Cap. 28 I Forgot To Remember To Forget

First part

Trecusem peste momentul penibil şi intrarea fabuloasă, tipică mie, cu ajutorul adoptării feţei de fetiţă inocentă care surâde gingaş şi nevinovat, nu înainte de a mă scuza că ceea ce era o înjurătură evidentă şi spusă din tot sufletul lui Pattinson, nu era decât o glumă imbecilă pentru a destinde atmosfera în stilul meu caracteristic.
Nu înţelegeam însă de ce gurile căscate rămăseseră blocate pe chipurile stupide din jurul meu, şi ochii continuau să ne găurească cu acea curiozitate prostească, tipică oamenilor fără viaţă.
Nici nu reuşise să scoată ceva inteligent printre buzele acelea avide după puţin din Roberthstein, pe care le muşcase de câteva ori cu subînţeles, că individa jalnică din faţa mea, ce se pretindea a fi prezentatoarea, şi oftase, destul de evident, de câteva ori, în timp ce îşi perinda ochii peste fiecare părticică din chipul de plastic a tipului din faţa ei.
Imaginea celor din sexul frumos în faţa dobitocului ăsta e deplorabilă de fiecare dată. Nu mai rămâne absolut nimic frumos în ele. Feţe palide, suspine de domniţe suferinde, gesturi absurde şi fără un strop de luciditate. Le compătimesc, şi odată cu ele, încerc să realizez dacă atât de imbecilă eram şi eu când mă aflam în preajma lui.
- Suntem în seara aceasta cu doi din cei mai controversaţi actori ai momentului, Robert Pattinson şi Gianna Seltzer.
Tipa începe stângace ceea ce ar fi trebuit să sune a o introducere captivantă a „minunatei” emisiuni şi a ce va urma.
În locul telespectatorilor, cu siguranţa primul impuls ar fi fost să schimb programul sau să închid televizorul. Eu aş face asta, cu siguranţă. Sau aş lăsa pe desene animate. Minnie e mult mai drăguţă decât mine. Şi nici nu vorbeşte atât de mult. Şi prost.
Dar.. totuşi.. Rob..Gianna ? Ce s-a ales cu bunul simţ ? Firesc ar fi fost să mă anunţe pe mine înainte. Sau.. el e mult mai domnişoară decât mine. Am uitat. Deci inspirată alegerea până la urmă.
- G. o corectez rapid şi pe un ton deloc înţelegător.
Nu părea să priceapă ceva din ce tocmai am atenţionat-o. Din contră, făcea valuri în faţa mea cu genele ei suferinde, sufocate de rimel.
- Acesta e apelativul meu acum .
O lămuresc cu un rânjet tras de păr şi o voce dojenitoare.
Calmează-te Kitt, calmează-te. Totul e bine şi frumos. Viaţa e roz. Sau ..măcar bluza ei. Deci uită-te acolo şi abţine-te. Îmi trimiteam încurajări în sinea mea , înainte să pornesc un adevărat circ aici.
- E o plăcere ca de fiecare dată să mă aflu aici şi aş dori să le mulţumesc celor care ne urmăresc şi care nu au renunţat să mă susţină necondiţionat.
Prinţul începe discursul lui emoţionant. Uf, era să îmi cadă o mică lacrimă. Patetic. Tipul ăsta e mai fals ca florile alea de plastic aruncate într-o vază, undeva într-un colţ. Groaznică alegere. Groaznică puţin spus. Sunt prea bună azi.
- Sigur, sigur, la fel. confirm satirică.
Numai chef de minţit frumos nu aveam eu acum. El era maestrul în domeniul ăsta, clar. Cum aş putea concura eu, atunci ?
- Presupun că ştiţi de ce vă aflaţi aici.
Să zâmbim frumos şi fără scop, ca două păpuşi de plastic ?
- Cum vă simţiţi după ce aţi fost ales cuplul cel mai ciudat de actori al acestui an ?
Ca naiba ?
Şi de ce rosteşte cuvântul „cuplu”, referindu-se la noi doi ? E ca şi cum ai asocia o varză cu un struţ. Nici o legătură.
- A fost desigur o mare surpriză, dar având în vedere incidentele din ultimul timp, nu e ceva chiar neprevăzut. Oricum le mulţumesc frumos tuturor celor care au votat şi care..
- Mă susţin necondiţionat.. îi completez plictisită fraza, în timp ce îmi dau ochii peste cap.
Când observ ochii lor care mă analizau suspicioşi , înghit în sec. Rostisem asta cu voce tare ?
- După cum observi, deja lucrăm în echipă .
Încep să mă scuz stângace şi zâmbind ca un copil după ce a făcut o boacănă.
El mă cântărea din priviri, cu sprânceana ridicată, şi cu o faţă care nu prevestea deloc gânduri bune şi împăciuitoare. Ingratul. Nu ştie să aprecieze ceva făcut benevol şi gratis. Ajutorul.
- În concluzie, faptul că mă aflu aici, cu tine, şi în faţa voastră e o mare onoare pentru mine. Pattinson concluzionează pe un ton uşor tensionat.
Nu îi mai ieşeau vrăjelile atât de bine ? Grav.
- Tu ..G. ?
- Eu ?.. Ce eu ? Sunt bine, mulţumesc de întrebare.
Răspund ameţită, luată prin surprindere de interogatoriul stupid, făcut pe un ton iritant, al individei.
- Nu..tu ce părere ai ? Despre top ?
Mă mustră din priviri şi pe un ton serios încearcă să mă aducă pe calea cea bună.
Şi eu care credeam că cineva e interesat e integritatea mea fizică. Sigur.
- Ah..asta.. o tâmpenie. răspund prompt, fără să gândesc.
În sinea mea deja începusem să îmi trimit semnale de alarmă că nu am fost inspirată cât de natural şi fără griji vorbisem.
Oricum nu am spus cine ştie ce, nu înţeleg de ce papagalii ăştia au scos acelaşi sunet de uimire, în cor, ca şi cum tocmai prezisesem Apocalipsa.
- Adică, cui i-ar plăcea să fie învingător aici ? continui vorbind teatral, şi pe un ton arţăgos, circul care se anunţa .
Deja mă aruncasem pe front, era cazul să lupt de acum, nu să o iau la fugă ca o lasă, Şi, la urma urmelor, înainte să înceapă totul, îmi propusesem să mă comport ca cea mai ciudată ciudată, într-o emisiune la fel de ciudată, cu o prezentatoare ciudată şi public ciudat. Ok, poate m-am entuziasmat puţin prea mult, şi cuvântul ăsta deja se învârte în capul meu, ameţindu-mă teribil.
- Până şi el minte când afirmă contrariul, adică, fiţi serioşi, se vede după faptul că i s-au înroşit urechile. zic nonşalantă şi plină de ironie.
Humm.. prea multe detalii.. am dat prea mult din casă ? Probabil, din moment ce Pattinson se holbează la mine ca şi cum m-ar mânca. Şi nu chiar de dragă ce îi sunt. Oricum ar face-o cu noduri.
Înghit în sec şi încep să îmi plimb un deget pe măsuţa de sticlă, ca un copil retardat. Tocmai o dădusem în bară. Şi urât de tot, de data asta. Nici Kitty de pe vremuri nu ar fi făcut-o atât de „maestral”.
Îmi feresc rapid ochii de ai lor, mai ales de ai lui, pentru că ştiu că îmi dădea deja foc cu ei. Auzeam şuşotelile idioate ale celor din jur, uşoare chicoteli pe alocuri, dar mă abţineam de la noi replici tâmpite.
- Ce amuzantă e.. Robert spune pufnind într-un râs grotesc, şi întreaga sală i se alătură.
Mă uit zăpăcită la toţi, şi apoi la el, neînţelegând de ce făcuse asta, de ce mă scosese din groapa urâtă în care în mod deliberat alunecasem.
- De fapt.. cred că G. te cunoaşte foarte bine, ştie de ce a spus asta, şi cred că tu îmi vei confirma asta, Rob.
Prezentatoarea întrerupe momentul deodată, pe un ton investigator şi care nu îmi suna deloc bine. Sper doar să strige paranoia din mine şi nimic altceva.
- Zvonuri tot mai clare se aud despre o posibilă relaţie între voi. continuă cu aceeaşi voce incriminatoare, de detectiv de doi lei.
O mască de panică se instalează brusc pe faţa mea, iar primul impuls a fost să îi caut lui chipul. El era la fel, calm şi fără vreun gest exagerat, fără vreun semn că ceva din ce cretina asta tocmai debitase îl deranja. Ce dracu’ ?
- Ce glumă bună. Era să râd. ripostez vorbind printre dinţi.
De data asta sunt sigură că nu mai repetasem greşeala teribilă şi vorbisem pentru sine, deoarece reacţii în jur nu au fost. Sau.. mă ignorau ? Fir-ar, acum vroiam să mă audă.
- Nu comentez. zice rece.
Bun. Ce ? Nu nu.. nu e deloc bine. Adică.. înainte se certa la cuţite cu mine să nu divulgăm nimic despre relaţia noastră, şi acum , când nici măcar nu mai avem una, acţionează atât de pasiv ? Ce naiba e în capul ăla al lui ? Nimic ?
- Zvonurile sunt menite să fie aruncate la coş din prima.
Încerc să iau atitudine repede când observ că „ursuleţul de pluş” de lângă mine doar se prostea, nu făcea nimic concludent.
Nu părea foarte impresionată individa, şi o dorinţă acerbă de a-i muta la spate faţa aia cârcotitoare mă domină rapid, dar inspir, îmi muşc limba şi îmi blochez cumva mâinile, înainte să o ia singure pe arătură, fără să îmi dau seama.
- De fapt, se aude că tocmai din cauza aceste relaţii nu ai putut accepta rolul personajului „Renesmee” , preluat apoi de Rozene Valmont.
Când îi aud numele imbecilei ăleia, un val de frustrare şi nervi mă atacă rapid. Cum aş putea reacţiona altfel, când ea se declarase oficial, şi peste tot, adversara mea ? Mă ataca constant, iar eu nu mă puteam lăsa mai prejos, nu ? Îmi exersam pe ea cele mai noi şi tari ironii, de fiecare dată când mă întâlneam cu mutra care mirosea groaznic a plastic. Ea miroase astfel. Din cauza tonei de machiaj, şi a tot ce reprezintă duduia asta pentru mine.
- Cum am putea afirma asta, când distinsa domnişoară afirmă peste tot de înfrângerea dureroasă suferită de mine, într-o luptă serioasă pentru rol ? o iau peste picior plină de ironie acidă.
Roboţelul fermecat încă stătea şi se holba ca un dobitoc, fără să spună ceva inteligent, care să ne scoată din prăpastie. Atât de previzibil lui. Surâdea uşor şi nu dădea semne de comportament de om normal, asta e clar.
- Robert, ce ne poţi spune despre această situaţie ? prezentatoare îşi îndreaptă deodată atenţia din direcţia mea.
Nimic..inteligent ? Sau, nu..să nu fiu rea. Hai voinicule, acum e momentul tău să străluceşti.
- Eu..
- Prefer să nu comentez.
Încă o dată îi fac favorul de a-i termina frazele monotone, cu aceeaşi voce obosită.
După ce îmi aruncă o privire de gheaţă, şi îşi încordează maxilarele, continuă, vizibil enervat :
- Cred că dacă este sau nu este ceva între noi, nu înţeleg care este problema celor din jur.
Aşa. Atitudine. Pasiune. Ce.. ?! Nu..ce naiba tocmai a zis ?! Nimic bun, oricum.
- Să înţeleg că Robert Pattinson tocmai a confirmat relaţia cu Georgianna Seltzer. Un moment aşteptat cu nerăbdare de toţi. Mulţumim, Rob, pentru sinceritate.
Păpuşa care mirosea a cauciuc concluzionează plină de satisfacţie, şi cu un rânjet malefic, care mă îndemna să i-l inund cu paharul de apă care era în faţa mea.
Şi el..? Ce naiba e cu el ? De ce vorbeşte numai tâmpenii, în loc să facă ceva, şi urgent ? Chiar atât de tare mă urăşte ?
- Cred că înţelegeţi foarte prost. Şi nimic din ce a vrut Pattinson să spună.
Sar deloc împăciuitoare şi dispusă să mai aud ceva din toată mizeria asta.
Nu părea să o impresioneze cu nimic faptul că mă agitam ca o disperată. Pe nimeni. Toţi erau siguri de adevărul lor prostesc. Şi nu înţeleg cum dracu’ s-a ajuns la asta. Încep să cred că toată idioţenia asta cu emisiunea nu a fost decât o mascarada ieftină, şi scopul ei era de fapt cu totul altul. Şi înclin să cred că Pattinson e implicat. Îl urăsc.
- Nu are sens să mai negaţi, G. Totul s-a aflat.

. . .

- Ia-ţi dracului mâinile de pe mine ! urlu în timp ce mă ghida nu ştiu unde.
De parcă aveam nevoie de asta. Mulţimea agitată şi care ne îngrămădea din toate părţile ne forţa fără să vrem să mergem în ritmul lor stupid. Către nu ştiu ce destinaţie.
- Unde naiba ne împing ăştia ? mă răstesc la el, deşi era băgat în aceeaşi poveste ca mine.
Era un pion fără forţă manevrat de mrejele societăţii tâmpite. A oamenilor fără un scop decât să distrugă viaţa celor din jur. Presa. Acum începeam să o simt pe pielea mea. Şi era groaznică senzaţia.
- Sunt bodyguardzii mei, ei nu au nici o legătură. îmi clarifică pe un ton calm.
Armata asta de oameni ? Eu venisem aici degajată, şi, ca de obicei, făcusem vânt unei mari părţi din grupul soldăţeilor angajaţi de Ronan să mă enerveze cu „protecţia” lor exagerată, înainte să plec. Nu eram pregătită pentru aşa ceva. Nu am fost implicată niciodată într-un haos de genul.
El, faţă de mine, era foarte „echipat” . Fir-ar el de spirit de organizare englezesc. Şi fir-ar el de Pattinson. Trebuia să fie din nou mai presus de mine cu ceva.
- Ce dracu’ se întâmplă ?
Am spus pe un ton agitat, când urletele deloc prietenoase de afară mai aveau puţin şi spărgeau sticla clădirii.
M-am întors să îi privesc chipul, dar n-am putut . Mergea undeva în spatele meu, cu mâinile pe umerii mei, de parcă eram o marionetă incapabilă de a păşi.
- Pot să merg şi singură.
I-am reproşat arţăgoasă scuturându-mi corpul, iar braţele lui s-au atins uşor de mine în căderea lor.
- Fie..deşi mă cam îndoiesc de asta.
Zice amuzat , pufnind într-un râs scurt, pe care l-a încetat în clipa când mi-a auzit mârâielile deloc încurajatoare.
- Deci ? insist nerăbdătoare, fără să repet întrebarea.
Puteam deveni penibilă, un papagal iritant, pe baza de cheiţă, care nu ştia să zică altceva mai genial. Dar vroiam un răspuns. Şi urgent. Mă agita situaţia prea tare.
- E doar revoluţia „Pattelzer”, şi nimic mai mult . îmi clarifică extrem de amuzat.
Eu eram mai încordată ca o bară metalică îngheţată, şi el avea chef de glume ? Oricum ştiam că are probleme la mansardă, dar de ce se străduia de fiecare dată să îmi dovedească asta ? Aştepta un premiu Nobel sau ceva ?
- Poate revoluţia prostiei din mintea ta colorată . ripostez mustrătoare.
- Mulţimea revoltată de cele aflate, fani de-ai tăi, de-ai mei, care s-au adunat în faţă, formând o adevărată manifestaţie. Ceva normal.
Normal ? I se părea asta normal ? De fapt, după modul lui absurd de a gândi, totul i se pare logic.
Ne apropiam de ieşire, şi deja îmi amorţise gâtul din cauza încercărilor de a scăpa de microfoanele şi camerele de filmat stupide, cu care ne atacau toţi, din toate părţile.
De pretutindeni auzeam numai întrebări stupide de genul „ De cât timp sunteţi împreună ? “, „Când aveaţi de gând să dezvăluiţi relaţia ? “, „Veţi accepta roluri împreună în filme ?”.. şi toate îmi sunau la fel de enervante şi fără substanţă, puse de oameni fără minte.
Trebuie să recunosc că oamenii lui de pază – pentru că ai mei erau, bineînţeles, invizibili acum – , realizau o muncă titanică. Dacă n-ar fi fost ei, deja eram înghiţiţi complet de piţigoii surescitaţi. Sau vulturii, mai corect spus.
Încep să scotocesc în geantă după nefericitul ăla de telefon. Normal că nu îl găseam, exact când am nevoie de el. Dar trebuia să îl anunţ cumva pe Ronan. Sau pe Brendal. Cineva trebuia să mă scoată cumva din circul ăsta. Şi repede.
Încercam să îmi aduc aminte unde parcasem maşina. Dar habar n-aveam cum aş putea ajunge întreagă, şi fără protecţie, până acolo. Panica se instalase adânc în mine, dar încercam să nu îmi dau de gol slăbiciunea faţă de idiotul de Pattinson. Nu vroiam să îi ofer satisfacţia asta.
- Tu eşti vinovatul pentru toate astea, nu ? Tu ai aranjat totul !
Îi ţip isterică, deşi era în spate, foarte tare, pentru a fi sigură că percepe corect mesajul.
Desigur. Toate circumstanţele ciudate, senzaţia incomodă de la început că ceva nu e bine, prezenţa lui acolo, modul degajat în care răspundea la toate infamiile alea.. Clar el planificase punct cu punct ce tocmai s-a întâmplat. Îl urăsc!
- Ce ?! răspunde bulversat.
- Eşti mârşav ! strig plină de ură.
- Iar tu eşti nebună ! mă închide tăios.

. . .

- Opreşte naibii maşina odată !
Mă răstesc poruncitoare, şi o dorinţă de a-i lipi faţa de geamul maşinii mă cutremură brusc.
El privea plictisit afară, fără să reacţioneze cumva la toate reacţiile mele isterice. Nu înţeleg ce îl făcea atât de pasiv. Nici în situaţii de criză nu se comportă cum trebuie ? E chiar atât de greu ? Pentru el se pare că da.
- Vrei să faci jogging în tot oraşul, când vor începe să te alerge disperaţii ăia ? spune ironic, fără să se uite la mine.
- Nu se va întâmpla asta. îl..vorbesc cu Brendal şi .. încep să mă scuz şi să caut motive, printre bâlbâieli penibile.
Când îi aude numele rostit pe buzele mele, îmi oferă o privire rapidă şi cu dispreţ, apoi revine la activitatea lui „minunată”, de mai devreme.
- L-ai sunat.. Kitty.. G…. se corectează repede.
Îşi pleacă privirea, oftează, şi continuă :
- ..de pe mobilul meu, şi ai văzut deja că nu răspunde.
Mă atenţionează cu o voce deloc îngăduitoare.
Oricum eram jalnică cu smiorcăielile mele. Dar Bred era singurul meu sprijin. Nu era bine să fiu acum cu Pattinson, în maşina lui, îndreptându-ne către nu ştiu unde. Nu era de încredere.
- Da dar.. poate n-a auzit.
Mint pe un ton neconvingător, ce suna clar că îmi plângeam de milă.
De fapt, cunoşteam realitatea dură. Dar mă amăgeam frumos, în speranţa că viaţa mea va lua o dată şi o dată un curs logic, uşor de manevrat. Dar nu era aşa. Ştiam că nu a răspuns pentru că nu a vrut, nu miile de motive stupide pe care eu le îndrugam acum de dragul aparenţelor frumoase.
- Cum vrei. spune posac, întinzându-mi telefonul lui.
Oftez şi formez din nou numărul. În minte mii de fraze mă condamnau şi mă certau, pentru că nu îmi luasem cutiuţa ciripitoare când aveam cea mai mare nevoie de ea. Oh, de parcă ar fi răspuns de pe numărul meu. Clar nu. Brendal mă urăşte. Pattinson mă urăşte. Eu mă urăsc. Ce viaţă minunată.
- Nu are semnal .
Zic bosumflată, oftând, în timp ce îi înapoiez resemnată mobilul.
De fapt ascunsesem realitatea din nou. Doar sunam în van. Nu răspundea. Doar aş fi părut şi mai patetică în ochii lui prin încercările mele disperate. Şi nu îmi doream asta.
- Te-a.. părăsit favoritul tău ?
Mă ia peste picior arogant şi canalizându-şi toată atenţia în direcţia mea.
Fir-ar. Când nu am nevoie să se uite la mine o face. Idiotul. Nu-l suport.
- Nu.. doar..e ocupat. răspund privind absentă afară.
- Aha.. înţeleg, înţeleg..
Mormăie ca pentru el , extrem de concentrat, şi disecând fiecare cuvânt rostit de mine mai devreme. Insuportabil.
- De ce dracu’ ai făcut asta ? schimb subiectul mânioasă.
- Nu înţeleg la ce referi. recunoaşte încruntându-se.
- La capcana asta idioată. La mascarada care ai pus-o la cale ! îl lămuresc ridicând exagerat de mult tonul.
Îi observ maxilarele cum se încleştează şi chipul cum i se întunecă. Îşi contopeşte ochii cu ai mei, parcă căutând ceva în ei. Am fost prea directă ?
- Nu înţeleg cum cineva poate fi atât de absurd.
Mă ceartă pe un ton violent, şi apoi oftează.
- De parcă situaţia asta creată mi-ar face mie vreun bine. continuă revoltat.
El. Mereu el. Egocentrist tâmpit.
- Sunt realistă. mârâi ursuză.
- Eşti pe naiba. Habar n-ai pe ce lume trăieşti.
Continuă cu o voce menită să mă critice, dar uşor deprimată.
- Misogin.
Concluzionez dezgustată, în timp ce îmi dau ochii peste cap.
O linişte apăsătoare poposeşte între noi, şi, deşi de fiecare dată când deschide gura spune numai aberaţii, preferam să îi aud acum vocea lui frumoasă, cu armonii unice, decât golul ăsta apăsător dintre noi.
- Unde naiba mă duci ?
Urlu deodată ca o nebună, în speranţa că voi primi totuşi un răspuns la o întrebare rostită mai demult.
Uram să vorbesc singură. Era modul cel mai evident de a-mi confirma cineva că nu sunt normală, că am probleme. Şi acum, fir-ar, vroiam să ştiu încotro se îndreaptă cauciucurile astea tâmpite.
- Vei vedea. mă bagă în ceaţă cu un rânjet care nu prevestea nimic bun.

. . .

Totul frumos, exagerat de stilizat, şi care purta amprenta lui pretutindeni. Simplu, cu gust. Nimic exagerat, nimic care să nu fie la locul lui. Asta a fost prima mea impresie când ochii mi s-au plimbat peste fiecare părticică de aici, familiarizându-se cu totul. Deşi nu şi cu situaţia neobişnuită. Eu, cu el, singuri, undeva.
Când am intrat în spaţiul acesta ciudat, învăluită de mireasma care perinda întreaga încăpere, şi care mirosea atât de „ca el” , imaginea pianului alb, gigantic, m-a lovit mai mult ca orice alt lucru neprevăzut. Dar am încercat să îmi ascund faţa imbecilă care se instalase fericită pe chipul meu, la revederea lui, lucru care mi-a reuşit complet în clipa în care el a spart liniştea cu vocea lui, deodată :
- Nu e cum ar fi fost dacă o decorai tu.. dar..e acceptabil. Cred.
Spune cu o urmă de regret în timp ce îşi aruncă cheile pe o măsuţă de sticlă.
Încep să vizualizez în mintea mea drumul, cât am captat din el, dar nu receptez nimic din ce ar fi dus spre casa frumoasă unde mă dusese atunci, când încă eram împreună. Şi, din câte ţin minte, nu am schimbat elicoptere, vapoare, până a ajunge aici. Doar câteva maşini, pentru a induce în eroare paparazzii. Deci clar ăsta nu e acelaşi loc. Nu înţeleg de ce tot mârâie atunci.
- Dar..unde suntem ? încerc să-mi clarific, privindu-l suspicioasă.
Se îndreaptă către mine, sugerându-mi să îi permit să îmi dea haina jos. Încuviinţez calmă, pentru că eram deja obosită, şi aveam nevoie de o pauză. O ia cu grijă, fără să mă privească, dar doar simţindu-i respiraţia pe gâtul meu, din cauza apropierii, am anticipat că fiori adânci mă vor dărâma. Dar inspir adânc, îmi revin, fără să îi dau lui şansa lui de a observa ce reacţii cauzează în mine.
- Acasă. îmi răspunde nonşalant, ridicând din umeri.
Se apleacă după ceva ce pare a fi telecomanda, şi nu mă înşel, deoarece deschide televizorul cu o mişcare rapidă. Vroia să afle noutăţile ? Nu era o dorinţă comună, clar. Eu m-aş fi ascuns după o stâncă acum, de preferinţă.
- Aşa..Acasă.. repet în sinea mea.
În mintea mea semnale de alarmă veneau agitate. Semnale ale realităţii.
- Cee ??! Unde ?! urlu luată complet prin surprindere.
Nu era un răspuns pe care îl aşteptam acum de la el. Când a spus că voi vedea unde mă duce, multe scenarii mi-au trecut prin minte : într-o peşteră, la Grădina Zoologică, la un spital de nebuni.. nici în sute de ani nu mi-aş fi imaginat că mă aduce acasă la el. Un loc de neatins pentru mine. Până acum. Nici nu ştiam măcar că are aşa ceva.
- Eşti nebun ? Ăştia ne cuplează şi tu nu faci ceva mai genial decât să mă aduci ..
- Sst.. mă calmează împăciuitor, cu un deget pe buze.
Când observă semnul care i-l fac din priviri cum că încerc să nu mai ţip, surâde uşor, şi se îndepărtează.
- E..ceva ce încerc să amenajez. Oricum ei habar n-au de locul ăsta. Eşti în siguranţă aici. mă lămureşte cu o grimasă plină de satisfacţie.
În siguranţă ? Cu el ? Optimist tipul. Mai în siguranţă aş fi cred cu un mare X roşu pe mine şi o rachetă furioasă venind în direcţia indicată.
- Oricum mi se pare o greşeală teribilă . furia din mine spune rapid.
Oricât îmi impuneam să mă abţin, să încerc măcar o dată în viaţa asta să nu mă comport ca o tâmpită magnifică, era clar că îmi era atât de imposibil asta. Mai uşor aş demonta Turnul Eiffel, cred.
- Poţi să iei o pauză ? mă sfidează cu tonul nervos, uitându-se urât.
Mă strâmb şi apoi îmi încrucişez braţele, arătându-i că nu mă impresionează el pe mine cu behăielile lui insuportabile. De combătut nici nu se pune problema. Ce nu înţelege? Nimeni nu poate înăbusi uraganul „Kitty”, când e pe cale să se dezlănţuie.
- Fir-ar, tu chiar ştii să faci pe cineva să-şi dorească din tot sufletul un moment de linişte. bombăne posac.
De parcă nu mai auzisem asta. Chiar de la el, în prima zi.
- Mi-e cunoscută replica. Vezi că e expirată deja. îl aduc la realitate iritată.
- Da..ştiu. La Rose Art. Cum aş putea uita ziua aceea crucială din viaţa mea ? mă combate ironic, şi cu o grimasă.
Îmi dau ochii peste cap rapid, şi îi întorc spatele. Nu merita să îi luminez momentul cu frumuseţea mea acum. Chiar nu o merita. Şi, mai ales, cu modestia care îmi lipseşte complet.
- Îmi pare rău că regreţi atât de tare că te-ai aflat acolo atunci.
Mormăi dezamăgită, dar ascunzând starea după o paloare de indiferenţă crudă.
- De fapt.. nu regret nimic. Aia a fost ziua cea mai frumoasă din viaţa mea. Ziua de la care a început totul.
M-am întors către el, şi lumina care radia dintr-însul m-a izbit rapid. Nu minţea, când zicea asta. Chiar părea să nu regrete clipa în care eu am apărut în viaţa lui. Mi-am ascuns mulţumirea profundă la auzul vorbelor lui, şi fericirea care dădea să îmi iasă prin fiecare por. Nu ştiu de ce. Nu ştiu de ce mă mai emoţiona atât ceva legat de el. Dubios.
- Mă duc să.. duc asta.
Schimbă subiectul în timp ce ridică puţin haina mea, pentru a înţelege la ce se referea.
Îi observ corpul deplasându-se cu paşi legănaţi în direcţia opusă, dar îmi abţin râsul care dădea să mă cuprindă, din respect.
Ce ? Respect pentru Pattinson ? Revino-ţi, Kitty. Conştiinţa mă ceartă rapid. Deja începeam să las garda jos, şi evident, era mult prea devreme. Şi de nepermis.
Paşii mă îndreaptă fără să realizez către pian. O încărcătură imensă de emoţii, de senzaţii, de trăiri, mă cuprinde doar fiind în apropierea lui. Noi doi. Rochia mea albă. Mâinile lui alunecând pe fiecare colţ din trupul meu. Momente unice.
Pe lângă multe partituri boţite, împăștiate alandala, o hârtie mototolită, aruncată pe jos, e cea care îmi atrage însă atenţia.
Curiozitatea mă împinge să o culeg, şi cu tact, o desfac, un scris atât de ciudat şi cunoscut de mine, fiind imprimat pe ea. Scrisul lui.
„
Jurnal..?

Ieri – am prins suflarea toată-n mână,
M-am aruncat în fericire cu faţa senină,
Şi am simţit că zbor..
Că zbor în mare, călătorind usor..
Parfumul tot l-am dominat
Petalele-amintindu-mi că-i adevărat,
Surâsul zorilor de ieri,
Învăluite-n amintiri..
Minut si ceas, ieri am trăit,
Intensitatea vie a fiecărui moment…
-privire curioasă ,sunet blând..senin zâmbet
Spre asfinţit – lumina vie s-a îndepărtat,
Lăsând în urmă un suflet zbuciumat,
Şi plin de incertitudini…
Alături de firul de iubire care-a prins rădăcini
Şi multe,multe trăiri…
Azi – tot ce a fost s-a rupt,
Din firesc,din normal….- din gând?
Şi sufletul regretă despărţirea
Şi timpul ce-a trecut rapid cu firea…
Lacrima – dovada vie
Şi amintirea – nestinsa făclie…
Mâine – nu ştiu ce va fi,
Şi dacă fantasma o voi reîntâlni…
Dar sper..şi lupt şi cred..
Să nu-mi dispară-un ultim zâmbet..

Rob P. „

Acum m-am cutremurat. Nu doar datorită cuvintelor,care îmi sunau involuntar în cap, în timp ce le desluşeam, dar şi a mâinii lui care mi-a imobilizat brusc încheietura mâinii în care poposea foaia mototolită.

. . .

Second part

Mi-am dus în imaginaţia mea palmele la urechi înainte de a-mi suna în creier toate frustrările lui zgomotoase, ca un copil mic şi stresat din cauza că a fost prins în faţa faptului împlinit. Doar eu şi norocul meu chior. În loc de urletele lui , previzibile, de altfel, doar am auzit un oftat adânc în timp ce mi-a înşfăcat cu o mişcare rapidă biata bucată de hârtie, boţind-o cu ciudă în pumn.
M-am întors uşor stingheră spre el, care se şi îndepărtase ca o furtună de mine. Se sprijinise de spătarul fotoliului şi stătea cu capul plecat, meditând. Oare îşi pregătea discursul denigrant cu care urma să mă ardă ?
- Ce faci ? întreb cu un ton stins, muşcându-mi buza.
Am riscat să rup eu tăcerea adâncă, deşi eram conştientă că e o greşeală teribilă, că nu va aduce nimic favorabil gestul meu teribilist. În loc să mă mustre deja cu mimica urâcioasă, continua să privească în gol, la fel da apatic ca acum câteva clipe. Deja reuşea să mă dezarmeze cu comportamentul lui ambiguu, mai mult decât ar fi reuşit cu ţipete şi reproşuri.
- Nimic..aştept. răspunde pasiv, continuând să refuze ochilor lui imaginea mea.
Asta e bine. Deoarece chipul meu imbecil şi încurcat de acum nu ar reuşit altceva decât să provoace compasiune, sau, din contră, hohote de râs.
- Ce ? continui la fel de stângace.
Îşi îndreaptă deodată privirea concentrată spre mine, fără să şi-o schimbe , menţinând un contact vizual intens cu ochii mei turmentaţi. Înghit în sec, inspir, şi încerc să nu mă pierd complet. Sau să nu las impresia asta. Nu vroiam să îi dau satisfacţia asta. Încă îl uram. Sau măcar asta continuam să îmi impun.
- Să începi să râzi batjocoritor, să mă taxezi ironică pentru descoperirea părţii mele stupide şi plină de slăbiciune. Hai, ce mai aştepţi ? îmi spune ţâfnos şi plin de ranchiună în voce.
Strânge foaia tot mai puternic în palmă, încât parcă simţeam cum îmi transmite mie durerea ei. Pentru o clipă am comparat-o cu sufletul meu. Şi el se făcea mic, mic, observând cum distrugea şi ultimele fărâme din ceea ce a fost odată frumos între noi. Dacă a fost din punctul lui de vedere vreodată asta. Cu o mişcare cu ciudă o aruncă pe jos, din nou în direcţia pianului, lovindu-se implacabil de parchetul rece.
- Nu, dar.. stai.. strig descurajată. E..frumoasă.. continui ameţită de reacţiile lui.
Se opreşte brusc, ridicând o sprânceană circumspect. Îşi trece mâna prin păr şi apoi îşi aprinde o ţigară, în timp ce se aruncă, apucând din zbor telecomanda, pe un fotoliu şi lipindu-şi ochii de televizor, în timp e schimba plictisit posturile.
- E bine. Pentru o clipă.. chiar a părut că îţi pasă. mă ia peste picior cu tonul arogant şi cu gesturile defăimătoare.
Mă strâmb urât, înjurându-l puternic în gând. Mai auzisem asta. De la Brendal. Ce naiba le dăduse indivizilor ăştia voie să îşi imagineze toate tâmpeniile despre mine şi caracterul meu, comparându-mă frecvent cu o statuie de gheaţă şi fără sentimente ?
Mă îndrept cu paşi firavi către pian, aplecându-mă hotărâtă cu intenţia de a salva ceea ce el distrusese fără suflet mai devreme. În încercarea mea asiduă, am realizat că nenorocita aia de hârtie era mult prea în spate şi evident mult prea greu de recuperat. Am început să mormăi în sinea mea, furia accentuându-se în momentul în care m-am ridicat brusc, extrem de încântată că reuşisem operaţiunea,dar dând astfel un cap sănătos de pian. L-am auzit pufnind în râs dar şi călcându-şi pe fire pentru a înceta asta, în momentul în care bombănelile mele s-au transformat în mârâieli evidente ale unei feline furioase şi gata de atac.
I-am simţit mâna caldă peste a mea, şi un nod sănătos m-a împiedicat o clipă să respir. Cu un gest simplu, fără multă sforţare, mă ridicase în zbor din poziţia deloc favorabilă onoarei mele de atunci. Sau poate instinctelor lui care dădeau să năvălească ?
- Eşti masochistă. Îţi place să te torturezi. mă cicăleşte uşor ironic, şi cu o grimasă.
Mă uit cât de urât pot, demonstrându-i că nu era deloc amuzant. De fapt, în mintea mea, steluțe frumos colorate se zbenguiau fericite, ameţindu-mă teribil. Îmi era greu şi echilibrul să îl menţin. Dar mă străduiam. Nu vroiam să par patetică. Mai ales în faţa lui.
- De fapt, îmi place să mă lupt cu cauzele pierdute. îl confrunt sfidătoare şi cu o voce arţăgoasă.
Un val de tristeţe poposeşte pe chipul lui, şi un oftat îl face să tremure uşor.
Îmi sprijin palma de primul obiect din preajmă, deoarece o slăbiciune nenorocită începea să îmi domine corpul. Albul pur de lângă noi mă cutremură, şi din nou amintirile mă năvălesc, când observ că eram lipiţi de piesa atât de importantă şi definitorie în ceea ce am fost odată „noi doi”, anume pianul. Frisoane rapide încep să-mi fugă prin piele, şi faţa lui de marmură, atât de frumoasă şi perfectă, se oglindeşte în ochii mei năuciţi din cauza atâtor trăiri.
- E..singurul lucru care mi-a mai rămas de la tine.. recunoaşte cu o durere clar resimţită în voce.
Oftez, şi de data asta îi permit să citească tot pe faţa mea. Regrete, melancolie, chinul evocării momentelor apuse, trăiri şi reacţii pe care le trezea în mine.
Într-o clipă, mâinile lui începuseră deja să îmi frământe coapsele, şi nici n-am sesizat când mă şi urcase pe lemnul rece al pianului. Un geamăt subţire mi se furişează printre buzele arzând de dorinţă, când îi simt mâna alunecând pe fiecare colţ din pielea mea care începea să transpire din cauza focului care mă mistuia în interior.
Îi simţeam buzele cum apasă pe gâtul meu, oprindu-mi respiraţia. Nu îmi păsa. Nu aş fi făcut nimic din ce ar fi perturbat atunci momentul perfect. Stăteam cuminte şi resemnată în faţa mişcărilor lui pasionale, care mă legănau în ritmul lui magic.
- Ce..ce s-a întâmplat cu noi ?
Îl aud şoptindu-mi printre gâfâieli, dar nu i-am răspuns. Nu aveam ce. Şi doar aş fi reuşit să stric totul cu o nouă replică „genială”.
Brusc, apropierea lui încetează, şi simt cum o parte din mine se rupe concomitent cu clipa în care el se îndepărtează. Panica se instalează din nou pe faţa mea, şi e data asta nici nu mă mai străduiam să disimulez. Ce am mai făcut acum ?
- Îm..iartă-mă. Îmi mai pierd controlul uneori. se scuză vorbind cu greutate şi întreruperi.
Îl privesc buimacă neînţelegând de ce se scuza pentru o clipă pe care aș fi prelungit-o la infinit. Mai degrabă făcea asta pentru reacţia lui absurdă şi de neiertat de a mă lăsa aşa, fără suflu, şi cu o dorinţă care mă tortura.
Când îl observ îndepărtat ușor, îmi prind o mână în părul mătăsos, în timp ce îi ghidam cu îndemânare capul spre mine. Spre buzele mele.
- Nu fă asta. mă oprește abătut.
- De ce ? zic revoltată, pe un ton mult mai afectat decât era necesar.
Dar nu mai avem chef de disimulări ieftine.
- Nu ar mai fi la fel. îmi răspunde mâhnit, oftând.
- Ce vrei să zici ?
Nu înțelegeam o iotă din ce spunea. Orice ar fi, măcar să o facă repede, să putem trece rapid la fapte. Îl doream. Îmi lipsise enorm. Fir-ar. Uitasem să îmi amintesc să îl uit. Asta e clar.
- Tu..nu mai ești la fel. mă lămurește la fel de posomărât.
Ce copilărie.
- Sunt aceeași. îl asigur cu o voce persuasivă.
- Nu, nu ești. M-aș simți doar ca și cum aș săruta o imagine perfectă dintr-un ziar. Nu un suflet.
Pleacă brusc de lângă mine, și mâna sprijinită pe el îmi cade frântă, în gol. Șocul se instalează necruțător pe fața mea, în aceeași clipă. Și dezamăgirea. Dar încerc să ascund sub o mască de indiferență faptul că în interior începeau să se rupă părți din inimă.
Se aşează din nou la locul lui şi începe să ameţească cutia metalică din faţa lui. Ce dracu’ avea ? Îmi venea să iau telecomanda aia şi să i-o dau de cap, sau să i-o bag pe gât. Ce bună sunt, ar avea şi de ales. Ingratul.
De la televizor o frântură ce suna de felul : „Heast” mă surprinde şi mă îndrept rapid să realizez care era ştirea, dar imediat subiectul de schimbă. Fir-ar el de Pattinson, dacă tot a făcut ceva, de ce nu a făcut-o bine, şi până la capăt ? Atât de tipic lui.
- Se.. destramă imperiul. spune cu un rânjet larg, de satisfacţie.
Nu înţelegeam, a mia oară, la ce naiba se referea. Așa frustrant. Era..legat de Heast ? Cu siguranţă. Dar..ce ? Ce înţelesese el şi eu habar n-aveam ? De ce trebuia să fiu în aer, ca de obicei. Urăsc condiţia mea deloc plăcută.

. . .

O rază arțăgoasă îmi tot zgâria somnul adânc cu insistențele ei absurde. Am început să mormăi în sinea mea, plângându-mi de milă. Am ajuns să mă lupt și cu fenomenele naturale. Genial.
Am deschis ochii cu greu, și o imagine ciudată mă lovește brusc, fără avertizare. O formă ciudată a trunchiului, ușor în aer, continuat cu ramuri puternice, în vârful căruia, frumoase, și care păreau atât de reale, încât aproape le puteam simți mireasma fermecată , menită să te inducă în visare, adică magnolii parcă desprinse din basme, împodobeau tabloul imprimat cu atât talent. Am simțit cum pielea mi se strânge de fiori și am sărit agitată din pat, o lovitură sănătoasă în moalele capului aducându-mă la realitate. La o realitate dubioasă, în al cărui spațiu ca de obicei nu știu în ce loc sunt plasată eu.
Un țipăt scurt imi fuge printre buze, datorită contactului cu suprafața dură, și imediat un flash-back al visului atât de tensionat de aseară mă cutremură încă o dată. Brendal, dispărând fără urmă din preajma mea. Și el fiind singurul care îmi rămăsese după ce toți cei dragi se dispersau ca un fum de fiecare dată când mă apropiam de ei : mama, Melissa, Jae, Colleen.. nu mai era lângă mine nimeni și nimic. Doar Bred. Și l-am scăpat și pe el printre degete.
Dar era doar un nenorocit de vis. Asta nu avea să se întâmple în realitate.
Am încercat să mă ridic dar am observat că eram imobilizată pe parchetul rece, o forță nebănuită blocându-mi mișcările mâinilor, ce erau prinse de încheieturi. Am deschis ochii bulversată și m-am ciocnit de chipul luminos al lui Robert. Cum..reușise ? Parcă eram într-o poveste, nu doar în lumea reală. Cred că de fapt e de vină amorțeala cauzată de căzătură.
- Ce naiba crezi că faci ? m-am răstit vorbind printre dinți.
El se încruntă ușor, parcă mustrându-mă din priviri, apoi surâde ușor.
- Asta e mulțumirea pentru tot ? mă ceartă oftând și dându-și ochii peste cap.
Habar n-aveam ce vroia să spună. Nu știam de ce e aici. Sau unde sunt eu. Încercam să îmi amintesc ceva, orice, dar tot ce găseam printre amintirile recente, atât de fragile, era chipul lui Bred din vis și magnoliile care mă șocaseră recent. Am ridicat ochii pe perete, și încă erau acolo. După el.
- Pentru ce ? întreb suspicioasă.
- Nu știu. Tu ar trebui să recunoști pentru ce. mă tachinează cu o grimasă. Dar, desigur, orgoliul te sufocă, ca de obicei. încheie ironic.
Mă uit acid și încerc să îmi smulg încheieturile din strâmtoarea lui. Era imposibil. Mai ușor aș fi ridicat cred un zgârie-nori din temelii.
- Dă-te de pe mine ! i-am poruncit.
În loc să se simtă, să îl văd cum dispare, un hohot sănătos îl cuprinde. Îmi râdea în față cumva ? Proastă alegere.
- Ce naiba n-ai reușit să procesezi ? urlu scoasă din sărite.
În loc să înceteze cu comportamentul infantil, el continua să mă sfideze cu modul lui nepăsător de a privi lucrurile.
- Dacă acum înseamnă că stau pe tine, cum numești atunci asta ? mă întreabă curios, și privind suspect.
În aceeași secundă, sesizez cum respirația mă părăsește subit când o greutate pulsează adânc peste corpul meu. Trupul lui stătea acum lipit de al meu, apăsând tot mai mult în el, încât simțeam cum fiecare centimentru din el se contopea acum cu mine.
Mii de senzații mă învăluiau, iar tentația era arzătoare : parfumul lui, atingerea, buzele care conturau un chip de zeu, atât de apropiate, magnolia care răsărea frumoasă în spatele lui, zâmbindu-mi – toate contribuiau la momentul perfect, seducându-mă atât de ușor.
Îmi umezesc buzele ușor și îmi ridic capul către ele, milimetrii doar despărțindu-ne de extazul ce ar fi urmat. I-am simțit suflarea în gura mea, însă în loc să mă sărute, îmi șoptește cu un surâs ștrengar:
- Poate ar fi mai bine să pleci.

. . .

- Misogin, imbecil , insensibil !! Uf, te urăsc !!
Răcneam din tot sufletul în timp ce mă loveam fără succes de uși și camere necunoscute. Numai de tâmpita aia de ieșire nu dădeam. De fapt, epitetele astea sunt nimic față de furia care mocnea în mine. Dacă aș fi putut, l-aș fi aruncat într-o peșteră și i-aș fi dat foc. Mă săturasem de joculețele lui stupide, de ironiile , de modul infect de a mă trata, ca o marionetă fără suflet. Cine dracu’ se credea ?
- Kitty, nu înțelegi, eu doar ..
Se scuza bâlbâindu-se, în timp ce mă urmărea ca un cățeluș nefericit. De parcă îmi păsa.
- .. glumeam. mă asigură îndurerat. Cum ți-aș putea zice să pleci, mai ales când circustanțele sunt de așa natură..?
Nu mai suportam situația dintre noi. După modul grotesc în care m-a respins, apoi mi-a dat sperațe false, mai devreme, pe care din nou le-a frânt fără milă, doar cu un rânjet cretin și insensibil, ajunsesem din nou la resentimente profunde. Mă făcea să mă simt deplorabil. Aveam mereu senzația că eu sunt pentru el doar o actriță ambulantă, pe care el își exersa talentul actoricesc și rolurile fără cusur.
- Mai scutește-mă, ROBocop. mârâi cu ură.
Înțelesesem că oboseala mă învinsese, și căzusem neputincioasă, adormind, ca o imbecilă uriașă ce sunt, chiar pe frontul de luptă, adică în camera lui. Pentru că el e dușmanul meu. Clar. Nu știu cum mi-a trecut vreo clipă prin minte să facem un armisițiu. Nu merită.
- Stai, te rog..
De acum probabil va începe să-mi reproșeze fiecare moment din așa zisa lui ”grijă” față de mine. Îl urăsc. Și urăsc și locul ăsta. Cum naiba a îndrăznit să mă țină aici captivă ?
- Ce vrei ? Să-ți plătesc camera pentru noaptea în care am folosit-o ? îl ironizez cu amar.
Își dă ochii peste cap și oftează profund. Un val de regrete îl domină dar încearcă să ascundă asta. Reușisem de mult să îi citesc adevăratele sentimente. Sau asta încercam să cred. De fapt..nu. Sunt un eșec.
- Nu fi absurdă. mă ceartă jignit de cuvintele mele.
Nu că nu ar fi meritat. Camera era minunată, iar imaginea aceea de vis cu magnoliile mă cutremura doar revăzând-o în amintire. Vroiam să îi întreb semnificația. Dar nu era acum timpul potrivit pentru asta, din păcate. Acum era runda a suta din luptele noastre.
- De ce naiba n-ai anunțat pe cineva să mă salveze de aici. Cine știe ce vor crede.. mă plâng pe un ton de mironosiță.
- Ah..asta e simplu. Că ne-am căsătorit în secret prin Vegas și acum ne trăim fericiți povestea de iubire. mă informează accentuând ironic cuvântul ”iubire”.
O furie imensă mă cuprinde și primul impuls a fost să-i trosnesc una peste mutră. Cum îndrăznea să ponegrească un cuvânt așa sfânt ?
- Ce ți se pare așa amuzant , Roberthstein ? îl cert arțăgoasă.
- Ți se pare că glumesc ? Despre asta se vorbește încontinuu de ieri. Despre minunata noastră ”relație”. mă sfidează dându-și ochii peste cap. De parcă ar putea cineva fi capabil să îți suporte ifosele. continuă arogant.
Se apleacă după telecomandă și într-o clipă gigantul ecran înfățisa un chip atât de cunoscut mie. Parcă mă uitam ca în oglindă la fața mea chinuită din poză. Nu înțeleg cum naiba aleseseră o imagine atât de groaznică. Alături de poză, cu un scris strident, îngroșat, stătea imprimat ” Georgiana Seltzer” . Am căutat să găsesc și numele lui pe undeva, ca să mă strâmb din cauza corelării cu al meu, dar nu era nicăieri.
- Dă mai tare, i-am ordonat.
O voce care vorbea pe un ton ce părea să critice se aude din ce în ce mai clar, mai pronunțat, și cu fiecare cuvând rostit simt cum înțepături dureroase încep să mă frângă. ” Cine este Christine Charvet ? Un nume ce nu vă spune nimic, nu-i așa. Sau poate nu e bine formulată întrebarea. Cine e de fapt Georgiana Seltzer ? O impostoare ? De ce și-a ascuns adevărata identitate ? Care i-au fost scopurile ? Asta încercăm cu toții să aflăm. Dar unde este ? Deși deloc tipic ei, acum se ascunde undeva, dacă nu a părăsit-o și el între timp, anume Robert Pattinson, cu care se zvonește că are o relație de mult timp. Un nou aspect ascuns de ochii noștrii ? Deja nu ne mai miră. Se pare că ”transparenta” Georgiana nu e deloc cum ne-a făcut pe toți să credem. Sutele de fani așteaptă o explicație. Unde ești, Georgiana ? Sau să-ți spunem Christine ? ” .
Mi-am dus involuntar pumnii la ochi dar a fost prea târziu. Nu mi-am putut opri valul de lacrimi care începuse deja să îmi inunde obrajii.
Cu sufletul sfâșiat, cu chipul șifonat de indignare, am început să alerg către prima ușă, ce părea a fi ieșirea. Nu m-a putut opri nici atingerea lui pe brațul meu, care a încercat să mă împiedice să fug. Mi-am smuls-o repede și printre suspine am dispărut, înainte să mă vadă în cea mai sfâșietoare stare a mea. Din nou, am fugit de ceea ce aș fi putut primi : compasiune. El nu trebuia să mă vadă așa. Slabă și vulnerabilă. În mintea lui, în amintiri, trebuia să rămân puternică ca întotdeauna. Demnă de apreciat. Era singurul lucru care îmi mai rămânea de făcut.
Cu deziluziile torturându-mă, regrete că mă îndepărtez de el, plecam, auzind undeva în spate vocea lui descurajată:
- Kitty, lasă-mă să te ajut..

. . .

Trecuseră câteva zile de la nefericitul moment dar încă continuau să mă persecute. Citeam numai aberații care îmi provocau un dezgust amar. Articole despre ieșirile mele nocturne, poze vechi din cluburi, imagini cu mine și Taylor, la fel de ruginite, pe care nu mai speram să le văd vreodată, speculații, zvonuri mincinoase, mă covârșeau de pretutindeni.
Nu înțelegeam de unde valul ăsta de informații. Și ce îi apucase deodată. Parcă se treziseră dintr-un somn adânc, și acum mă terminau flămânzi. Fir-ar..ce stârnise valul de ură împotriva mea ?
Îi detestam. Și pe oricine era în preajma mea. Crăpasem deja televizorul, izbind din cauza furiei un obiect în el, urlam ca o dementă la oricine începea să mă dojenească, nu îi mai suportam pe Ronan, Colleen, sau oricine începea să îmi dea mie lecții de morală. Cine dracu’ se credeau ?
În sfârșit hotărâsem să ies din peștera în care mă izolasem pentru a nu sfârși înghițită de microfoane și blitzuri. O să-i înfrunt pe toți. Dacă nu vor înțelege îi voi da dracului și gata. Oricum sunt destul de puternică să le fac față. Și oricum n-am nevoie de ei. Mereu am fost doar eu.
Am smuls haina cu ciudă, mi-am prins părul într-o coadă lejeră, mi-am camuflat fața după niște ochelari imenși și acum , încălțându-mă din mers, pășeam decisă către scopul meu. Către el.
Nu am reușit să fac un pas când o fantasmă ca vântul mă înconjoară cu îmbrățisarea brutală, împingându-mă metrii buni în spate. Ce naiba, bufnițe ziua ? Hohote amarnice făceau fantoma din brațele mele să se cutremure, și odată cu ea, și pe mine.
Când își ridică fața smulsă de durere, imaginea sfâșietoare a celei ce odată era Claire cea voioasă mă terifiază brusc. Biata de ea, nu știam că suferă atât de mult din cauza mea. Solidară ca de obicei.
- Kitt.. m-a.. m-a … se smiorcăia cu pauze obositoare și printre sughițuri.
Mă confunda cu un logoped oare ? Când eu eram cea care avea nevoie de un psiholog acum, și urgent ?
- M-a părăsit..
Reușește să spună printre miorlăituri și scâncete.
Ah, clar. Solidară pe dracu’. Doar solitară.
- Austin m-a părăsit, m-a părăsit..
Continua să repete cu o voce plângăcioasă.
- Liniștește-te Clarrie, totul o să fie bine..
Încercam să o îmbărbătez, deși aș fi scuturat-o sănătos pe fetița asta care nu dădea semne că se va maturiza vreodată. Sau că va înfrunta ceva fără a se lamenta toată ziua.
- A spus că e stresat, că are probleme, că eu doar știu să îl încurc, că nu-s capabilă să fac ceva matur ..
Cum era ? Austin ? Isteț băiat, totuși.
- Mi-a spus că oricum nu m-a iubit niciodată și că nu o poate uita pe ea.. și că nu merit să îmi facă asta..
Pe mine m-au părăsit toți și toate și acum mă și caută să mă anihileze, dacă ar putea. Și ce ? Uite de asta nu mai răsare soarele.
Dar..stai. Ea..mai era o ea ? Groaznic. Mai bine în situația mea atunci.
- Clar nu era demn de tine , continui să o încurajez.
Bărbat. Clar. Ce poți să le ceri ? Aceleași minți damblagite. Misogini. Mitocani. Imbecili.
- Lasă. O să treacă tot.
Îi spuneam în timp ce o băteam ușor pe spate, ca pe un bebeluș mofturos.
Jalnică viață. În loc să mă dau cu capul de pereți din cauza a tot ce mi se întâmpla, iată-mă, fiind eu , ca de obicei, suportul pentru alții, și umărul de sprijin. Și toate din aceeași cauză nenorocită.
Bărbații.

. . .

Tocmai eu, cea care o judecasem aspru pe biata Claire, eram mai jalnică decât ea acum. Deși puțin teatral, poate puțin mai mult, cu un strop de dramă, suferință, încă îmi plângeam de milă, în brațele sale ocrotitoare. După ce i-am amorțit gâtul , agățându-mă ca o liană de el, în stilul meu caracteristic, acum mă așezasem cu capul în poala lui, îmi închisesem ochii, și simțeam cum o pace unică mă stăpânea. Liniștea că el e aici. Că mă protejează.
- Bred.. vezi..? Vezi ce îmi fac ? Ce răi sunt cu mine ?
Continuam să mă compătimesc pe un ton miorlăit, de mironosiță. De fapt, scopul meu și ăsta era. Să joc perfect rolul de domniță în suferință care are nevoie de cavalerul ei salvator. Idea de bază nu era să dau în penibil, ci să îl emoționez prin discursul meu mișcător și plin de sentimentalisme. Să nu mai plece vreodată. Ca atunci.
- Kitty trebuie..
Spune cu o voce gravă, îngrijorată, în timp ce continua să își treacă cu blândețe degetele prin părul meu încâlcit de vânt.
- Da, știu. Trebuie să mă răzbun. Vor regreta toți. continui pe un ton războinic.
- Nu. E necesar să vorbim. zice serios.
L-am citit de prima dată că nu e în apele lui. E covârșit de gânduri, dar nu le știu originea. Am evitat să discut despre asta. De teamă să nu mă respingă. Din nou.
- Dar..asta facem.. îl asigur pe același ton angelic.
Mă ridică deodată cu brațele lui puternice, întorcându-mi fața către el. Mimica lui crispată, combătută de gânduri, griji, mă sperie, încât înghit în sec, dar încerc să nu îi arăt asta.
- Trebuie să aflii ceva important.

. . .

Part three

. . .

Mi-am întors pentru a suta oară capul în direcţia gigantului ceas elveţian, plin de stil. Făcusem constant asta , în ultimele ore. La început îmi plăcea să mă amăgesc şi doar să îi admir splendoarea decorativă, dar acum devenise acest obicei covârşitor şi insuportabil pentru mine. Aveam senzaţia că timpul goneşte ca un nebun şi minutarul mă ameţeşte teribil.
Trecuse mult timp. Mult prea mult. Şi clar prea mulţi nervi torturaţi. Mă linişteam totuşi în gând, încercam să mă calmez, să îmi induc o stare relaxată şi pozitivă. Nu vroiam să creez o adevărată tragedie şi să dramatizez la maxim când ar fi revenit. Dacă, ar fi făcut-o, înainte să fiu doar un spirit călător care pluteşte prin cameră.
Şi totuşi, cât dracu’ îi trebuia ca să fumeze o nenorocită de ţigară ? Sau era de fapt un pachet ? Nici nu mai ştiu ce mi-a spus exact când a ieşit pe uşă. Normal, dacă a trecut un infinit de ore de atunci. Şi cea mai strălucită memorie ar avea scăpări fireşti.
După ameţitoarele ture realizate în lung şi lat, încât aveam senzaţia că bietul covor purta imprimată urma paşilor mei înţepaţi, nerăbdători, şi apoi plictisiţi, m-am aruncat pe scaunul de la birou, începând să cotrobăi extrem de captivată, ca un copil tembel, prin vraful de hârtii supraaglomerate, încurajându-mă că Bred e pe vreo plantaţie de tutun, încheind o afacere profitabilă şi deloc sănătoasă pentru el. Cumpărând plantaţia.
Toate păreau documente, destul de importante, aşa că am evitat să le mai zbor aiurea prin jurul meu, foarte încântată de efectul uimitor pe care îl creau în cameră în căderea lor. Ochii mi s-au oprit pe o foaie plină de cifre îngrămădite, de grafice urât colorate şi chinuite. Speram să găsesc imagini drăguţe cu maşini. Ăsta era domeniul în care activa. Dar nu părea conţinutul lor să aibă ceva legat de asta. Din contră. Şi deşi nu eram geniu nici aici, măcar aş fi înţeles mai multe decât din mâzgăliturile astea urâcioase ce păreau a fi statistici.
- Nici n-am dispărut puţin că te-ai şi apucat de făcut pozne.
Mă mustră ofuscat, smulgându-mi din zbor foaia respectivă. Oftează şi o ascunde rapid între celelalte, ca pe un obiect preţios. Le culege murmurând în sinea lui pe cele de pe jos, cu o viteză uimitoare, înghesuindu-le din nou în teancul „fericit”.
- Defineşte termenul „puţin”. îl spun pe un ton ofuscat, dându-mi ochii peste cap.
Doar dacă i s-au inversat circuitele şi acum are tendinţa de a încurca realitatea mi-ar putea spune aşa ceva. Şi ce făcusem aşa grav, la urma urmelor ? Mă holbasem doar pe nişte foi lipsite de personalitate, nimic mai mult.
- Ai dreptate. Sunt un dobitoc.
Se plânge pe un ton plin de remuşcare, în timp ce se aruncă pe fotoliu, sprijinindu-şi capul în mâini.
OK. Asta e ciudat. Nu e ceva la care m-aş fi aşteptat din partea orgoliului lui imens şi de neatins. Bred din trecut n-ar fi recunoscut în vecii vecilor că el e cel vinovat, că el a greşit, preferând să mă chinuiască pe mine cu replici stupide şi fără sens. Dar poate acum îmi acorda circumstanţe atenuante, datorită condiţiei neplăcute şi a cursului bolovănos încotro a luat-o viaţa mea.
- Nu am vrut să te las aşa, dar au intervenit nişte probleme şi.. vorbea gâfâind şi cu pauze îngrijorătoare. Am fost nevoit să întârzii.. Îmi pare rău.
„ Îmi pare rău ? ” . Nu credeam că vocabularul lui conţinea cuvintele astea magice. Deşi sunau incredibil rostite de buzele lui pline şi tentante, nu aveam cum să nu fiu dărâmată de şocul schimbării totale din el.
- Stai liniştit, să nu dramatizăm. am spus eu sigură pe mine şi aparent nepăsătoare.
Probabil îngheţase în mine toată frustrarea aşteptării datorită comportamentului lui de acum. E o explicaţie pentru că nu am început încă să urlu .
- Şi mă macină faptul că nu pot..că n-am cum să te scot din toată mizeria asta cu presa.. Că sunt neputincios ! Îmi vine să ţip de furie ! mă cutremură deodată cu basul rigid al tonului încordat.
Se pare că dăduse rezultate metoda mea de a mă lamenta în faţa lui. Dar prea intense rezultate. Nu trebuia să exagereze în halul ăsta. Oricum mie nu-mi păsa de nimic. Nu conta deloc. Ei sunt elementul nul pentru mine.
- Humm..de parcă ce puteai face ? Să îi calci cu maşinile tale ultra-performante pe toţi care se leagă de mine? încerc să destind atmosfera pe un ton glumeţ.
Nu avea ce face. Chiar şi cu toţi banii din lume, uneori eşti legat de mâini. Iar domeniul lui era altul, cum putea el interveni în situaţia asta. Ce prostuţ.
- Nu..tu nu înţelegi ! Nu înţelegi nimic, fir-ar. se plânge agitat.
- Probabil. recunosc nonşalantă, ridicând din umeri, apoi surâd inocent.
Dar trăiam bine şi aşa. În neştiinţa mea.
El se încruntă rapid şi o mască de frustrare îi cuprinde chipul palid de mai devreme. Înghit în sec.
- Şi totul.. din cauza lui ! Dracu’ să-l ia ! De ce naiba trebuia să apară în viaţa ta ?! Ne era atât de bine fără el. Cât voi trăi îl voi detesta pe Pattinson, auzi !? Îl urăsc ! răcneşte din tot sufletul.
Îi ştiam sentimentele “profunde” pe care le are faţă de Rob, dar nu înţelegeam acum alegerea lui stupidă de a-l aduce într-o discuţie unde nu avea ce căuta, şi de a-l învinui pentru ceva ce de data asta chiar nu făcuse. Oricât de isterica am fost atunci, nu el a declanşat furtuna de informaţii, asta e clar.
O tăcere apăsătoare se lasă, şi deşi căutam galopând prin mintea mea pe care cred că se instalase praful deja, ceva inteligent cu care să sparg gheaţa, era imposibil. El continua să stea cu capul plecat şi fără să îmi acorde vreo importanţă evidentă. Respira greu, ca după câteva ture bune de alergare, şi îl auzeam frecvent oftând. Nu ştiu ce naiba e cu el. Erau oare expirate ticăloasele alea de ţigări ?
- Ştii, rămăsese undeva suspendată un început de discuţie. îl atenţionez entuziasmată, deşi ceea ce rostisem nu avea nici o legătură cu asta.
Fir-ar. Dar eram extrem de încântată că am zis într-un final ceva, care să nu sune nici patetic, nici melodramatic, nici plictisitor. Cred că alunecam în tendinţa asta nefericită de a agasa pe cei din jur frecvent.
Îşi ridică uşor privirea, care mă curentează rapid când mi se înfăţişează. Nu o văzusem niciodată aşa îndurerată. Atât de tulburată şi plină de gânduri care o chinuiau.
- Da.. ştiu. Doar amânam momentul . clarifică oftând.
Momentul până să.. ce ? Dacă așa încearcă să mă dezarmeze, deja reuşeşte, clar.
- Aştept. intervin rapid, înainte ca o nouă pauză să revină între noi.
Şi-a scos o ţigară şi a început să tragă din ea. Mi-am stăpânit nervozitatea şi gelozia proeminentă care mă domina de acum din cauza tâmpitului lui viciu. Nu ştiu cum dracu’ am dat în viaţa asta nenorocită doar de indivizi imaturi şi îndrăgostiţi de un fum nesănătos. Roboţi fără minte.
Încercam să îmi imaginez cum ar fi stat situaţia acum dacă în locul lui era Pattinson, şi nu el, iar încăperea asta stilată era camera aerisită şi simplă în care pianul grandios odihnea. Nu foarte diferită cred. Şi el ar fi sorbit flămând din tabac, ignorându-mă ca şi tipul ăsta. Poate ar fi strecurat şi câteva ironii ieftine din când în când. Pentru originalitate.
Îşi blochează ochii privind undeva, în gol, în timp ce începe să-şi frece bărbia. Din în când în când îşi amintea de ţigară, dar nici o şansă să facă asta şi cu mine. Devenisem invizibilă ? Eu continuam ca o magnifică idioată să aştept răspunsuri ce nu păreau să mi se înfăţişeze prea curând. Ce frustrant.
Am tuşit de câteva ori în mod sugestiv, cu speranţa că îl voi fura astfel din transa în care căzuse pradă. Ceea ce am şi reuşit. Să îi captez atenţia. Îşi stinge ţigareta de scrumieră, apăsând cu ciudă, imaginea lui amintindu-mi de cea a mea din cafeneaua lamentărilor. Măcar acum mi-am putut închipui cât de jalnică păream eu, răzbunându-mă pe un fir amărât de tutun.
Se apleacă pe spate, sprijinindu-şi spatele de cel al fotoliului, în timp ce îşi pocnea uşor degetele. Când îi observ maxilarul încordat, realizând mişcări scurte şi rigide, consider asta ca semnul că va începe să îmi disperseze toate curiozităţile bolnăvicioase:
- Nu ştiu cât vei înţelege în clipa asta din ce-ţi voi spune, Kitt, dar în curând se va clarifica totul. Orice semn de întrebare. începe cu o voce pătrunzătoare.
Nici nu dăduse bine startul vorbelor, că deja mă băgase în ceaţă. Mai rău decât eram. Grozav.
- Nu cred că sunt atât de încuiată. mă apăr uşor ofensată.
Poate mereu interpretez totul aiurea, dar nu pentru că nu înţeleg, ci pentru că aşa am eu chef. Şi mereu ca să cad eu în picioare indiferent de circumstanţe. Dar asta nu înseamnă că nu pricep realitatea.
- Of.. Dacă începi aşa nu ştiu cât vei asculta din ce am să-ţi zic. se plânge mustrător.
Îmi muşc limba şi îi fac un semn cum mi-aş închide gura cu un fermoar, în semn de pace, iar el surâde frumos, amuzat de scălămbăielile mele copilăreşti.
- Vezi.. asta mă face să mă urăsc şi mai tare. continuă cu un glas tremurat, suspinând.
Nu cred că am înţeles bine. El, „narcisismul întruchipat”, îmi rostea mie asta, bietei fiinţe pe care nu demult o prigonea neiertător umilind-o constant, aşezându-se mereu pe sine pe un piedestal şi convins că e un zeu care merită un tron ? Ce absurd.
Mi-am ascuns mirarea care începea să îmi amorţească faţa, şi să-mi deseneze una imbecilă şi infantilă, fără capacitatea de a-şi înfrâna emoţiile. Nu vroiam să îi întrerup discursul tulburător. Deşi nu ştiu pe cine altera mai mult dintre noi doi.
- Mulţumesc că mă adânceşti şi mai mult în neînţelegere. îl cert pe un ton încurcat.
Nu mai încurcat ca mine. Sau ca ce era în capul meu. Şi în inima mea.
- Poate pentru că.. nu ştiu cum să zic. recunoaşte înfrânt.
Bine. Al doilea şoc pe ziua de azi. Maestrul vrajelilor încâlcite nu îşi găsea acum cuvintele. Ciudat. Şi din nou absurd. Deloc tipic lui.
- Ce ai mai făcut, Bred ? rup pe un ton hotărât incoerenţa dintre noi, dându-mi ochii peste cap.
El se încruntă uşor, apoi revine la un chip mai sigur pe el, şi vizibil concentrat asupra mea. Aleluia.
- Orice ar fi.. ştii ce va urma. Să fim serioşi. Voi urla puţin, te vei lovi de isteriile mele, dar după îmi va trece. De parcă nu mă cunoşti. încerc cu o voce ştrengară să destind atmosfera încărcată.
În loc să aibă urmările fireşti glumele mele infantile, o stare contrar aşteptată de mine începea să-l stăpânească. Se înfunda în regrete, în suspine, în acea stare neprielnică şi debusolantă. Nu înţeleg ce naiba avea. Începea să mă sperie de acum.
- Nu, Kitty, de data asta nu va fi doar atât.. concluzionează pe un ton zdrobit.
- Oh, fir-ar ! Ce poate fi aşa grav ? izbucnesc dându-mi ochii peste cap.
Nu îi cunoşteam această latură menită să dramatizeze şi care acum îmi călca nervii în picioare rău de tot. Credeam că doar Pattinson o deţine prin excelenţă. Se pare că m-am înşelat. Sper doar că nu e molipsitoare.
- Încetează să mă mai scuzi ! Şi să faci pe buna samarineană ! Habar n-ai despre ce e vorba, aşa că nu te mai preface că oricum mă vei ierta, pentru că nu va fi aşa ! se răsteşte deodată, plin de furie.
Am înlemnit şi simţind cum fiecare dimensiune din mine amorţeşte, am inspirat profund, înainte să mă las pradă şocului. Era atât de greu, imposibil uneori, să te pliezi ci caracterul lui furtunos. Niciodată nu ştiai cum să te comporţi cu el sau cum să reacţionezi. Mereu aceleaşi duşuri, care din îngheţate, se transformă în călduţe şi plăcute, ca mai apoi să te zdrobească din nou cu răceala lor insuportabilă. Tipic Brendal.
- Uşor, te agiţi cam mult. i-am atras atenţia mârâind.
A adoptat atunci aceeaşi mimică resemnată, şi aceeaşi poziţie plină de remuşcări, cu palmele îngropându-i chipul frumos.
- Oricum, vreau să ştii că totul am făcut pentru tine.. Absolut tot. Şi..indiferent de ce va fi.. tu mereu vei fi cea mai importantă pentru mine. Chiar dacă vei considera că nu mai merit să fac parte din viaţa ta, după asta eu tot te voi.. iubi. rosteşte frânt.
Într-o secundă mă aruncasem în poala lui, îmi încolăcisem braţele care tremurau de gâtul lui, şi încă nu ştiu cum am reuşit să îmi înfrâng reacţia bulversată din momentul în care i-am auzit cuvintele printre suspine.
El şi-a aşezat capul pe pieptul meu, iar eu mi-am cufundat faţa în părul lui bogat, mirosind ademenitor, în timp ce mâinile solide mă lipiseră de el, ţinându-mă strâns, ca şi cum nu ar fi vrut să îmi mai dea drumul vreodată.
Mii de sentimente contradictorii se zvârcoleau în mine, întrebări fără răspuns, senzaţii necunoscute, pe care nu ştiam cum să le înfrânez. Era un moment unic. Ceva ce nu credeam că voi putea auzi vreodată din partea lui. De neconceput.
- Indiferent la ce te referi, eşti bine aşezat în inima mea. Şi eşti iertat. îl consolez mângâindu-i faţa cu degetele îngheţate.
El îmi prinde palma şi o sărută suav, apoi mi-o prinde între degetele lui ca într-o cuşcă.
- Promiţi ? Nu..nu..mai puternic. Faci legământ ? Spune, Kitty ! mă grăbeşte pe un ton nerăbdător.
Ezit, dar în sinea mea ştiam că l-aş ierta indiferent de ce ar fi. Îl iertasem pentru tot. Insulte, comportament dur, farse, umilinţe, răceală. Trecusem peste toate astea. Indiferent ce cauză l-a adus aşa, voi putea trece peste. Sunt sigură.
- Îţi făgăduiesc din suflet că aşa va fi. îi confirm cu emoţie, surâzând, în timp ce el îmi sărută încă o dată mâna, cu mai multă iubire decât o făcuse vreodată.

. . .

Nu ştiu unde mergeam şi de ce mă trăgea după el cu atâta grabă, ca şi cum ceva urgent îl forţa să se comporte aşa. Dar era mult prea tulburat acum pentru a mai pune şi eu paie pe foc. Îl convinsesem cu greu să trecem pe la mine pentru a mă schimba. Se pare că ţinuta inițială de „camuflare” fusese prost inspirată şi deloc confortabilă. Imposibil de mers. Previyibil.
Acum mă luase de mână, mergând încordat, fără să zică ce are de gând. Dar îl urmam înţelegătoare.
- Kitty ?!
Aud o voce tremurândă a străinului cu glugă pe lângă care tocmai trecusem fără să îi acord prea multă importanţă. Poate pentru că devenisem paranoică din cauza vulturilor de pretutindeni meniţi să mă atace.
Am ridicat confuză capul, îndreptându-mi atenţia către el, în timp ce pe faţă mi se instalează panica dureroasă. Chipul frânt al lui Rob, ceva atât de greu de suportat în momentele astea atât de cruciale mi se înfăţişează în faţa ochilor obosiţi.
- Da.. ?!.. răspund stângace, pe un ton stins.
L-am strâns tare de mână pe Bred, asigurându-mă că nu va face nimic inconştient. N-aş vrea să mă gândesc acum la ultima întâlnire în trei a noastră. Şi cum s-a terminat.
- Exact ce-mi lipsea acum. bombăne arţăgos deodată, de parcă înţelesese opusul din semnul meu.
Fir-ar. Tipul ăsta chiar nu se putea abţine niciodată. Ce stres.
- Am.. am venit să.. Ai.. plecat aşa zbuciumată atunci şi.. Am vrut.. Am venit să văd dacă ai nevoie de ceva. De ajutor. reuşeşte să termine fraza plină de întreruperi constante şi bâlbâieli.
Îşi trece mâna prin păr, strângând puternic de el, apoi trage un fum din ţigara ce se pare că stătea aprinsă între degetele lui.
- Ce ar avea ea nevoie e de tine la câţiva kilometrii buni. Pe alt continent, de preferat. Bred intervine din nou, mânios.
Mă întorc, cu furie în ochi, către el, şi reproşându-i prin mimică intervenţia tâmpită.
- Ce e cu disperarea asta din ton ? E covârşitoare senzaţia că începi să te scufunzi ? Rob îl ia peste picior sarcastic.
- Du-te dracu’ ! ripostează acid.
- Terminaţi-o ! N-am timp acum de lamentările voastre infantile ! intervin hotărâtă.
Nu vroiam să mai aud jigniri neiertătoare şi urlete insuportabile. Vroiam linişte. Un minut de linişte.
- Robert.. eu.. încep stângace.
Dar nu îmi găseam cuvintele. Mă termina situaţia nefericită. Circumstanţele atât de neplăcute. Îl vedeam în faţa mea, clar întristat, cu o furie care îi mocnea în gesturi, dar care încerca să o comprime în ironii şi în fumul agasant de ţigară. Mă condamna din priviri, iar în ochii lui citeam concomitent dezgust, dezaprobare, dezamăgire, şi regret. Şi mai vedeam ceva. Că îi pasă. Pentru o secundă am avut impresia că încă mai contez pentru el.
A oftat adânc, după aşteptarea nerăbdătoare a vorbelor mele care nu-mi părăseau buzele, şi mi-a zis resemnat, în timp ce şi-a aplecat capul pentru o clipă:
- Mda, trebuia să-mi dau seama că..
A început înghiţind în sec în timp ce ne cântărea din priviri pe mine şi Brendal, cu ciudă. Îşi opreşte ochii asupra mâinilor noastre şi scuipă cu ură:
- Nu ştiu cum pot fi aşa imbecil. Şi să-mi imaginez că .. În fine. mă mustră furios.
Am încercat să găsesc o scuză, să îl fac să rămână. Am vrut să sar în braţele lui, o dorinţă arzătoare mă chinuia, dar nu puteam face asta după momentele cutremurătoare de azi cu Bred. Nu vroiam să îl dezamăgesc şi mai mult, a suta oară. O dată vroiam să fac ceva bine. Dar nu ştiam care e acesta. Şi lângă cine îl voi regăsi.
- Umm…
Am murmurat panicată în timp ce am dat drumul mâinii ce o ţineam, îndreptând-o spre cel care tocmai îmi întorsese spatele. În încercarea mea disperată, n-am reuşit ce îmi propusesem deodată în gând. Să îl ating, să îl împiedic să plece. Să îl împac cumva, şi pe el.
Dar nu l-am ajuns. Singurul lucru de care m-am lovit a fost urma corpului lui îngreunat, aplecat, şi zgomotul dureros al paşilor ce se îndepărtau cu repeziciune de mine.

. . .

- Poftim.
Îmi zice posac în timp ce îmi aşează în palmă cheile familiare ale apartamentului.
L-am privit cu surprindere, neînţelegând ce naiba face. Nici nu ştiam de ce m-a adus aici. Între pereţii goi ai locului în care odată, şase puşti cu fluturi în cap au pornit către un drum ce credeau ei că va fi mai bun. Spaţiul sacru unde grupul nostru unit împărţise atâtea, şi bune, şi rele. Iubire şi furie, înţelegere sau reproşuri. Lacrimi, dar mai ales, o fericire imensă. Locul unde Kitty de pe vremuri exista, în toată splendoarea ei de a fi. Şi de a se comporta. Aici am fost mereu eu, cu adevărat. Fără mască, fără retuşuri. Simplă, dar eu.
Nu îmi adresase nici un sunet pe tot parcursul drumului, aşa că nu ştiam dacă încă mă mai condamnă din cauza momentului cu Rob. Din nou, habar n-aveam cum să reacţionez.
- Nu înţeleg. recunosc surprinsă .
Pentru o clipă, am crezut că a vrut să răsucească şi mai mult cuţitul în rană, aducându-mă aici, unde am fost atât de împlinită. Unde eram doar noi, nu era şi el. Cel pe care îl ura atât.
- Ce faci ? insist când nu primesc nici un răspuns.
- Doar îmi reglez conturile. Nimic mai mult. mă lămureşte cu seriozitate.
Ridică din umeri, apoi îşi plimbă uşor mâinile pe colţul peretelui, zâmbind cu subînţeles.
- Mai ştii..aici..
- S-a spart farfuria aia care am aruncat-o odată după tine . completez cu o grimasă.
Cum aş fi putut uita ? Imposibil.
- Sau..aici când jucam fotbal cu poşeta aia a ta, urâtă..
Continuă ironic, în timp ce păşeşte în sufragerie, iar eu îl urmez.
- Era de firmă. Şi nu era urâtă. spun strâmbându-mă.
- Şi tu..care te agitai ca un titirez în jurul nostru, fără vreo şansă de a o recupera.
- Până ţi-am aruncat pe geam macheta aia care nu înţeleg nici acum de ce era aşa importantă. recunosc cu un rânjet malefic.
- Ai fost sadică atunci. Ultimul model de Ferrari apărut la expoziţie, pe care am dat o avere.
- Bucăţi s-a făcut. spun victorioasă.
- Pff..cât te-am urât atunci. Nici nu îţi poţi imagina. Îmi venea să..
- Mă arunci şi pe mine după ea ? sugerez râzând.
- Pentru o clipă, mi-a trecut şi asta prin minte. Recunosc.
- Atât de lipsit de imaginaţie.. zic dându-mi ochii peste cap.
- Nu chiar. Faptul că ţi-am consumat tot fixativul ăla imens pe motanul ăla a fost o răzbunare bună, cred eu.
- Ba nu. Bietul Dusty chiar nu avea nici o vină.
- Tu ai atentat asupra unui lucru drag, eu te-am răsplătit cu aceeaşi monedă. admite ridicând pasiv din umeri.
Teoria ”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, trebuie sa recunosc că mereu a fost respectată cu strictețe de el. Nu m-a iertat niciodată, indiferent ce îi făceam.
- Sau..aici..
Îi atrag atenţia, îndreptându-i-o către gaura decorată acum cu desene în jur, de pe un perete. Un hohot sănătos îl cuprinde.
- Bâta ta de baseball. Distrusă aici. O experienţă de neuitat. mă laud trufaşă.
- Ah, clar. Atunci nici n-a necesitat vreo pedeapsă. Din moment ce ea ripostând din perete direct în capul tău a făcut toată treaba singură.
- Auch. spun ducându-mi din instinct mâna la frunte.
Două săptămâni de durere, pansamente urâcioase, glume stupide. Dureros.
- Eh, măcar am făcut-o după bucăţi ? îl cicălesc plină de mine.
Se strâmbă uşor.
- Desigur ..asta nu se compară cu..
- Ideea genială de a-ţi dizolva somnifere în bere, pentru a-ţi înfrumuseţa camera ?
- Trecând peste rozul ăla oribil, floricelele stupide şi ghirlandele cu pene atârnate, cu care ai distrus-o, faptul că am în intrat în spital din cauza amestecului de medicamente cu băutură nu a fost amuzant. mă mustră rapid.
- Scuze.. Oricine are scăpările lui. mă scuz fluturându-mi genele inocent.
- Eram nişte copii tembeli. Sau măcar aşa ne comportam.
Îmi cuprinde talia, strângându-mă tare, şi lipindu-mă de corpul lui fierbinte, în timp ce mă sărută cu gingăşie pe păr.
- Trebuie să recunoaştem că eram meseriaşi.
- Meseriaşi ai belelelor, pitico.
Completează cu o grimasă, atingându-mi nasul cu degetul, în timp ce surâdea larg.
- Uriaşule. mă bag în jocul lui rapid.
- Îngâmfato.
- Frustratule.
- Iritanto.
- Gibon insensibil. închei ironică, fără pic de răutate în ton.
Mă sărută din nou pe cap, iar el mă ridic pe vârfuri pentru a-l atinge cu buzele pe obrazul care ardea. Un val de amintiri poposeşte pe umerii mei, la fel ca un bagaj imens de regrete, de melancolie.
- Trebuie să plec.
Spune deodată, îndepărtându-se brusc.
- Dar.. astea.. Nu înţeleg. strig ridicând sugestiv cheile.
- E al tău. Toate îţi aparţin. îmi clarifică hotărât.
Mărinimia nu era una din calităţile lui. Şi nu aveam nevoie de apartament. Doar mi-ar fi adus şi mai multe reproşuri adresate mie, momente evocate. Pentru o clipa mi s-a părut că aud hohotele captivante a lui Jae, mormăielile indescifrabile a lui Karl,că îi percep parfumul puternic al lui Collen, sau îi simt mâna blândă a Mellisei care mă mângâia cu drag pe obraz. Chiar şi coada stufoasă a lui Dusty, trecând-o pe lângă piciorul meu, parcă am perceput-o.
- Pleci ? izbucnesc agitată când îi observ mâna pe clanţa uşii.
- Ce ţi se pare că fac ? mă ia ușor peste picior, ridicând curios o sprânceană.
- Dar..nu poţi face asta ! Nu..mă poţi părăsi.. Am..nevoie de tine, de sprijinul tău ! răbufnesc speriată.
- Să fim serioşi, Kitt. Doar ştii singură cât eşti de puternică. Pe cine crezi că păcăleşti ? Pe tine nici un ciclon nu te poate dărâma.
Nu, nu e așa. Greșești. Doar asta vreau să creadă ceilalți, așa să mă perceapă mereu. De neclintit. Dar nu sunt așa. Sunt slabă și vulnerabilă și proastă, pentru că o ia mereu valul aiurea, obosită, și acum am nevoie de protecție. Am nevoie de tine.
- De..ce faci asta ? continui pe acelaşi ton disperat.
- Sunt nevoit. Mai bine aşa decât să fiu lângă tine în momentul când o să mă urăşti. Nu ştiu dacă aş suporta. recunoaşte oftând, şi plecându-şi capul.
- Termină cu mâţâielile astea fără rost ! mă răstesc iritată.
Nu ştiu ce dracu’ era în capul lui, şi la ce se referea, dar clar dramatiza. Ştiam clar că augmenta toată situaţia. Nu avea ce fi aşa rău. Nu decât tot ce a fost între noi. Şi iată-ne, din nou aici, împreună. Am trecut peste atâtea împreună. Nimic nu ne poate îndepărta. Plus că îi făgăduisem că indiferent de circumstanțe, îl voi ierta.
- Ce crezi că faci ?
Urlu când observ cum deschide uşa. Nu pare să îmi acorde vreo importanţă ieşirilor necontrolate, şi încercărilor mele neputincioase de a-l opri.
- Îţi ordon să nu pleci ! îi poruncesc pe un ton superior.
El pufneşte într-un râs grotesc.
- Ce dracu’ ţi se pare aşa amuzant ?
- Numai bine, Kitty.
Fir-ar, ingratul ăsta ce avea de gând să facă ? După ce că îl lăsasem datorită lui pe Rob să plece, nu apucasem să îl opresc, acum mă părăsea şi el, mă lăsa singură ? Ce fel de joc sinistru e ăsta ? Sper doar că nu a făcut totul premeditat, şi ăsta e modul lui de a se răzbuna pentru tot.
- Du-te dracu ! mârâi plină de venin printre dinţi.
- Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să ţi se întâmple. zice amuzat.
Ce poetic. Îmi vine să vărs.
- Bine ! Dacă asta ai vrut ! Te urăsc, Brendal ! strig cu furie.
Se opreşte puţin, şi stă blocat câteva secunde, după îşi revine, luând din nou faţa luminoasă.
- Mi se pare un sfârşit original şi plin de similitudine. Asta am auzit în prima zi în care ai păşit aici, asta şi în ultima în care mai păşesc eu aici. Sau în viaţa ta. Frumos. mormăie pufnind uşor în râs.
- Uff..!! Te urăsc! Te urăsc !! Înţelegi ??
Răcneam din tot sufletul în timp ce sărisem ca o furtună la el, lovindu-l în piept cu pumnii, cu toată forţa, accelerată de furie, de neputinţă, care ieşeau din mine atunci.
Nu părea să pară impresionat. Chiar deloc. Continua să surâdă senin, în timp ce stătea cu mâinile în buzunare, fără să facă vreo mişcare datorită gesturilor mele. Ca şi cum nu simţea nimic.
- Te urăsc, te urăsc ! continuam, deşi obosisem, iar pumnii mă dureau îngrozitor.
Parcă loveam într-un zid impenetrabil de beton. O stâncă insensibilă.
- Eu te iubesc. îmi zice cu o voce sfârşită.
Mă opresc brusc şi îmi îndrept ochii către ai lui, care clocoteau de dragoste.
- Atunci..de ce faci asta ? mă mâţâi printre suspine.
- Trebuie.
Termină hotărât, ieşind pe uşă. La fel de neclintit ca întotdeauna.

. . .

Mă izolasem din nou în fortăreaţa construită de Colle şi Ron, căzută într-o depresie puternică. Nimic nu putea să mă mai facă să zâmbesc. Pierderea ireversibilă, şi în acelaşi timp, a celor doi, mă zdrobise îngrozitor. Lipsită concomitent de Rob şi Bred, mă simţeam şi fără inimă, şi fără suflet. Groaznic.
Închisesem ochii, aruncată pe pat, în timp ce vizualizăm fiecare moment petrecut în parte cu ei. Trăiam din nou, prin intermediul evocării lor. Sunetul iritant al telefonului însă mă smulge brusc din visele mele .
Încep să înjur, apoi închid încă o dată ochii, strângându-i mai tare, pentru a reveni la imaginea frumoasă a lui Robert de mai devreme. Era imposibil. Ţârâitul acela grotesc distrusese toată magia momentului, și continua să o facă.
Răspund mârâind, fără să văd cine apela. Indiferent cine suna, Bush, Madonna sau Einstein reînviat, aş fi urlat la el, pentru a-mi descărca toată frustrarea.
- Mda..
Nici nu apuc să mârâi printre dinţi, în timp ce ţipetele isterice de la capătul celălalt mă lovesc direct în timpan.
- Cum ai putut să-mi faci asta ? Eşti o fiinţă detestabilă, nemiloasă, şi eu care te-am considerat prietena mea ! o voce care combinată cu bocete şi răgete se chinuia să spună nervoasă.
O voce cunoscută. Dar nu îmi dădeam seama a cui era.
- Ia o pauză, inspiră, expiră, vezi dacă n-ai confundat antidepresivele cu energizantul şi după revină, OK ? mârâi posacă.
- Te detest ! O să mă răzbun ! De ce ai făcut asta ?
Isterica continua să îmi tune în cap.
- Du-te dracu. zic plictisită, în timp ce trântesc clapeta telefonului.
Chiar de o fană disperată a lui Robert aveam eu nevoie acum, care să îmi urle frustrările ei la aflarea veştii despre fosta noastră „relaţie fantomă” care se sfârşise şi practic, şi fictiv. Am mai avut parte de asta zilele astea şi devenisem imună. Tâmpite.
Deschid televizorul şi ochii mi se opresc pe rochia kitchoasă a individei pe care atât de tare o detestam, Rozene, şi asupra bazaconiilor pe care era în stare să le debiteze:
„ Bineînţeles că nu există nici o legătură între actriţa aceea de duzină, Seltzer, şi Rob. E doar un mijloc ieftin de al ei de a-şi face publicitate. Între mine şi el se legase de mult o apropiere specială, şi vorbesc în cunoştiinţă de cauză acum. E imposibil să se uite la ea, credeţi-mă ! „
Ei nu zău ?
„ Şi legat de Taylor, şi de presupusa lor relaţie, credeţi-mă că el are de mult o pasiune ascunsă pentru mine, deci alte minciuni nefondate..”
Maimuţă nesătulă. Concluzionez iritată în timp ce închid cutia de fier.
- Kitty ? Hai..trebuie să mergem urgent !
Aud o voce tensionată şi simt o mână care mă ridică brusc.
- Lasă-mă în pace, Colleen. mormăi indispusă.
- N-am timp de fiţele tale acum ! E important.
- Du-te naibii. mă răstesc jignită.
Tipa asta chiar nu avea niciodată pic de respect pentru un suflet suferind.
- Hai odată ! continua să-mi poruncească, în timp ce mă trăgea după ea robotic.
- Unde naiba mă duci ? Ce crezi că faci ?
Urlu în timp ce îmi smulg mâna. Se opreşte resemnatăm, și zice oftând :
- N-am timp de explicaţii acum. E legat de Heast.

_______________________________________________________________________________________

Nota: Pentru toti cei care ati intrebat, poezia “Jurnal ?” intr-adevar este una dintre poeziile mele mai vechi :- ).

Enjoy !

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Regret timpul dintre postări, dar chiar e o perioadă complicată acum și încerc să mă împart cum pot între obligații și plăcerea de a scrie. Sper că nu v-ați pierdut interesul, pentru că asta m-ar întrista enorm.
Într-adevăr nu sunt prezente în părți doar notele amuzante acum, datorită situațiilor care se precipită. Mă străduiesc să scriu ceva serios, realist, iar viața nu e mereu roz și plină de hohote de râs. Asta nu înseamnă că nu trebuie să păstrăm optimismul. Și Kitty îl are mereu. : -)
M-ar bucura foarte tare dacă ați continua să comentați, indiferent dacă e o părere sau pozitivă sau cu semne de întrebare. Dar doar ca să știu că încă mai sunteți lângă mine, sau nu. Sunt imboldul cel mai solid care mă îndeamnă să continui drumul început, indiferent cât de lung va mai fi.

Krisz

__________________________________________________________________________________________________