâie blând părul şi mă sărută tandru pe creştet, apoi mă ridică în braţele protective, aşezându-se pe pat, cu mine în poală.
Eu îmi păstram poziţia de apărare, şi nu slăbisem nici o clipă strânsoarea din jurul gâtului său. Îmi era teamă că odată ce îi voi da drumul, îmi va zbura printre degete şi îl voi pierde, definitiv.
- Kitty, de ce nu vrei să înţelegi că eu am ales calea asta, pentru că am vrut..
Rosteşte atent, cu un timbru plăcut, distins. Nu mai citeam nici urmă de frustrare şi de mânie în vorbele lui.
Asta mi-a şi dat curaj să îmi ridic, însă cu o mişcare stânjenită, capul, şi să mi-l aşez pe pieptul lui. Nu strânsesem încă toată forţa şi curajul necesar pentru a-l privi. Eram o laşă.
- Vreau să rămâi acelaşi, cu sau fără mine. Nu pot fi atât de impasibilă observând cum îţi distrug cariera, chiar şi indirect. Şi viaţa.
Încep să mă plâng oftând tot mai puternic şi tot mai des. El îşi plimbă mâinile pe spatele meu, şi apoi mă lipeşte tot mai mult de zidul ocrotitor al trupului atractiv şi care emana căldură prin fiecare părticică din el.
- Încetează cu vorbe absurde, mă mustră mâhnit. Nu pot să cred ce părere eronată ai. Eu ţin atât să ne ascundem..nu din cauza mea.. Eu oricum sunt sătul de toate, obişnuit cu atacuri.
Tresar încurcată din poziţie şi îl analizez confuză. Adevăratele lui gânduri m-au izbit din neştiinţa întunecată şi insensibilă în care alunecasem, şi am realizat într-un final cât am fost de egoistă şi tâmpită, am luat totul aşa cum era , fără să analizez, fără să mă frământ vreo clipă cu adevărat.
Lui nu îi era ruşine cu mine, cu noi. Din contră, el era cel care se simţea nedemn de apropierea mea. Ce absurd şi iraţional.
- Dacă e vorba doar de mine, mâine aranjez un interviu în exclusivitate, unde ne vom recunoaşte ţinându-ne de mână relaţia.
Rostesc grăbită şi agitată, cu o faţă severă, care nu primeşte nici un refuz , şi apoi surâd infantil, extrem de încântată de decizia mea. Nu îmi păsa de ce făceam acum.
Dacă ceea ce îl preocupa pe el era cariera mea, pentru mine era ceva de care mă puteam lipsi cu uşurinţă. Oricum datorită lui intrasem în hora asta, şi pentru el.
Cum aş fi permis tocmai ce era menit să ne apropie..acum să ne despartă ?
- Nici nu mă gândesc.
Îmi taie brusc avântul.
- Am face asta..ca să ce ? Să înceapă să arunce cu pietre în mine că nu te merit, că încerc să îmi relansez cariera folosindu-mă de tine ? Să îţi distrug ţie munca şi tot ce faci acum, tot ce e frumos ?
Deşi cu alte intenţii clare rostise frazele lui încurcate, în mintea mea ciudată captasem numai secvenţe care erau menite să îmi dea mie idei noi.
Nu mai eram Kitty cea neputincioasă acum. Din contră, Georgiana Seltzer avea lumea la picioarele ei , deţinea putere, control . Puteam să mă folosesc de relaţiile mele pentru a-l ajuta.
Şi asta şi aveam de gând să fac. De mâine.
- Nu vreau să mai continuăm cu subiectul ăsta, încheie sobru.
Bineînţeles că aşa voi face. Adică cu totul altfel decât îmi impune el.
- Totul va fi bine, încerc eu să îl liniştesc cu o voce dulce.
Mă cuibăresc ca un copil în braţele lui, îmi închid cu un suspin pleoapele şi încep să alung tot stresul, toată oboseala, orice mă împiedica să fiu rezistentă pentru ce va urma.
- În momentul în care ei află, putem considera terminată relaţia..
Aud vocea lui tensionată ca prin vis.
Cred că adormisem. Sau mi-am impus ideea asta, înainte de a începe să urlu din nou datorită tâmpeniilor de care era capabil să le debiteze pe minut.

Second part

- Gianna.. a venit cineva să te vadă.
Colleen mă anunţă cu o voce ciudată de bine dispusă şi în care ascundea subînţelesuri deloc mulţumitoare pentru mine., apoi iese din încăpere.
Mă prefac că nu o aud, şi îmi continui munca de dovedire a porcăriei de material care nu dorea să se desprindă nicicum de pe mine, să mă elibereze de corvoada lui.
Vroiam să scap cât mai repede de aici, să dispar din mediul ăsta vitreg pentru răbdarea mea, încărcat cu decorul agasant şi luminiţele idiscrete menite să îmi distrugă sănătatea şi liniştea. Fir-ar ele ale naibii de şedinţe stupide şi exagerate, conduse de fotografi excentrici şi cu idei imbecile !
- Hey..Kitt.
O voce supusă şi frământată completată de imaginea debusolată a unui tip umil şi cu capul plecat îmi atrage atenţia involuntar. Da..desigur. De parcă ar fi avut vreo şansă Brendal să mă prostească cu strategia asta a adoptării mimicii de mieluşel blând , chinuit de regrete şi vină.
- Probabil Cole a greşit introducerea corectă. Era mai corect spus „ Cineva a venit să-ţi strice ziua “, răbufnesc tăioasă.
El oftează profund şi dă resemnat din cap. Asta nu e bine. Unde e replica lui acidă ? Eu cum continui acum zarva ?
- Observ că nu ai revenit la sentimente mai bune .. bombăne oftând.
Îmi ridic sprânceana critică, scanându-l neiertătoare.
- Sau doar..îţi face plăcere să mă ironizezi ?
De fapt..chiar da. Zilele furtunoase din apartament. Certurile interminabile, replicile acide, chiar îmi lipseau. Mă distrau enorm.
- Humm..cum aş putea să mă dezic de sportul ăsta ? spun ironică.
- E bun că poţi practica şi tu un sport..Fie şi el acela de a da din gură aiurea.
Mă închide arogant, cu o grimasă supărătoare pentru mine.
Mă strâmb cât de urât pot, şi îi întorc spatele.
- Măcar eu nu am proasta ocupaţie de a strica buna dispoziţie a celor din jur , bombănesc printre dinţi.
Revenisem la vechea noastră formă de comunicare. Aceea a copiilor tonţi şi mofturoşi. Grozav.
- Nu credeam că ceea ce începuse atât de frumos să se clarifice între noi va genera atât de repede în haos , zice cu un oftat.
- Poate pentru că aşa suntem setaţi să ne înţelegem noi , răspund prompt.
Humm..da. Asta a sunat aşa plictisitor. Mi-am pierdut chiar şi îndemânarea găsirii replicilor bune, şi în timp record, cum o făceam odată.
- Oh da… Roboţelul Brendal şi roboţica Kitty. Sună logic.
Mă ia peste picior şi începe să râdă puternic, fără intenţii evidente de a se opri, măcar din respect pentru mimica mea frustrată şi mârâielile evidente care poposiseră pe buzele mele.
– Nu..nu e bine. Roboţica Kitty e prima în ierarhie, ignorantule.
Mă răstesc arogantă, încruntându-mă. Din nou mă lovesc de hohotele lui , stresante şi insuportabile de acum.
- Misogin .
Îl etichetez nervoasă dându-mi ochii peste cap.
- Sunt cum vrei tu, Kitty, spune cu un rânjet nesuferit.
El e întotdeauna opusul la cum sper eu să fie, de fapt. Parcă funcţionăm pe frecvenţe paralele.
- De ce nu i-ai spus lui Robert ce s-a întâmplat în Franţa ?
Rup deodată tăcerea cu tonul interogator şi rece.
- Nu pot să cred că încă te mai gândeşti la pămpălăul ăla de Pattinson , zice cu ciudă şi dezgust, cu basul intimidant al vocii lui grave.
Nu mă mai impresiona cu reacţiile de genul. Eram mai mult decât obişnuită cu ele.
- Ţi se pare că am timp acum de prostiile tale ? Spune odată şi nu mai continua cu discursul ăsta patetic !
Urlu neiertătoare şi îi trimit priviri de foc. Chiar nu aveam răbdare pentru asta.
- Patetic.. ? Patetic e el ! A şi venit să se plângă ? continua să-l denigreze prin tonul caustic.
- Îmi faci rău, mă plâng cu amărăciune şi dezgust.
- Pentru că nu a întrebat , răspunde ironic şi arogant. De aia.
Faţa lui cerea pumni. Dar nu cred că aş fi ajung până la ea. Îmi lipseau tocurile.
- E un fraier. Ăla nu e bărbat Kitty. E o relicvă de om. Nu are caracter, tărie de sine , nu e hotărât, sigur pe el. E doar o umbră pe care o bate vântul cum vrea.
Îl privesc zăpăcită dar încerc să nu mă dau de gol. Cu toate că aveam senzaţia că îmi dăduse cu ceva în cap.
- Vorbeşti prea sigur pe tine despre cineva pe care nu-l cunoşti, îi reproşez cu ciudă, strâmbându-mă.
Oricât de imbecil era , o urmă de realitate, chiar dacă firavă, se regăsea totuşi în descrierea lui grosolană.
- Să spunem că.. am un mod special de a analiza pe cei din jur , mă ia peste picior rânjind ironic.
- Ai.. multe lipsuri ..Asta ai. În mintea ta bolnavă.
Îl condamn cu dezgust pe o voce severă şi cu priviri aspre.
Mă prefac apoi că nu e aici, că e inexistent, şi continui mârâind şi bombănind să înjur porcăria de rochie de deasupra, care nu se mai dezlipea de mine.
Se apropie deodată cu paşi ficşi şi fac o mişcare bruscă şi necontrolată.
- Calmă.. spune amuzat.
Cu un gest scurt şi clar al degetelor lui, materialul agasant era imediat undeva pe jos, iar eu rămăsesem într-un final în rochia mea mulată, albă.
- Merci , mârâi prinre dinţi.
Deşi mai degrabă îmbătrâneam cu ea pe mine decât să mă învingă încă o dată nenorocitul de Bred la ceva.
- Am venit să facem pace.
Încearcă să mă ameţească cu o voce atractivă şi ştrengară, venită la pachet cu o grimasă drăguţă şi nevinovată. Care nu mă convingea.
- Da..am observat , mârâi deloc încântată, plină de ironie.
De când a păşit aici , în afară de poziţia modestă de la început, nu am descoperit nici un semn de remuşcare sau de învinuire în el. Sau poate eram eu insensibilă la suferinţa lui. Sigur.
- Serios. Uite. Ca să mă ierţi.
Încearcă să mă împace cu tonul şiret şi o cutiuţă frumos colorată care mi-o bagă în faţă.
- Bună încercare, îi tai avântul rece.
De parcă mi-ar fi recâştigat bunăvoinţa vreodată în modul acesta.
- Te rog , se plânge pe un ton deziluzionat.
Îmi dau ochii peste cap agasată, dar încep totuşi să desfac stângace hârtia. Cadoul era frumos împachetat şi cu bun gust. Nu era ceva ce i-ar fi lipsit lui vreodată. Rafinamentul.
Îşi apropie mâinile de ale mele şi mă ajută cu degetele îndemânatice, mult mai practice decât ale mele, să îndepărtez ambalajul.
Încerc să fac abstracţie de momentele în care palmele noastre s-au atins, sau măcar să mă prefac că nu îmi pasă, deşi senzaţia dominantă de căldură care emana din ele mi-a trimis de fiecare dată o succesiune de fiori în tot corpul.
- Um..sunt drăguţi.
Recunosc muşcându-mi buza şi încercând să nu dau de gol tot entuziasmul prin tonul vocii. Era o pereche de cercei în formă de fluture. Era ceva pe stilul meu.
- Nu sunt cumva.. ?
- Cei din buticul de antichităţi din Japonia ? Ba da.
Îmi confirmă cu un zâmbet larg.
Mă îndrăgostisem de ei din prima clipă când i-am zărit în vitrină. Eram în excursie tot grupul nostru anormal. De care mi-e atât de dor acum.
Dar nu mai ştiu de ce nu i-am mai luat atunci. Ah, poate pentru că mă tachinase el şi îmi alungase tot cheful şi bucuria. Previzibil.
Nu..mi-aş fi imaginat vreodată că o să-i cumpere. Nu când mă detesta aşa intens cum o făcea în perioada aceea.
Măcar acum avea bunul simţ de a-şi lua revanşa prin asta. Pentru o mică cantitate din păcatele lui.
- E..drăguţ din partea ta.
Reuşesc să spun pe un ton blând şi cu un surâs firav, dar din suflet. Mă emoţionase gestul lui. Mai ales că venea de la un munte de gheaţă.
- Ştiam că am atuurile mele infailibile, se laudă singur cu vocea lui sigură şi încrezută.
Modestia se pare că era ceva ce nu se găsea pe lista lui de însuşiri. Nu..lipsea cu desăvârşire, asta e clar.
- Înfumuratule !
Spun printre zâmbete cu subînţeles în timp ce îi fac uşor o zbrâncă.

. . .

L-am găsit azi cu totul altfel. Nu înecat în cărţi, foi, hârtii mototolite şi aruncate pe pat. Din contră, o perfecţiune de nedescris, începând de la..aspectul lui .
Înlocuise blugii aceia ponosiţi şi rupţi, cu ale căror iţe mă jucam mereu ca un căţeluş obraznic, încât îi adusesem într-un stadiu deplorabil, cu o pereche pe care nu o mai văzusem, dar care arătau impecabil. Erau noi ?
Veşnicele lui tricouri lălâi şi necălcate, pe care le mototolea şi mai mult în poziţiile lui nepăsătoare , tolănit pe pat, fuseseră detronate de o cămaşă gri închis, impecabilă, cambrată şi ţeapănă ca un soldat din armată strigat de comandantul său afurisit.
Freza inconfundabilă mi-a trimis imediat o senzaţie unică şi aduce cu sine multe amintiri de neuitat. Camera prăfuită , sărutul ciudat din interiorul blocului , prima întâlnire cu Roberthstein, scara lucioasă de fier , „concertul” în aer liber…Toate momentele de neuitat şi care ne-au adus acum aici.
Tot într-o cameră. Dar una diferită, agreabilă, care mirosea plăcut, intens inundată de parfumul lui. De esenţa lui.
Stătea degajat pe fotoliu , cu o poziţie distinsă, şi cu o carte în mână, pe care o frunzărea cu rapiditatea lui de a stoca informaţii, cuvinte, întâmplări.
Era impresionantă capacitatea lui de a termina o carte neîntâlnit de repede. Era un aspirator de lectură. De lectură bună.
- Humm.. e vreo ocazie specială ?
Rostesc stingherită, cu un timbru cald, plăcut, pentru a nu-l răpi brutal din lumea lui liniştită în care era cufundat. Ridică faţa cu un zâmbet uluitor şi mă invită cu un gest afectuos să mă alătur lui.
- Păi..eu credeam că ocazia specială e în fiecare zi când ne revedem, spune cu o grimasă poznaşă.
- Ah , greşeala mea .
Încerc să mă scot cu vocea mieroasă şi privirea inocentă. Îi iau cu tact din mână cartea şi rămân blocată când descopăr care era. Exact cea cu care ar fi jucat bucuros fotbal acum ceva timp. Ridic încântată din umeri, apoi o arunc pe pat, cu grijă. Îmi prind braţele în jurul gâtului său şi alunec direct peste el. Adevărul e că devenisem în ultima vreme o maimuţică mereu agăţată de gâtul lui. Şi nu, nu mai eram acum maimuţica haioasă şi folosită, cum mă consideram la început. Eram doar cea..alintată.
- Vreau să îmi relansez cariera, zice mândru.
Asta era ceea ce nu credeam că voi reuşi să aud decât dacă l-aş fi băgat în cămaşă de forţă şi torturat. De bună voie clar nu.
- Asta e.. grozav ! strig fericită.
- Ştiu ! Abia aştept să ies pe scenă ! spune entuziasmat.
Scenă.. ce scenă ? Se reprofila pe teatru..sau ce ?
- Stai puţin.. Trebuie să auzi asta..
Tresare deodată extrem de încântat şi agitat, mă ridică atent şi mă aşează ca pe o păpuşă ascultătoare de plastic pe fotoliu, unde stăteam cuminte şi cu sprânceana ridicată, aşteptând să mă minuneze din nou cu ceva.
Mica cutiuţă cu surprize a mea era fără discuţii el.
Înşfacă chitara cu o mişcare exactă, şi în acelaşi moment se sprijină fără să balanseze vreo clipă, de patul moale şi înselător. Făcuse repetiţii ?
- Oh da.. Concert privat.
Spun pe un ton nerăbdător şi glumeţ, zâmbind frumos, dar el îmi face semn să tac şi să nu mai aberez probabil. Mă conformez bosumflată, dar adopt o poziţie mult mai practică în locul ăsta unde puteam înota cu uşurinţă.
Îşi îndreaptă degetele către coarde,şi tuşesc cu subînţeles , şi când îşi ridică încurcat ochii, iau o faţă jucăuşă şi sugestivă.
Mă ridic cu o mişcare provocatoare şi încep să îmi joc rolul cu desăvârşire :
- Şi acum.. un tânăr deosebit şi extrem de talentat, a cărui lipsă cu siguranţă toţi aţi simţit-o..
Îi fac intrarea fabuloasă cu vocea mea graţioasă şi care se potrivea perfect contextului preţios.
- Hai, hai..termină.
Se făstăceşte cu o grimasă timidă.
- Ce ? Aş fi un impresar bun , mă laud singură .
Probabil l-aş taxa în săruturi şi îmbrăţişări . Banii n-au fost niciodată prietenii mei. Mereu îi pierd. Sau nu ştiu pe ce îi irosesc. Aiurea, oricum.
- Da..dacă vreau să testez duritatea roşiilor în cap, te anunţ.
- Ha ha.
Mă strâmb şi apoi mă arunc ţâfnoasă pe fotoliu.
- Nici nu îţi percepeam comision , insist debusolată.
Revine la poziţia iniţială, ignorându-mi mâţâielile, şi începe o melodie frumoasă, cu totul altfel decât baladele triste cu care mă obişnuise.
Şi gesturile, mişcările lui erau dinamice, pline de viaţă. Parcă înflorise pofta de a trăi în el.
- E.. genială .
Atât reuşesc când termină să spun din cauza nodului în gât, produs bineînţeles de emoţia puternică care m-a cuprins de la primul acord.
A sunat.. îngeresc totul.
- Mă bucur că îţi place , îmi mulţumeşte pe un ton modest.
Scenă ? Acum realizez ce fel de scenă, şi la ce se referea mai devreme.
- Dar.. actoria ?
Întreb cu o voce pierdută, încercând să ascund dezamăgirea din ea.
- Nu ştiu.
Răspunde ridicând pasiv din umeri.
- Nu e ceva la care mai excelez , continuă cu un oftat profund.
- Nu ştii ce zici.
Îl cert dându-i un ghiont puternic.
- Mai vedem noi.., încheie rapid discuţia.
Prin verbul „ a vedea” eu înţelegeam ceva palpabil. Adică el în faţa camerelor de filmat.
- Lasă asta. Nu avem timp acum.
Mă împacă cu o voce afectuoasă, apucându-mi din zbor mâna. Cred că de fapt nu ştia cum să-mi închidă gura.
Încep să bat din picioare ca o fetiţă răsfăţată dar nu se lasă impresionat o secundă măcar de mica mea reprezenţaţie, şi continuă să mă tragă după el cu hotărâre şi dinamism.
Încetez să mă mai împotrivesc. Oricum nu aveam şanse.
- Unde mergem ?
Zic surprinsă în timp ce îmi ia din zbor haina din cuier, şi mi-o aşează pe umeri cu fineţe. Măcar atât.
- Secret , şopteşte pe un ton ciudat.
Un ton în care era amestecat mister, suspans, gânduri ascunse, dar şi un entuziasm straniu. Era ceva ce nu mai auzisem de mult în vocea lui.
Optimism.

Part three

. . .

Mulţumeam unor entităţi divine pentru că nu mă spulberase cu totul când coborâsem. Desigur, tot procesul absurd se petrecea la nivel cognitiv, în capul meu abstract – aveam de fiecare dată capacitatea de a mă surprinde cu mecanismul stupid al minţii mele. Mi-am dus mâna la frunte pentru a verifica dacă nu mi se întorsese deja faţa la spate, din cauza presiunii aerului vitezoman. M-am oprit însă când m-am ciocnit de privirea lui concentrată, focalizată exact în direcţia mea. Am scos un rânjet larg şi imbecil, în speranţa de a mă elibera de momentul penibil şi de reacţia absurdă.
Se presupunea totuşi că evoluasem. Sau măcar asta încercam să le insuflu celor din jur.
- Nu credeam că ai o „antipatie” pentru elicoptere , începe tortura cu o voce care nu-mi ierta nimic.
Câteodată îmi doream să am un filtru ataşat de mine care să mă scape de comportamentul idiot şi să redea în ochii celorlalţi o imagine mai normală.
- Bineînţeles că nu am .
Sar contrariată şi cu o mimică revoltată.
- A fost doar din cauza.. poziţiilor stelare de azi. Am citi că induc o stare de nervozitate inexplicabilă.
Spun printre zâmbete trase de păr când îi observ sprânceana ridicată şi ochii care mă analizau curioşi.
- Sper că vor fi mai blânde cu noi stelele de acum , zice încurcat. N-aş vrea să îmi pierd simţul auzului de timpuriu.
Concluzionează cu o voce cicălitoare şi o grimasă piperată.
Hei, nu credeam că ţipasem atât de tare. Dar era involuntar gestul din moment de aveam senzaţia că mă aflu într-o bilă metalică care se rostogoleşte pe stânci. Cum să am o conduită distinsă când gândurile îmi erau mai ameţite ca după câteva pahare de tequila ?
- Şi aia se cheamă de fapt „eliberare de trăiri negative “ , bâigui printre dinţi . Ar trebui şi tu să încerci. Poate mai des ca mine.
Îl taxez rapid, înainte de a începe el să o facă. Plus că el era dotat cu mult mai multe argumente, şi practice, clar. Sau măcar logice. Nu invenţii cretine scoase pe moment din raţionamentul meu „sclipitor”.
- Data viitoare te aduc cu un yacht. Aşa mă pot folosi de apă să mă protejeze de poluarea fonică. Ştii să înoţi, nu ? zice printre râsete.
Mă strâmb urât şi îmi încrucişez braţele în timp ce încep să bat din picior ţâfnoasă.
Mă şi imaginez în mijlocul apei, concentrată pe urlatul la el în loc să mă salvez de valurile necăcioase. Tipic Kitty. Iar atunci el, cu zâmbetul lui fermecător de prinţ ireal salvându-mă de groapa neagră a ruşinii. Dar domniţa suferindă nu ar lăsa garda jos vreo clipă, clar. Tot i-ar trosni una peste faţă.
Dar..nu.. Nu ar îndrăzni să facă asta. Să mă arunce de la bord. Mai ușor s-ar descurca după cu rechinii decât cu furia mea.
- Drăguţ.. nisip.
Spun bâlbâindu-mă din cauza grabei de a schimba subiectul cât mai repede..
- Adică loc.
Mă corectez rapid, concentrându-mă mai mult acum, când din nou mă lovesc de ochii lui uimiţi. Nici nu mă mir de ce. Concentrându-mă la..ce ? Cum să alterez realitatea cât mai frumos. Sper doar că nu mi-a observat sprânceana ridicată și mimica contrariată și cârcotașă.
- Da, nu e fascinant ? tresare deodată, ca un copil trezit într-un parc de distracţie, cu o voce agitată şi nerăbdătoare.
Ăăă..nu ? Eu glumeam. Sau ..de fapt vroiam să sar de clipele agasante de mai devreme ?
Mă uit atentă la el. Humm..ceva nu e în regulă. Încă o tură de scanare. Fața lui îmi indica faptul că el chiar crede ce tocmai a zis. Nu..ceva nu coincide, clar.
- Uhm..da. mint pe un ton deloc convingător.
Chiar şi sprânceana ridicată care împreună cu mimica mea zăpăcită îl analizau atent ar fi trebuit să spună multe. Nu şi lui. Continua în aceeaşi poziţie să stea fermecat de tot ce era în jur. OK..asta nu e bine. Nu e bine deloc. Apă..nisip.. pe scurt, plajă..la sfârşitul iernii ? Niciodată nu te putea încrede complet pe raţionamentul lui şi ăsta era încă un moment bun care să aprobe asta. Mă gândesc că nu vrea să îmi pregătească o experienţă de neuitat gen „Robinson Crusoe”
- Păcat că nu am costumul de baie la mine.. spun pe un ton uşor ironic.
Un costum de baie de la eschimoşi de preferinţă achiziționat. Doar ei ar fi rezistat în siguranţă aici. Sau mai degrabă schimbam activitatea, dacă îmi aduceam patinele. Doar asta puteai face pe apa asta bocnă.
- Vor mai fi alte ocazii pentru asta , mă calmează pe un ton blând, şi cu o grimasă frumoasă.
A..deci..tipul are alte planuri pentru mine ? Sper doar că nu e un maniac din ăla şi vrea să mă conserve pentru eternitate într-un cub de gheaţă. Poate cineva ar trebui să îl anunţe că nici el nu e tocmai vampirul focos şi nemuritor, pentru a fi necesară intenția lui, în caz că e puţin confuz acum ?
- Ce facem aici ? îmi fac curaj şi întreb.
- Vei vedea , răspunde cu un aer misterios.
Îmi prinde mâna amorţită şi mă îndreaptă conştiincios spre el, în timp e paşii lui exacţi îşi continuau o traiectorie fixă.
- Ăă..Rob ?
Mă opresc brusc, categorică, în timp ce îmi trag mâna. El se întoarce încurcat şi uitându-se răvăşit, aşa că ochii mei îi repetă conştiincioşi întrebarea de mai devreme.
Oftează adânc în timp ce îşi dă ochii peste cap, dar se conformează.
- Mi-ai spus odată că îţi doreşti să mai pictezi pe plajă la răsăritul soarelui, cum o făceai când erai acasă, rosteşte încurcat şi pe un ton uşor în defensivă.
Corect. Am spus asta. Doar că..am uitat să menţionez detalii referitoare la anotimp, atmosferă, grade Celsius ? Poate pentru că mă gândeam că sunt logice şi de la sine înţelese?
- Cred că şi talentul mai îngheaţă.. rostesc fâstâcindu-mă şi privindu-l sugestiv.
Un hohot puternic răsună şi faţa lui cuprinsă de veselie îmi luminează și mie sufletul şi parcă îmi dă mai mult curaj.
- Haide, laşo.. mă îndeamnă cu o voce amuzată.
Sper doar că gheţii îi va plăcea de mine. Căci mie clar nu îmi va plăcea de ea.

. . .

- Wow.. reuşesc să spun sub efectul uimirii.
Continua observ să mă ţină în categoria surprizelor şi a tăcerilor jenante din cauza lipsea de inspiraţie sau de a cuvintelor logice şi fără pic de substanţă absurdă.
- Frumoasă mobilă.. invizibilă ?
Continui nesigură şi privind pierdută în jur, apoi la el, apoi din nou la marea de nimic de pretutindeni. Doar un pian. Un pian imens. Un pian alb.
Mă liniştise mai devreme când mă asigurase că asta e casa lui. Că o cumpărase recent și urma să fie spațiul lui ”profan” și imperturbabil. Analizând încadrarea spațială a locului, nu cred că e ceva imposibil asta. Deloc.
Chiar alungase orice gând lugubru şi reuşisem pentru câteva clipe să respir împăcată. La ce clar nu mă aşteptam era la încăperi fără mobilă.
- Va fi frumoasă după ce o vei decora tu.
Se mândreşte sigur pe el şi cu o grimasă copilărească.
Ridic din umeri combătută şi îi zâmbesc frumos. Îmi dau uşor drumul la geantă jos, fără s-o bruschez, şi din instinct încep să îmi deschei nasturii de la haină. Era cald. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde. Cald în nişte camere goale şi nelocuite, suna a ceva hilar. Poate prezenţa lui era de vină.
Mă îndrept cu un mers senzual, de felină, către pian, în timp ce continuam să mă eliberez de haina imprudentă. El stătea blocat în acelaşi loc, sorbindu-mi parcă fiecare mişcare, fiecare gest. Prind materialul cu două degete, şi îl eliberez cu o privire ştrengară şi un surâs tentant. În aceeaşi clipă el era lângă mine, apucând din zbor geaca care urma să se lovească de pământ.
- E.. un cuier dincolo.
Îmi zice fâstâcindu-se în timp ce îşi trece involuntar mâna prin păr, privind în jos emoţionat. O, deci se mai mărește averea. Deja e și un cuier pe lângă pian.
Se îndepărtează cu pași legănați și indeciși,sub privirile mele amuzate. Gestul lui îmi amintise de epoci de mult apuse, de batista aruncată de prințesă şi salvată prompt de cavalerul onorabil.
Mă duc la pian, cântărind din priviri fiecare colţ al său. Nu reuşeam să îmi dau seama vechimea lui. Însă e clar că e valoros. O piesă unică de colecţie ? Zăresc partiturile ascunse sub o foaie albă şi îmi fac curaj să încerc măcar să fiu cultă şi artistă. Apăs cu teamă prima clapă, în timp ce în mintea mea era o căutare acerbă a sfaturilor şi lecţiilor de pian de când eram mică. Continui insuflându-mi mai multă încredere şi sperând să nu îi aud imediat vocea alarmată şi severă, care să îmi critice neîndemânarea şi distrugerea frumuseţii notelor.
Melodia continua să curgă lin şi, fără să fie de vină lipsa mea totală de modestie, suna chiar bine. Degetele lui calde se apropie deodată de ale mele, mângâindu-le cu blândeţe şi tact. Tresar şi mă opresc deodată.
- Ştii că te pot da în judecată pentru furt.. ? Vocea lui suavă îmi şopteşte la ureche.
Apoi îmi sărută apăsat baza gâtului, gestul lui trimiţând în corpul meu mici furnicături.
- Furtul..inimii ? spun plină de mine.
- Hmm..clar şi asta. Dar eu mă refeream acum la melodia mea, pe care o interpretai mai devreme.
Mă gândeam că doar pe chitară trebuia să mă simt geloasă. Se pare că de fapt mai are o iubire veche pe care a regăsit-o, din câte observ. Mă ridic de pe scaun şi mă caţăr conştiincioasă şi ca un copil ascultător pe pian, făcându-i loc adevăratului artist. Încă mă bazam pe cel câteva kilograme care îmi lipseau cu desăvârşire, şi care nu ar fi maltratat acum obiectul preţios.
Îşi aşează degetele perfecte de pianist pe clape şi începe cu o desăvârşire logică să repare sunetele perfecte pe care eu le întunecasem mai devreme cu nepriceperea mea evidentă. I le ating într-o clipă, şi îşi ridică chipul răvăşit către mine. Îi surâd încurcat şi dulce.
- Cântă-mi „Vals del recuerdo” întâi, îl rog pe un ton mieunat, clipind din gene.
El acceptă cu un surâs captivant, nu înainte de a-mi prinde mâna şi de a o săruta cu grijă şi multă delicateţe. Melodia fermecată începe să răsune angelic punând stăpânire pe întreaga încăpere, pe noi, pe amintirile mele ce apăreau atât de vii în mintea mea. Străinul cu mască. El.
Simt cum o căldură necontrolată mă domină din ce în ce mai mistuitoare, mai puternică. Acum ştiu clar care era cauza. Sau mai bine zis, cine. Îmi ridic din instinct mai sus rochia albă de bumbac şi îi observ privirea dominată de gestul meu brusc. Mă uit sugestiv, muşcându-mi buza, şi văd cum înghite în sec, dar încearcă să nu clacheze, să continue cântecul.
Îmi scot din picioare cu mişcări exacte cizmele lungi, lăsându-le undeva pe jos, şi apoi îmi apropii degetele de la un picior de mâna lui, şi cu cerculeţe mici încep să le plimb pe pielea lui. Mă las pe spate uşor, sprijinindu-mă pe coate, şi îmi înclin capul în sus, cu ochii închişi. Prin minte îmi treceau sute de scenarii fierbinţi.
Încep să fredonez stângaci dar mă opresc când simt chicotelile lui ușoare.
Îndrept instant ochii înflăcăraţi spre el şi mă ciocnesc de ai lui. Erau la fel de aprinşi, de încărcați de idei nu tocmai ortodoxe. Încep să îmi plimb sugestiv piciorul pe pieptul lui, apoi pe abdomen, coborând tot mai jos, şi apăsând tot mai precis. Îl opresc în direcţia şliţului de la pantalon şi cu hotărâre presez puternic, iar el scoate un geamăt involuntar, deodată. Repet gestul, mai copleşitor, mai exact, provocând aceeaşi reacţie necontrolată în el, sau poate mai intensă chiar.
Într-o clipă piciorul meu era după mijlocul său,susținut de mâna lui, iar buzele lui fierbinţi se loveau apăsat şi intens de ale mele. Braţele noastre dibace lucrau rapid, fără să şomeze. Ale mele scoteau grăbite cămaşa nedorită de pe el, iar ale lui se plimbau flămânde pe fiecare părticică din corpul meu. Cu nerăbdare începe să descheie nasturii de la rochia mea,aproape smulgându-i, și simultan apăsând cu dorinţă pe sutien, pe piept, pe fiecare parte de piele descoperită. Abdomenul lui încordat şi încins realiza mișcări coordonate, se împingea pentru a se lipi tot mai puternic de mine, iar degetele mele îl trăgeau, sprijinite pe spatele lui, tot mai aproape. Îmi aruncă rochia de pe piele şi începe să preseze cu corpul lui tot mai accentuat, mai sufocant. Îşi înfinge o mână încordată în abdomenul meu,exercitând o forță care mă ia prin surprindere, din cauza greutății covârșitoare a impactului, încât mii de fiori necontrolaţi îmi inundă firea, și scot un țipăt scurt și de eliberare.
Mă ridică cu braţele care îmi sprijineau corpul şi îl ghidau oriunde vroiau, iar eu îmi încolăcesc atunci ambele picioare după el, în timp ce îl aduceam să fie tot mai fixat de mine. Îmi prind mâinile după gâtul lui, poposindu-le în părul răvășit, şi încep să îmi plimb buzele pe fiecare loc din chipul lui perfect de zeu, care ardea acum de dorinţă. Îi muşc uşor gura, şi simt cum limba lui se plimbă apoi pe buzele mele umede.
Mă opresc agitată de gândul că totul va avea același deznodământ insuportabil ca de obicei. Ca în pădure. Ca în camera de hotel, de atâtea ori. El, lăsându-mă să fiu mistuită de dorință în timp ce se îndepărtează îndurerat cu un ” Vreau atunci să fie ceva special” murmurat pe buzele chinuite.
Remarcând cu atenție acum spațiul, situația neobișnuită, da, puteam afirma că ăsta era locul ideal pentru o ”primă dată” dintre noi doi de neuitat .Primind din ochii lui confirmarea și răspunsul așteptat, am înțeles că nu se va opri de data asta. Îmi îndrept atunci mâna către fermoarul pantalonului şi îl trag în jos rapid. Un fior îl cutremură dar surâde mulţumit, vizibil încântat. Spatele meu este covârşit de mişcările rapide ale palmelor sale, care simt cum îmi eliberează deodată încheietura sutienului.
Concomitent cu jocul limbilor, al buzelor de pe față, gât, bust, ne eliberam de orice material imprudent și care ar fi fost un impediment către drumul nostru spre satisfacție completă. Îmi prinde coapsele, mângâindu-le cu poftă, și brusc, cu o mișcare de maestru, mă coboară rapid, deplasându-mi corpul într-al lui. Ridic din nou capul, cuprinsă de plăcerea mistuitoare, și scot un geamăt intens, care răsună accentuat în toată încăperea.
Dar nu la fel de pătrunzător ca sunetul neașteptat, cauzat de lovirea involuntară a clapelor de pian .

. . .

Nu știam dacă să încep să urlu sau să îi vorbesc frumos. Sau dacă vreuna din opțiuni mă va elibera de situația neplăcută de acum.
- N-am timp de prostiile tale, Bred.
Mârâi pe un ton agasat în timp ce îmi dau ochii peste cap. El mă analizează bănuitor și pufnește în hohote zgomotoase. Tipic lui.
- E păcat să spui că nu ai timp să trăiești , Kitt.
Mă mustră pe un ton arogant și impunător. Mă strâmb involuntar.
- La fel de trist e să auzi mereu doar aberații de la cineva care uneori dă semne de logică. I-o tai acid.
În loc să se încrunte, să se folosească de masca dură și impenetrabilă, el face opusul. Îmi surâde blând și îmi ridică palma cu o mișcare rapidă, sărutând-o cu tandrețe.
Nu am timp să reacționez, să mă împotrivesc. Gestul lui m-a copleșit și mi-a amorțit pentru o clipă rațiunea. Așa că i-am zâmbit înapoi și am încercat să nu condamn ceva sincer și frumos făcut de el. Nu eram atât de absurdă.
- Ești atât de drăguță când te bosumfli, zice amuzat, cu o voce vicleană.
Îmi îndrept privirea pe geamul mașinii și realizez că nu aveam nici cea mai mică idee unde mergem. Sau mai bine zis pe unde. Deconectată de realitate ca de obicei.
- Serios, glumețule, unde mă duci? Încerc din nou, ușor descurajată.
Nu vroiam să afle Rob că mă mai întâlnesc uneori cu Brendal. Deși involuntar, deși fără să am măcar vreo vină. El de obicei apare, și mi-e imposibil să mă împotrivesc voii lui, fără să iasă un scandal teribil. La urma urmei sunt tot o ființă fragilă și neputincioasă. Iar el vulcanul necontrolat.
- Nu știu. răspunde prompt.
Și părea sincer. Al naibii de sincer. Și e al naibii de enervant caracterul lui câteodată.
- Vroiam doar.. să te am lângă mine, chiar și pentru un timp scurt.
Continuă pe un ton supus deodată, oprindu-mi astfel în gât urletele isterice ce urmau să iasă. Mă conformez din cauza stării lui îndurerate și oftez ușor, fără să mă vadă.
- Am auzit că a ”înviat” Pattinson ăla și am de gând să te țin cât mai la distanță de el. Asta și fac.
Mârâie respirând agitat și încleștându-și maxilarele. Deja trecuse de la bunăvoință la reacțiile de gheață, fără să respire măcar.
- Ești absurd. il ironizez pe un ton aparent de neatins.
Nu vroiam să continui subiectul. Nu cu el. Într-adevăr, Robert hotărâse să iasă din ”carapacea” în care se ascunsese voit, și să încerce să își refacă cariera. Dar nu era ceva ce aș fi discutat cu Bred acum. Cu siguranță m-aș fi dat de gol involuntar, și nu era recomandabil. Ploua afară și chiar nu vroiam să testez temperatura vreunei bălți, în cazul în care ar face iar pe ”rănitul”. Și asta ar fi în cel mai bun caz încă.
- Oricum știe că n-are nici o șansă. Nu știu de ce mai încearcă. spune plin de ironie acră.
Mă încrunt dar încerc să joc teatru subit, pentru a nu îi da de înțeles nimic.
- E totuși un actor..bun.. Cred.
Îi zic pe un ton degajat și deloc implicat. În gând începusem însă de mult să îl înjur.
- Mdeah.. o fi fost. Până s-a băgat unde nu trebuia, și a suportat consecințele.
Părea foarte sigur de ce zice, și că are cunoștiință de mult mai multe față de mine. Deși curiozitatea mă ardea pe dinauntru, nu știam cum să pun problema fără repercusiuni. Dacă se putea, desigur, cu el.
- E .. greu fără tine. Enorm de greu.
Rupe tăcerea și intenția mea de a afla mai multe despre subiectul de mai devreme cu o voce stinsă, în timp ce privește înainte, într-un punct fix. Nici mie nu îmi era ușor. Nu când era o terță persoană pe care o răneam, și mai ales, neintenționat.
Îmi îndrept fără să vreau degetele către chipul lui încordat și îl ating ușor. Tresare brusc și îmi trag mâna agitată.
- Am ceva tare să-ți arăt.
Zice entuziasmat în timp ce caută cu degetele printre cd-urile din mașină. Sper să nu fie ceva trist. O melodie deprimantă. Nu mi-ar veni greu să bocesc acum. Sau ceva cu bubuieli care să îmi spargă urechile. E sadic. Mă pot aștepta la orice din partea lui.
- Uite.
Bucuros, îmi întinde o casetă protejată de o carcasă albă, și pe care era o etichetă colorată, unde un scris șters aproape complet păstra încă intacte primele două litere ” K I ”. Nu era greu să ghicesc restul literelor. Era clar că se refereau la mine.
- Casetă ? În era tehnologiei ? pufnesc ironică în chicoteli.
Ridic sprânceana suspicioasă și el mă îndeamnă cu o grimasă sugestivă să o pun în cd-player. Mă supun ridicând din umeri plictisită. Un cântec care se auzea prost dar destul pentru a-l recunoaște începe.
- ”I will survive „ ? întreb curioasă.
Cred că greșise persoana. Melodia mai degrabă și-o dedica lui, nu mie. El avea nevoie de încurajări mai mult decât mine.
- Sst..Ascultă.
Mă face atentă pe un ton preocupat. O voce stângace, dar plină de suflet și cu mult entuziasm, începe să se audă stingheră pe fundal. Vocea mea. Un hohot puternic mă năvălește necontrolat.
- E..
- Din prima seară de Karaoke. Cred că era prin aceeași lună ca acum. confirmă pe un ton mulțumit
O uimire pune control pe mine. Poate reacția asta trebuia să primeze în fața celei de mai devreme, totuși. Dar la mine totul sunt de-a-ndoaselea , clar. Cum aș fi putut uita seara aia. Sau tot ce se întâmplase în perioada aceea. Eram ceva gen tot depresivă, din cauza lui. Cred că era momentul în care realizasem că e un dobitoc și nu merită să îmi bat capul cu el. Iar lălăielile mele de acolo erau modul de eliberare de frustrare, și i se adresau, bineînțeles.
- Ai.. înregistrat asta ? spun surprinsă.
- Am făcut multe lucruri de care habar n-ai..
Mă intrigă cu mimica jucăușă și zâmbetul de copil poznaș.
- Dar.. mă detestai. concluzionez amețită și copleșită complet.
- Depinde.
Zice amuzat, și surâzând cu subînțeles, în timp ce privea înainte. Își trece limba peste buze și își întoarce chipul frumos către mine. Îmi schimb privirea de la el, pentru a nu-i permite să-mi citească emoția de pe față. Îi simt mâna pe ea și cum mă aduce aproape de el, în timp ce el se apleacă spre mine, spre direcția evidentă a buzelor.
- Vreau să cobor. îl rog deodată pe un ton blând.
Mi-am promis să renunț complet la tonul poruncitor cu el. Nu îmi puteam permite să aterizez în mijlocul străzii de fiecare dată când îl deranjam cu mofturi și izbucniri.
- Mi-e dor de tine, Kitty.
Continuă descurajându-mă și mai mult. Și făcându-mă să mă simt mai deplorabil ca oricând.

. . .

Fără să realizez, un oftat adânc mă cuprinde și mă trimite într-o stare de regrete profunde și de o deprimare ușoară. Era infinit de greu să părăsesc locul ăsta. Camera asta de hotel. Devenise parte din noi. Era legată de sufletele noastre.
- O să fie bine..
Mă alină cu melodia vocii lui blânde, în a cărei ton încerca să înăbușe tristețea și mâhnirea apăsătoare. Dar nu putea ascunde starea interioară plină de amărăciune. Îi citeam deja orice trăire cu ușurință.
- Sunt doar o copilă proastă..
Mă plâng printre suspine, străduindu-mă însă să mă abțin, să îmi revin din senzația deplorabilă în care alunecam.
- Nu mă lua în seamă.
Încerc să îl calmez cu un surâs fin, prefăcut de buzele arse de neputință.
Dar nu mai aveam de ales. Colleen ar fi realizat în orice clipă că este clar ceva în neregulă cu mine, de țin cu atâta ardoare să rămân în camera asta de hotel. Mai ales când ceea ce ar urma să fie ”locuința mea oficială” de aici, ca orice actriță care se respectă, era pregătită și în așteptarea instalării mele. Nu mai aveam pur și simplu cum să trag de timp. Nici motive veridice. Nimic.
Mă cuprinde complet între brațele lui ocrotitoare și mă lipește de corpul puternic. Îmi opresc lacrimile și îmi cufund capul în bluza moale și plăcută la atingere.
- Hai..hai să mergem în Anglia.
Zice entuziasmat și cu o voce luminată deodată. Ridic capul sceptică și îl privesc cu atenție, cu o ușoară prudență. Nu înțelegeam ce îl lovise deodată. Îi răspund încurcată:
- Ar fi drăguță o vacanță dar..
- Nu.. nu o vacanță. Să rămânem acolo. Să îi cunoști pe ai mei. Mama te adoră și te admiră de mult, fără să știe măcar ce semnificație ai tu în viața mea.
Mă întrerupe grăbit și vorbește repede și cu multă emoție. Emoție pe care involuntar mi-o pasează și mie.
- Da ? spun stânjenită.
Dacă puteam, acum eram deja roșie și stupidă. Dar sunt doar stupidă, din fericire.
- Da.. era așa.. ciudat să o aud vorbindu-mi de o nouă actriță care a cucerit sufletele tuturor de acolo. Să îi urmăresc pasiunea din vorbele pline de drag, despre tine. Era și enorm de greu uneori. Mai ales că nu aveam cum să mă descarc, cum să mă eliberez de tot amarul.
- Îmi pare rău..
Mă scuz plecându-mi cu umilință capul când îmi revin în minte toate tâmpeniile și greșelile din trecut. Tot negrul dintre noi. Groaznic.
- Nu te prosti .
Mă mustră pe un ton duios în timp ce îmi atinge cu delicatețe buzele amorțite și reci, însuflețindu-le cu dulceața și căldura lui.
- O să încerc să ”fug” de toate responsabilitățile măcar pentru câteva zile. Poate chiar avem nevoie amândoi de o vacanță scurtă.
Aprob dând din cap mulțumită și alungându-mi de pe mimică frământările care îmi agasau capul. Întrebări de genul ”Cum îmi pot duce la îndeplinire promisiunea ?” , într-o perioadă atât de tulbure și încărcată, fără pic de respiro.
- Kitty, ce naiba, nu mă asculți ?
Se răstește dur și neiertător deodată. Tresar încurcată.
- Nu am spus nimic de o vacanță, ci să ne stabilim acolo.
Dezvoltă ideea enervat, și cu o mimică deloc bine dispusă. Erau atât de insuportabile uneori trecerile astea necontrolate de spirit ale lui. Și atât de dese.
- Ce !?
Sar contrariată încruntându-mă involuntar. Cred că a luat-o razna.
- Asta nu se poate. zic categorică.
- De ce, doar mi-ai spus că îți place Anglia .. insistă consternat.
- Pentru că ..pentru că e imposibil.
Răbufnesc nervoasă. Nu înțeleg cum îmi putea cere așa ceva. Mai ales acum. Mai ales cunoscându-mi la perfecție situația complicată. Cât de irațional putea fi.
- Nimic nu e nerealizabil în afară de împotrivirea evidentă a persoanei în cauză. Bombăne mofturos.
- Am..am o carieră acum..am responsabilități, sunt…
- Și eu am avut o carieră și am avut responsabilități. Dar mai presus de toate astea mereu am încercat să fac totul pentru noi, să ne fie bine.
Mă ceartă printre dinți și îmi condamnă îndată intervențiile.
- Am observat și ce bine te-ai descurcat.
Îi arunc în față reproșurile fără să gândesc. Când mă întorc spre el să îmi cer iertare, deja mă lovesc de spatele lui , apropiat de ușă.
- Dar..lansarea.. ? zic debusolată.
- Ne vedem acolo.
- Bagajele ? încerc stângace să îl mai rețin, măcar o clipă.
- Când se termină.
Mă închide cu tonul sever, trântind puternic ușa după el. Îmi duc ochii către bagaje , către hainele împrăștiate, către locul care părea atât de gol. Și cu obsesia insuportabilă a ultimelor lui cuvinte. ”Când se termină.”
Când se termină..Dar ce ?

. . .

Mă învârteam ca o leoaică în cușcă deși gesturile mele erau exagerat de imprudente luând în calcul multitudinea de camere, de ochi ațintiți asupra mea, lui , tuturor.
- Ce te agiți așa ?
Bred spune suspicios blocându-mi mișcările cu brațul riguros. Uf..ce stres. Când apelasem furioasă și fără să dispun de raționament la el să mă însoțească, pentru a-l face gelos pe individul frustrat, am uitat de comentariile lui deloc șlefuite și atât de directe uneori.
Măcar se comportase admirabil în prezența lui. De fapt, nici n-ar fi avut de ce. Nu luând în considerație modul lui Robert de a se comporta cu mine.
- Mă strâng pantofii. mint ironică.
De fapt mă strângeau sentimente contradictorii de furie, deznădejde, ciudă. Era sfârșitul lansării cărții lui Stephenie, iar el era în centru atenției, din cauza apariției fulminante și neașteptate. Se bucura de lumina camerelor și zâmbea larg, conversa cu oricine și în orice moment. Nu cu mine. De fapt pe mine mă ignorase toată seara. Iar scurtele priviri pe care mi le-a trimis cu zgârcenie au fost doar înecate cu dezgust.
Eram de acord să continui cu tâmpenia aia de a ascunde relația. Mă conformasem, încercând să mergem măcar o dată în aceeași direcție și nu paraleli. Dar nu am acceptat niciodată un comportament similar din partea lui. În condițiile astea în curând se va scrie că ne detestăm, că îi sunt antipatică complet.
- Nu te prosti.
Îmi perturbă din nou gândurile cu basul din vocea lui pătrunzătoare. Îl ignor și izbucnesc necontrolat :
- Uită-te și tu la înfumuratul acela, ce gesturi de om îngustat are.
Mârâi isterică privind cu ciudă la Rob, care era în direcția mea, împreună cu colegii lui.
- Ai nimerit cumva din greșeală în loc de intrare la bar-ul recepției ?
Spune suspicios privindu-mă cu sprânceana ridicată. Mă uit urât și pornesc înțepată spre ieșire, când o mână mă prinde din zbor, aruncându-mă direct în mijlocul acțiunii. În grupul lor.
- Georgiana, circulă zvonuri tot mai concludente cum că vei accepta rolul personajului ”Renesmee”, o reporteră mă întreabă cu o voce stridentă.
Încerc să îmi opresc repulsia și îl privesc amețită și cu reproș pe cel care mă adusese în circ, Taylor. Cine altcineva ?
- E ceva ce așteptăm de mult , și eu sunt personal extrem de încântat de colaborare. Individul spune cu zâmbetul lui orbitor.
Mârâi ceva pentru sine,îmi abțin dorința acerbă de a-l pocni cu forță, și îl privesc pe Robert. Era pe punctul de a exploda. Și cred că știu cauza. Și mai cred că e absurd. Și egoist.
- Vorbeam despre albumul pe care urmează să îl înregistrez..
Intervine vorbind arțăgos printre dinți, și înghețându-mă cu ochii reci. Un impuls groaznic de a plânge de ciudă mă domină. Cum mă putea ignora..da așa la o parte ? Nu doar se comportase urât toată seara, dar acum mă mai și ataca direct.
- Cred că sunteți prost informați.
Răspund cu o voce dură.
- Nu voi accepta nici un rol din acest proiect.
Închei serioasă, cu tonul dur, și îndepărtându-mă plină de nervi de ei. Și de gândul meschin de a-i sparge lui fața.

. . .

- Ce dracu’ se întâmplă, Christine ?
Vocea severă a lui Brendal care răcnește necontrolat din nou mă face să tremur ușor.Își îndreaptă privirea cuprinsă de ură către valize, apoi o întoarce să mă ardă din nou pe mine.
Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap situația asta. Bred mă însoțise, preocupat de starea mea, la hotel, după momentele jenante de la lansare. Mă înțelese și a fost de acord fără să clipească să mă lase să mă liniștesc, să mă odihnesc. Nu mi-a trecut prin cap că Rob e în cealaltă cameră și e martor la tot. Nu eram pregătită deloc de izbucnirea lui furioasă de după plecarea însoțitorului meu, reproșurile inutile, denigrante, urletele involuntare dintre noi și apoi modul meu jalnic de ne împăca.
Dar ceea ce m-a paralizat complet a fost apariția chipului încurcat a lui Brendal la ușă, privind la mine cum scânceam ca un copil, agățată de gâtul lui Rob, în încercarea disperată de a nu-l lăsa să mai plece o dată pe ușa aceea.
Nu aveam nici cea mai mică idee cum să mă comport acum. Să mă scuz și să încep cu reacții de mironosiță în suferință, i-aș fi părut jalnică. Să mint, să mă prefac că nu e ceea ce crede, ar fi prostesc. Totul devenea insuportabil de greu când venea vorba de el.
- Calmează-te, încerc pe un ton sfâșiat de frică.
Întorc capul cu sufletul cât un pumn către Rob, care era acolo, gâfâind îndurerat, exact în aceeași poziție în care îl izbise Bred de perete mai devreme. Un impuls involuntar de a pufni într-un plâns amarnic mă cuprinde, dar încerc să mă adun, să ies din abis.
- Fir-ar, eu vorbesc cu tine și ție tot de ratatul ăsta îți pasă ??
Zbiară mult mai înfricoșător în timp ce îmi apucă cotul și începe să mă zgâlțâie ca pe o păpușă de paie, nu ca pe un om cu sentimente și care simte durere.
- Dă-mi drumul !
Reușesc să urlu isterică, dar nu apuc să îmi smulg brațul, când Robert se năpustește ca o fiară sălbatică asupra lui, trântindu-l de pământ. Un zgomot inevitabil al măsuței de sticlă care se face praf este susținut inevitabil de un țipăt al meu, plin de disperare și neputință.
Și completat de avalanșa de lacrimi amare.

. . .