Cap. 5 Dusty

Aveam în faţă o nouă imagine a lui şi deja curajul mi se micşora. Probabil dacă aş fi întâlnit-o de la bun început încrederea de sine şi aroganţa mea ar fi fost mai puţin intense. Previzivibil. Tipul revenise cu picioarele pe pământ. După ce s-a asigurat că nu eram nebună , cel puţin nu complet, un singur gest de-al lui de a chema paza ar fi putut să mă facă să îmi înghit toate vorbele.
La urma urmei, cine eram eu şi cine era el? Chiar dacă tot ce afirmasem fără nonşalanţă despre el nu ar fi fost nici un sfert din cât de urât ar fi putut fi caracterul lui, oricum n-aveam nici un drept să îl judec.
Şi partea mistuitoare e că nici nu era chiar aşa – aproape deloc. Îl judecasem pe nedrept, prea dur.
Se uită tensionat o clipă şi apoi făcu o mişcare rapidă spre uşă, ascultând atent şi concentrat. Era încruntat şi închidea din când în când şi ochii, pentru a auzi mai bine.
Ce făcea? Asculta la uşă? Era speriat că îl descoperiseră?
Ok, asta era o imagine foarte amuzantă, în premieră. Mi-ar fi plăcut să fi fost într-adevăr o ziaristă cum crezuse iniţial. Poza asta m-ar fi îmbogăţit fără efort.
După câteva momente, fruntea i se descreţi, faţa i se lumină şi redeveni cel care mai devreme râdea din cauza comportamentului meu infantil şi al aberaţiilor mele.
Trece pe lângă mine, zâmbind din cauza feţei mele ameţite probabil, care nu înţelegea ce făcea, şi cu o mişcare sigură închide fereastra, când un val de praf şi var de pe perete îl atacă. Nu îmi pot opri râsul, dar mă întorc cu spatele,pentru a disimula.
- Era vântul..ăă..mă deranja. Zise serios după ce tuşi intenţionat, deranjat, pentru a mă întoarce şi a fi atentă.
Ridic din umeri, cu o privire nevinovata. Mda.. sigur era vântul. Aşa cum eu eram ploaia.
- Ce faci aici,până la urmă? îl întreb încruntându-mă uşor şi schimbându-mi mimica în una care căuta răspunsuri.
Bolborosi ceva morocănos, indescifrabil, în timp ce se uita în jos.
- Tu ce crezi că fac…? .. săpături arheologice.. . răspunde nepăsător în timp ce îşi scutură cu o mişcare atrăgătoare părul de praf.
Era o întrebare? Sau o afirmaţie? Oricum era o ironie în conţinut.
- Aa.. iţi căutai gândurile.. zic încet numai pentru mine ca o constatare personală.
Înghiţi în sec. Cred că înţelese ce am zis.
- Şi.. ce ai descoperit?
- Termite, şoareci.. melci nu sunt. răspunse râzând.
Îmi dau ochii peste cap stresată – oare de acum avea de gând să îmi facă un rezumat despre ce vorbisem la telefon?
- Nu am descoperit ceva anume. Continuă sigur pe el: Am învâţat să apreciez mai mult momentele de linişte.
Ok..era o ironie? Era cu subînţeles…? Ridic o sprânceana neîncrezătoare.
- Ştii că în timp ce tu .. te bucuri de mica pauză de publicitate, afară se declanşează o adevărata revoluţie?! Şi ce revoluţie! Fete înarmate cu rujuri, rimeluri,oglinzi..şi mai ales.. mulţi hormoni şi putini neuroni. Zâmbesc uşor.
Începu să râdă în hohote. Sa-l vezi aşa.. amuzat ..da..asta era ceva magic.
- Ti se pare că am veleităţi de comandant de armată ca să mă intereseze? Întrebă intrigat şi indiferent în acelaşi timp.
- Atunci cu siguranţă ai veleităţi de a fi un struţ ideal, răspund morocănoasă.
Mai lipsea să îşi bage capul în pământ doar. Deşi nu cred că ar fi putut din cauza frezei.
Se uită atent şi îşi abţinu râsul. Era relaxat.
- Struţii sunt ok.. Ridică din umăr nepăsător. Îmi plac struţii.
O, nu. Mă lua peste picior sau vorbea serios?! Chiar nu îi pasă deloc ce se întâmpla acolo ?!
- Glumeşti? Afară e o turmă de disperate gata de orice ca să te vadă şi tu stai aici ignorând situaţia?
Poate avea nevoie să îl aducă cineva la realitate. Şi urgent.
Parcă eram Căpitanul Hook din Peter Pan şi auzeam stresată şi alarmată ceasul care ticăia din interiorul duşmanului meu , crocodilul.Ah, nu, deja adjudecasem un rol de acolo, Tinkerbell, nu puteam fi două personaje.
Aiurea. Puteam fi cine vroiam eu, oricând, dacă aşa vroiam. În planul paralel în care uneori aveam senzaţia că trăiesc.
- Şi ce propui să fac? Nu sunt psihiatru. Oftă enervat.
- Du-te, vorbeşte cu ele, rezolvă situaţia!!
Îmi ridicasem puţin tonul vocii. Puţin mai mult. El mă privi suspect.
- Şi cum crezi că pot face asta? Ţi se pare că sunt Superman, sau ceva? Sar toate disperate şi ies fulgii din mine! Mă dezmembrează ca pe o marionetă! Altceva nu se întâmplă.
Vocea lui era rece şi înţepătoare.
- Eu vreau doar să ies naibii odată din cutia asta!!
Cutie care era cât mall-ul din fostul oraş. „Fiţe, o fiţoasă.N-o vezi?Ţi-am zis că aşa o să se transforme”. Parcă auzeam vocea neiertătoare a prietenei mele de acasă, Inna, cum mă mustra. Aşa ar fi zis cu siguranţă dacă m-ar fi auzit acum.
- Şi eu vreau să ies,dar cât mai întreg posibil ! Şi ce..? Uite de aia nu mai răsare soarele, din cauza a ce vrem noi! Mofturi. Bombăni arţăgos.
Se pare că nu mă puteam baza prea mult pe judecata lui.
- Ştii ce?! Nu mă interesează ce vrei tu!
- Nici pe mine! mi-o tăie scurt.
Înghit în sec.
Potoleşte-te, Kitty. Nu o să rezolvi nimic cu tonul ăsta.Oh, da. De parcă aş fi avut multe şanse să obţin ceva de la el!Mai uşor puteam clinti din loc un măgar îndârjit cred.
- Vreau doar să plec odată din haosul ăsta! Spun cu o voce mai puţin ţâfnoasă.
- Te duci, dai câteva autografe, şi după pleci repede de aici repede şi gata.
Ce era atât de complicat de înţeles? Simplu, rezolva situaţia..eu ieşeam din închisoarea asta odată şi poate mai ajungeam şi la conferinţa..deşi speranţele mele se diminuau considerabil cu fiecare „sclipire” pe care o auzeam de la el.
- Impresionant. Adică să fug după? Începe să râdă ironic. Crezi că pot? Doar dacă nu păţesc ca în filmul ăla, în care personajul era alergat prin oraş de sute de mirese disperate şi furioase. Aşa aş fi şi eu.
Încerc să îmi imaginez secvenţa şi mă buşesc hohote de râs. Prea tare ar fi faza.
- Ar fi o reecranizare ingenioasă trebuie să recunosc. Un adevărat fenomen. Comediile cu Adam Sandler sau Jim Carrey ar fi apă de ploaie faţă de asta.
Nu ştiu cum de mai aveam răbdare să glumesc. Timpul trecea în continuare şi eu nu ieşisem încă din situaţia stresantă.
- Parodie ingenioasă vrei să zici. Poate nu iţi dai seama.. dar numele meu e Robert Pattinson, nu Forrest Gump. Dar uite, facem un armistiţiu : accept dacă mă însoţeşti şi tu în cursă , şi rânjeşte ironic.
Forrest Gump, băiatul..vitezoman..ca să zic aşa? Cu siguranţă simţul umorului e parte din el.
Dar..ghinion :eu nu sunt chiar peştişorul de aur ca să îi îndeplinesc lui trei dorinţe.
În plus: eu alergând? Pericol public, clar.
- Ha, ha. Ţi se pare că scrie pe faţa mea „fraieră” ? Cu siguranţă aveţi altele în comun.. îl cicălesc.
Mă privi iritat.
- Mă gândeam la .. nu contează, de fapt. Ideea e că poţi depăşi orice handi.. ăă..obstacol, ca el, prin curaj şi hotărâre. Poate fi un model bun, în momentele astea.
Poate avea totuşi mai multă minte decât el.
- Forrest era imbecil, nu avea de ales.. el nu se baza deloc pe o minte sclipitoare..la el lipsea cu desăvârşire. Eu mă bazez pe inteligenţă, chiar dacă încă ai dubii cu privire la asta. Sau logică, dacă ştii ce e aia..? Echilibru..raţiune, accentuă cuvintele.
Îngâmfatul! De ce nu scria un întreg eseu de acum despre cât de extraordinar este?
- A, şi dacă te-am enervat, am savurat-o ! Zâmbi mulţumit.Şi apropo de film, fetele alea nu-s chiar nişte bomboane dulci într-o cutie.Pot fi toxice şi imprevizibile. Dar ce zic, când am o adevărată bomboană cu arsenic aproape?
Mă înţepă plin de sine şi după se uită atent la mine parcă meditând la ceva. Oftă.
Îi ignor comentariul răutăcios.
- Dacă ştiai că aşa ceva e posibil să se întâmple, de ce ai mai venit?! Întreb intrigată. Suferi de boala aia de a te băga în treburile oamenilor, cred.
- Crezi că eu ştiam ce se întâmplă aici? Veneam atunci în gura lupului.. singur? Luam drumul cel mai ocolitor posibil în cel mai rău caz. Eu mâine plec în Vancouver. Peste o lună încep filmările. Nu ştiam ce face regizorul aici, nici nu-l cunosc, abia de acum începem să lucrăm cu el. Am sunat, am aflat unde e şi am venit pentru indicaţii înainte să plec.. îmi explică calm cu vocea lui captivantă.
Revin la realitate pentru că eram ameţită deja , şi într-un sens bun acum. Şi cred că mă şi uitam insistent la el.Nu trebuia să mă dau de gol.
La urma urmei nu era un exponat de muzeu, era un om.. Era ceva de care te puteai ataşa. Şi cât de uşor..
Pleca?Mâine? Un fior mă cuprinse. Mă..întrista? Da, mă întrista gândul. Pentru că însemna că..Bineînţeles , toanto, că n-o să-l mai vezi! Şi chiar dacă rămânea, oricum tot asta era deznodământul.
- De ce nu ai sunat ca să vină întăriri pentru agenţii de securitate?
- Pentru că situaţia nu a fost creată de poliţie, ci de oamenii care încurcă poliţia. Şi poliţia nu e de obicei aici să facă dezordine, ci să apere dezordinea. Se concentră gânditor şi încruntându-se.Ighm.. în fine, bolborosi printre dinţi.
Cred că nici el nu a înţeles ce vroia să zică.
Se pare că cineva începuse să abereze în zonă. Şi nu, nu eram eu de data asta.
Deşi nu cred că ar fi reprezentat o concurenţă puternică pentru mine în privinţa asta.
- De ce nu te protejează bodyguarzii cât să ajungi până la maşină?
- Sunt numai cu unul dintre ei, el şi cu şoferul. Şi pentru a opri mulţimea de nebune oricum n-am atât de mulţi cât ar trebui! Concluzionă încruntat. Sunt pe drum agenţi de pază. Destui cât să oprească revolta.
- Nebune??! Ridic vocea răstindu-mă din nou. Pentru fetele alea eşti ca un ideal, o icoană. Respira cu gândul la tine, vorbesc fără încetare, râd, se emoţionează, plâng.. când e ceva legat de tine !!Mereu tu. Acum stau sperând să îşi zărească o clipa idolul, probabil urmează să fie tratate cu brutalitate de nişte uriaşi insensibili şi totuşi stau resemnate. Şi tu ce faci? După ce că nu le îndeplineşti visul de a te vedea, de a avea un autograf al tău, le mai faci şi nebune!!
- Le iei apărarea acum? Când tu ai fost cea mai radicală şi nepăsătoare în privinţa lor? Eu nu am spus nimic faţă de tine!
Nu suportam să fiu atacată cu propriile cuvinte.Dar da, avea dreptate aici.
- Eu.. ce contează ce cred eu?! Nu are nici o logica ce ai spus! Sunt fanele tale, tu contezi!
- Autografe.. poze..crezi că astea le lipsesc?! Îşi dădu ochii peste cap. Cred că au colecţii de aşa ceva!! Sunt prezente mereu, sunt de aici.Sunt nişte obsedate. Nu sunt fanele din alte oraşe, ţări, care plâng când mă vad! Astea sunt un stres continuu, mai ceva ca paparazzi!
- Stres.. stres înseamnă să te trezeşti dintr-un coşmar urlând, apoi să iţi dai seama că nu dormeai. Nu să fii înconjurat de admiraţie şi iubire gratis, fără aşteptări sau pretenţii. Concluzionez rapid.
- Nimic nu e mai scump decât ceea ce primeşti gratis. Şi eu am plătit amarnic: cu fericirea, liniştea.. viaţa mea privată! Înghiţi în sec cu durere.
Acum mă simt cu adevărat o cretină. De când eram avocatul poporului? De ce trebuia să vorbesc fără să gândesc!?Acum l-am întristat,i-am trezit amintiri neplăcute. C
u siguranţă i-am trezit şi semne de întrebare. Am vorbit prea mult,ca de obicei. Eu şi impulsurile mele stupide şi necontrolate. Nu avea nici un sens să intervin. Proastă, eşti o proastă! Dacă nu ar fi fost el acolo mi-aş fi muşcat pumnul de ciudă.
Deodată o melodie comică începu. Se auzea încet, aşa că m-am asigurat că imaginaţia mea nu o luase razna. Mai ales că Rob stătea cuprins în gânduri, nu schiţa vreun gest care să îl devieze din acea stare. Era un cântec din desene..Cartoon Network, Disney, pe acolo. Sonerii care ne amuzau când eram mai mici. Sonerie..? Sigur că da. Era o sonerie de telefon a cărei intensitate creştea progresiv. Şi a mea nu era.
Deşi nici soneria mea nu era mai formidabilă. Tot pe acolo.
- Telefonul..încerc să îl atenţionez cu grijă.
Nici o schimbare pe chipul lui.
- Soneria.. ăă..telefonul.. mă bâlbâi.
Nimic.
- Ăăă.. Rob!! Strig mai puternic.
Parcă reveni din transă la auzul vocii mele care îi pronunţa numele, şi mă privi încurcat şi mirat. Cred că m-aş fi înroşit cu siguranţă în acel moment dacă aş fi putut.
- Sună telefonul.. tău .încerc să îi explic bulversată.
- A.. zâmbi reţinut şi începu să îl caute prin buzunar.
- Alo.. răspunse într-un final.
Oare era.. vreo prietenă deosebită.. care era îngrijorată? Actriţa aia..Kristen ..despre care mereu s-a bănuit că sunt împreună. Colega de filmare. Oftez brusc.
- Da..da..mda.Habar n-am. Nu, sunt în siguranţă.. aha,înţeleg.
Tonul lui era prea formal şi serios. Mă înşelasem. Probabil era producătorul, managerul ..cineva de genul, şi îi dădea vestea cea bună pe care o aştepta, că în sfârşit putea pleca.
Ceea ce însemna că eram şi eu liberă în sfârşit. Dar..de ce nu mă bucura deloc vestea, cum ar fi trebuit.. din contră, parcă mă apăsa adânc?
Deja chibzuisem totul, era momentul să plec . După ce închidea i-aş fi împărtăşit regretul că nu am profitat de şansa într-un mod constructiv – era totuşi o şansă să stau faţă în faţă cu cel mai iubit actor al momentului.. şi cel mai frumos-, şi doar m-am lăsat condusă de impulsurile stupide şi de furie, deşi astea au fost toate un cerc vicios care a degenerat.
Cred că a fost o zi cu predispoziţie negativă, mai aveam câteodată parte de asta. Măcar îmi văzuse toate părţile rele, nu mai erau surprize de acum.Dacă m-ar fi crezut că nu sunt aşa de obicei, sunt total diferită, ar fi fost o piatră în plus luată de pe inimă.
Urma apoi să îmi iau rămas-bun politicos, cu speranţa că nu rămâne cu sechele şi că nu mă urăşte chiar atât de puternic Oricum mă comportasem ca o imbecilă , aşa că multe aşteptări nu avea sens să am. Nici nu ştiu de ce îmi făceam atâtea planuri. Niciodată nu îmi ieşea cum mă gândeam.
- Nu..fără aşa ceva. Nu, am zis! Strigă poruncitor. De ce mă întrebi pe mine?Eu pentru ce te plătesc? ..Aha..e bine. Găseşte-l, clonează-l, nu mă interesează ce faci… Gata că mă enervez mai mult decât e nevoie. Şi închide brusc. Săracul om.. probabil l-a lăsat vorbind singur.
Mă uit resemnată încercând să nu îmi arăt dezamăgirea când va rosti cuvintele care indică un singur lucru..că s-a terminat.
- Nu au găsit cantitatea suficienta de tranchilizant? Întreb chicotind.
- Nu. Cred că ar fi nevoie şi din import încă. Ei.. mai încearcă. Căuta. Nu-s în stare de nimic văd. Îi plătesc degeaba.
Asta era tot ce doream să aud,că mai era timp, dar luasem deja o decizie .
Curios că nici el nu părea totuşi destul de dezamăgit, era calm, senin.Poate chiar că îi plăcea locul ăsta.
- Lasă asta acum.. Dar.. tu ? Tu nu-mi eşti fană.. faţa i se lumină cu un zâmbet. Feministă convinsă atunci sau de fapt revolta ta a provenit din interior, are mai multă implicare afectivă decât aş fi crezut? Surâde voios.
Întrebările lui mă loviră ca un fulger. Cred că am şi tresărit. M-au luat în surprindere..ca o vijelie începută brusc. Încă se mai gândea la asta? Nu uitase..? Exact de ce mă temeam. Dar cum să nu trezesc suspiciuni.. mai ales că mă convinsesem clar de atenţia şi perspicacitatea lui bine dezvoltate.
- Ha ha. Îmi încordez picioarele care începeau să tremure. Eşti ca un miracol al umorului. Când vei fi tu haios, va fi un miracol cu adevărat. Mă bâlbâi mormăind, încercând să ies din încurcătură. Jalnic.
- Iar când o să taci tu, înseamnă că a venit Raiul pe Pământ! Zâmbi maliţios.
- Mi-ar plăcea să fii la televizor ca să te închid!
Îmi dau ochii peste cap. El începe să râdă puternic.
- Scuză-mă dacă vorbesc prea mult. Nu ştiam că nu faci faţă..! ..,răspund cicălitoare şi după zâmbesc larg, .
- Nu mă supăr că vorbeşti aşa de mult, atât timp cât tu nu te superi că eu nu te ascult. Şi privi indiferent, făcând o grimasă.
Mă scotea din sărite lipsa de interes din comportamentul lui. Stai puţin, adică mă deranja indiferenţa lui?! De când îmi păsa cum se comportă el cu mine?
- Ok. Atunci te privez de vocea mea. Ştiu eu nişte persoane care ar fi foarte interesante de ce am să le spun. Şi de ce să nu le fac o bucurie? Mai ales că am făcut cunoştinţa cu câteva, atât de drăguţe..-drăguţe pe naiba- .. erau şi date cu var..ăă.. pudră şi tot pachetul – vampiriţe perfecte.
Şi râd maliţios cu scopul de a-l cicăli.
- Fă ce vrei, bombăni rece. Oricum cred că mai uşor mă descurc cu ele toate decât cu tine ! Se încruntă.
Asta a fost lovitura sub centură.Nu-i corect.
- Nici nu ştiu ce văd la tine, după ce că eşti laş, îngâmfat, mai eşti şi insensibil ! continui cu un reproş fals,pe care l-a remarcat.
Nu credeam ce ziceam, dar continuam ciondăneala dintre noi, care chiar îmi plăcea.Şi se pare că şi lui.
Surâse uşor.Nu se supărase.
Râd în sinea mea. Probabil Cole m-ar fi făcut să îmi înghit fiecare comentariu, aluzie răutăcioasă, privire asupra lui Rob, dacă ar fi fost aici. Sau dacă ar fi aflat. Şi probabil voluntare să o ajute s-ar fi găsit atât de uşor.
- Du-te şi spune-le. Sunt curios ce o să faci când o să le povestesc cât de „drăguţă” ai fost cu mine, şi vor porni furioase spre tine,să caute răzbunare, continuă amuzat.
- Asta dacă o să ajungă vreo una la mine! Pentru că , hai să analizam puţin situaţia. Un sfert leşină când te vad, celălalt sfert când începi să vorbeşti, iar din jumătatea rămasă în picioare , cel puţin un sfert tot cade când încep să se împingă şi să îşi pună piedici care să ajungă primele la tine. Asta dacă intre timp nu se iscă conflicte mai intense între ele. Şi dintre cele învingătoare,fii serios, câte vor avea grija mea avându-te pe tine în preajma?
La urma urmei, aş fi fost nebună să nu realizez asta. Oricine pălea pe lângă frumuseţea lui. Chiar şi aşa, cu un hanorac boţit care din negru devenise mai spre gri din cauza prafului şi cu părul răvăşit, tot era extrem de atrăgător. Şi numai eu ştiu cât mă chinuiam să opresc aceste gânduri iraţionale, care nu mă ajutau deloc.
Îi zâmbesc frumos, sincer, contemplând încă o dată chipul perfect care nu înţelegea ce urma să fac. Paşii mă poarta încet, cu efort, spre uşă, ca şi cum nu mă puteam desprinde.Parcă era un magnet. Surâd în sinea mea. Toate planurile, cuvintele zboară pe nesimţite din mintea mea, şi tot ce reuşesc să fac e un semn timid şi patetic de rămas-bun.
- Tu..v..orbeai ..serios..? Rob reuşi cu greu să scoată cuvintele, stângaci cum nu credeam că o să îl vad vreodată. Era mirat, bulversat poate.
- O, stai liniştit. Îi răspund cu o voce caldă. Secretul tău e în siguranţă la mine. Ca şi cum nu am găsit nimic în camera asta. Şi fac un semn cum aş închide gura cu un fermoar.
- Dar..de ce pleci?
Era dezamăgit?Imposibil. Cu siguranţa mintea mea îi deforma tonul vocii.
- E timpul să părăsesc scena onorabil. Ridic braţele îndoite şi umerii resemnata. Mmm…bine, dacă se poate numi aşa în cazul meu. Îmi muşc buza tensionată.
- Şi, ce faci.. nu s-a rezolvat încă.. vocea îi era din ce în ce mai stinsă.
Nu mai puteam citi nimic pe chipul său.Era imperceptibil.
- Eh, mă descurc eu. Mă mai amuz de disperarea fetelor, poate mă duc să îl mai „încânt” cu farmecul meu ameţitor şi vocea mea de neuitat pe prietenul meu ,King Kong..paznicul acela arogant.. Adică să îl bat la cap cicălitor.
Zâmbesc maliţios.
- Cine ştie,poate o să mă lase până la urmă să plec înainte doar ca să scape de tortură. Râd uşor.
Aşteptam să mai răspundă, dar era în van. Faţa lui era tăcută, fără vreun semn că va reveni la sentimente mai bune.Ţinea capul plecat acum.Nici nu mă mai privea.
- Mhm.. deja începeam să mă bâlbâi.
Era cazul să mă fac dispărută de acum.
- Succes! Îh..ce oribil.. la fel de penibil ce am spus prima dată , ca şi ultimul meu cuvânt de acum.
Atât mai reuşesc să spun cu destul de mult efort.. şi ies pe uşă cu privirea plecată în jos.
Intrasem pe holişorul îngust care era şi întunecat acum.Au reuşit să strice şi instalaţia electrică oare?
Oftez adânc. Nu vroiam să mă gândesc la asta.Nu..mai aveam putere.Nici sânge destul în vene. De fapt, aş fi vrut să uit fiecare moment, fiecare tâmpenie făcuta. Mă simţeam mică, nefolositoare, goală. Ca şi cum norii grei ai conştiinţei mă sufocau. Dar.. şi sufletul îl simţeam ghemuit într-un colţ şi suspinând.
Inima aproape că era paralizată. Bătea atât de greu, şi rar. Ca şi cum totul era dereglat, nimic nu mai era la locul lui, nimic nu mai funcţiona normal.Cred că defectul care dăduse totul peste cap se numea tristeţe.
Întunericul nu era decât o povară în plus adăugată stării mele deplorabile de spirit..mai negre decât el şi mai apăsătoare. Păşeam nesigură, tremurând, prin negrul dinainte. Îmi era teamă să nu mă împiedic, să cad în necunoscut neputincioasă. Bâjbâiam cu grijă, mângâind pereţii, singurii care mă mai sprijineau acum.
Un fior uriaş mă cuprinse când o atingere caldă, fină.. îngerească.. îmi atinse mâna, şi apoi îmi cuprinse degetele într-o colivie magică.
Visam..? Respiraţia aceea, ca o boare unică,pătrunzătoare, se împrăştie dinspre ceafă, alunecând uşor, lin, spre faţă.
Aroma delirantă, obsedantă mă lovi din plin. M-am cutremurat, simţind cum alunec spre pământ.