Cap. 6 Human nature

„Stai..”.. Suflarea lui caldă îmi amorţi gâtul. Trupul lui era atât de aproape de al meu încât simţeam cum inima accelerează ca o nebună într-o cursă infernală. Nu ştiu cum de mai eram în picioare, dar simţeam cum stabilitatea corpului mă lasă deodată.
Ca un cleşte braţul lui îmi strânse puternic mijlocul, lipindu-mă de corpul lui puternic. Colivia strânsă a mâinii lui opuse rezistenţă momentului meu de slăbiciune, întărindu-mă şi ghidându-mă. Parcă şi întunericul devenise acum plăcut.
Într-o nefericită clipă susţinerea, apropierea, suflarea, se îndepărtară. Dar întunericul nu se risipea.
Îmi dăduse drumul la mână, dar întunericul mă împiedica să mă îndepărtez.
Scoate un sunet încurcat, şi atunci realizez că aveam ochii închişi. Îi deschid şi imaginea camerei prăfuite mă întâmpină.În spatele meu era el.
Probabil am mers cu spatele. Nici nu mi-am dat seama vreo clipă până acum. Parcă plutisem.
Mintea reîncepea să îmi funcţioneze.Mă întorc bulversată spre el, înţelegând ce fusese cu reacţia asta ciudată. El mă privea cu o privire caldă şi un zâmbet şiret. Dau din cap întrebătoare.
- Ce a fost asta? Întreb suspicioasă.
El privi în jos. Se uita la mâinile noastre.
El îmi daduse drumul dar degetele mele încă le țineau pe ale lui strâns, involuntar. Nici nu realizasem asta până atunci.
- Aa… şi îi dau drumul brusc, stânjenită.
- Ce a fost… ce ? ridică sprânceană surprins.
- Păi..
Nu îmi găseam cuvintele. Parcă eram beată.Oribil.
- De ce m-ai întors din drum?
- Nu că ai fi reuşit singură să ajungi prea departe. Râde cicălitor.
Mă uit urât. O, grozav. Acum eu eram o ameţită şi el era cavalerul salvator..
- Întunericul nu e chiar prietenul meu devotat.. bombănesc iritată.
- Întuneric?Acolo? Pff.. n-aş vrea să fiu cu tine noaptea undeva, eşti un pericol public. Ar trebui cred să te ghidez ca pe un copil mic.
Mă uit spre hol. Într-adevăr nu era o lumină orbitoare, dar nici beznă. Uf..ce fusese în capul meu atunci?! Întuneric, cu siguranță. O gaură neagră.
- Nu că ai avea vreo şansă.. mă încrunt brusc.
El privea ameţit, neînţelegând.
- Să fii cu mine.. vocea mi se stingea.. noaptea.. .
Genial răspuns. Foarte inteligent. Cred că mintea mea nu mai raţiona corect. Altfel nu îmi dau seama cum dădeam din gropi în gropi aberând din secundă în secundă.
El zâmbeşte calm, dând din cap amuzat.
- Nu că ar fi greu să te susţin eu. Adică.. am ridicat înstrumente muzicale mai grele ca tine.
- Ce..?
Nu..serios..ai un corset..sau ceva? Chestii dintr-alea din perioada Tudorilor?… ai o talie.. aveam senzaţia că ţin în braţe o păpuşă de porţelan, nu un om.
Bine că nu eram singura care abera.
- N-am nimic! Răspund îmbufnată, întorcându-mă cu spatele.
De asta nu mă lăsase să plec? Avea chef de glume?
O şuviţă de păr îmi cade pe faţă. Nu mai aveam părul prins, şi nici nu îmi dădusem seama.
- Legat de asta.. am citit undeva că ..
- Nu vrei să aflii dacă nu cumva ai puteri extraordinare? Îi spun enervată, întorcându-mă brusc.
- Cum ar fi …? Întrebă curios.
Mă uit deodată spre fereastră, la vântul care începuse să bată puternic reuşind astfel să imi atragă atenţia.El face la fel.
- …să zbor?! Se strâmbă dezaprobând. Nu, nu pot.
Îmi dau ochii peste cap. Avea o imaginaţie bogată, clar.
- De fapt, eu mă gândeam la…Cum ar fi să taci ?!
Şi încep să râd în hohote.El zâmbi doar.
Îmi strâng una din brăţările mele împletite, care amuleta mea, pentru a mă calma.
- Ce faci? Mă privea dubios.
– Mă calmează. E o brăţară tradiţională indiană, care se foloseşte în scopul ăsta.
– Mă mir că o bucată de material poate calma o furtună,zice ironic.
– E special creată pentru a îndepărta tensiunea din jur, continui accentuând cuvintele.
- Eu folosesc un pahar de Jack Daniels pentru asta. Şi dă din umeri relaxat.
Ok..asta era o premieră. Poate m-ar fi ajutat şi pe mine în clipele astea mai mult, recunosc.
Se apropie sigur pe el şi cu o mişcare sigură desface una , care intr-o clipă era în mâna lui.
Eu îl priveam cu gura căscată.
- Merci! spune voios ridicând-o în sus, şi apoi încearcă să o lege pe încheietura lui.
- Hey, ştii că ..mhmm..”Zeii liniştii” se vor răzbuna pe asta pentru tine, nu? spun amuzată.
Stiu că e stupid, dar alt nume nu îmi venise în minte pentru faimoşii zei. Nu că ar fi existat aşa ceva.
- Dacă sunt ai liniştii, înseamnă că sunt paşnici, spune calm ridicând din umeri. Dar..dacă se răzgândesc, e mereu bine să cunoşti lume nouă.
Încă se chinuia cu braţara mea.
- Puţin ajutor, te rog_ întrebă binevoitor.
Zâmbesc şiret. Robert Pattinson îmi cerea mie ajutorul. Bine..chiar dacă era.. pentru ceva insignificant.
Imediat era pe încheietura lui. Brăţara mea. Interesant.
- Serios acum, de ce nu m-ai lăsat să plec? Vocea mea era serioasă acum.
Îmi trecuse starea stupidă de mai devreme.Îmi revenisem.
- Uite, rămâi cu mine şi ieşim împreună de aici. Lasă-mă să mă revanşez. Lasă-mă să te ajut.
Cuvintele „rămâi” şi „împreună” sunau dubios de tentant spuse de vocea lui melodioasă, dar nu puteam să îmi pierd iar firea.
- Mulţumesc mult pentru consideraţie, dar.. tu nu poţi să te ajuţi nici pe tine. Zâmbesc calmă şi mă uit compătimindu-l.
El începe să râdă luat prin surprindere de remarca mea. La urma urmei nu spusesem un neadevăr, nu?
- Şi tu cu siguranţă ştii..nu?Cum? Încurcându-i pe alţii.
- Ce? Îl privesc indignată.
- Glumeam. De fapt eșți un real sprijin în momentele astea. Vocea lui era calmă și binevoitoare.
Nu la fel ca intențiile lui. Era clar că nu incetase cu ironiile. Oftez adânc.
- Poate în loc să ne înțepăm cu glume acide mai bine am colabora ca să ieșim din situația asta, nu crezi?
- Hmm..a colabora înseamnă a te enerva explicându-i partenerului că nu are dreptate. Și cu un partener ca tine..pff..
- Ești imposibil. Spun enervată îndreptându-mă spre ușă.
- Şi tu eşti ţâfnoasă, încăpăţânată şi impulsivă! Rosti fiecare cuvânt repede, dar păstrându-şi calmul vocii. Imediat, îşi feri privirea şi se posomori.
Oare îi părea rău? Mai degrabă îi părea rău ca a fost atât de scurt în descriere.
- Aa.. aşa se spune mai nou persoanelor directe. Scuza-mă dacă nu sunt falsă şi îţi spun fără mască ce gândesc. Ştiu că nimeni nu place felul meu de a fi. Dar dacă aş vrea nu mi-ar fi greu să conturez şi eu tabloul perfect, cu prinţul magic, şi floricele şi … înghit în sec, şi oftez.
Obosisem şi simţeam că sunt şi absurdă.
Mă uit jos şi observ ceva ce semăna cu o relicvă a unui pămătuf. Încerc să scot unul din cele zece straturi de praf din covor dar renunţ repede. Nu avea sens, nu aducea nici o îmbunătăţire oricum.
Scot o batistă din poșetă și o întind în loc.Mă aşez cu grijă jos , sub privirile uimite ale lui Rob. Gest de protest.. ? ..probabil asta credea. Dar nu..doar eram frântă.
- Ia loc, îi spun spontan.
- Dar..nu e scaun.. continuă surprins.
- Atunci rămâi în picioare, reacționez subit.
Începe să râdă. Am fost prea directă? Ar fi trebuit să se obișnuiască până acum.
Într-o clipă era așezat lângă mine. Poate prea aproape. Pentru o clipă am crezut că fața lui se va atinge de a mea, în momentul în care se aplecase pentru a mi se alătura.
Mă privea atent. Chipul meu înota în marea ochilor lui adânci , pătrunzători.Reflexia era uimitoare. Cred că mai ușor mă puteam îneca în albastrul lor perfect, decât în orice ocean.
Am întors capul stânjenită, uitându-mă înainte. Cum am mai spus, îmi era enorm de greu să mă uit mult în ochii cuiva. Mai ales într-o o pereche de ochi ca ai lui.
- Dacă nu îmi plăcea felul tău de a fi , te-aş fi lăsat să ieşi la fel cum ai intrat pe uşa aceea, spuse schițând o grimasă.
Îl privesc buimăcită. După o clipă îmi vin în fire.
- Hey, deci chiar nu ai crezut vreo clipă povestea cu aruncatul de la fereastră, nu?
- Nici o secundă măcar.
Zâmbi. Un zâmbet amețitor. La fel ca parfumul lui. Era mireasma lui cea care se împregnase în aer și stăpânea întreaga încăpere. Era clar de ce mirosul de vechi lipsea cu desăvârșire. Și era tot parfumul acesta mai puternic ca orice esență fină era cel care mă imunizase în clipa când m-a luat de la fereastră.
- Atunci, de ce m-ai mai luat de acolo ca pe o nebună?! Zic reproșându-i.
- Nu asta era intenția mea. Eu mă apropiam pentru a face prezența doar. Ca să mă vezi. Dar nu știu ce te-a speriat așa deodată și atunci am devenit îngrijorat de comportamentul tău.
Cred că simpla apropiere a lui era vinovată. Ah, și blestematul de parfum. În sensul bun.
- Ți-am văzut umbra.
Puteam recunoaște că eram doar eu..cea care se sperie și dacă intră cineva brusc în cameră sau de oricine mă surprinde stând după o cotitură?
- Dar.. de ce ai vrut să te văd? Nu era mai convenabil să plec fără să te observ?
- Cum am mai spus, pentru că mi-ai plăcut din momentul în care ți-am auzit vocea.
Părea atât de sincer..dar nu mă puteam amăgi cu vorbele lui frumoase. Care cu siguranță nici el nu le credea.
- Spui asta tuturor fetelor, nu? Îi zâmbesc hotărâtă de adevărul meu.
- Mmm.. nu chiar. Doar ”antifanelor”. Și pufnește în râs.
Antifană? Ok, trebuie să îi recunosc originalitatea.
- Și presupun că nu sunt multe, nu? Spun stânjenită.
Logic că nu. Mai ales după ce văzusem azi aici.
- Deloc. Doar una din câte știu eu. Zâmbi cu subînțeles.
- Nu speri să cred ce ai spus, nu?
- Ce.. că ești unica printre criticii mei de sex opus, sau , că ți-am plăcut vocea?
- Ambele. Adică nu.
Oh nu,începuse fâstăceala.
- Nu e adevărată partea cu criticii. Nici eu nu sunt unul dintre ei, crede-mă. Ai înțeles greșit.
De parcă putea crede altceva? Kitty, revino-ți.
- E o piatră grea luată de pe suflet, mulțumesc.
De ce îi păsa ce credeam eu, sau ce puteam eu crede? Nu avea logică.
- Ok.. cred că nu ai cunoscut adevăratele ”bolovane”, dacă asta a contat. Încep să chicotesc.
- Și stilul tău pragmatic,continuă brusc.
Îl privesc pierdută. Cred că îmi scăpase ceva.
- …m-a făcut să nu te las să pleci. Nu am mai auzit niciodată o persoană așa amuzantă, și partea asta fiind pur spontană, fără regie. Mă refer la dicuția cu…. Colleen..? Sper că am reținut bine.
Oh, da. Normal că reținuse. Un actor ca el, era evident să aibă o memorie gigant.
- Spontaneitate? Mai bine aș spune că de multe ori mă iau cuvintele pe dinainte fără să observ.
Un hohot de râsete porni. Eu vorbisem serios totuși. Dacă aveam o calitate, era sinceritatea, totuși.
- Să îi spunem farmec mai bine. Nu sună mai frumos?
Cum putea sta atât de relaxat alături de mine, zâmbind încă după toate aberațiile mele de azi? Mai bine zis, cu o tipă a cărui nume nici nu se deranjase să îl afle. Nici un strop de curiozitate.. Dureros.
Poate asta era și explicația. Stătea cu mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat , pentru că nu conta oricum pentru el . Nu contaseră vorbele mele, și nu contam nici eu. Clar. Ce infantilă sunt.
- Ți-am mai spus că secretul tău e în regulă cu mine, și acum completez că și imaginea ta. Nu trebuie să faci asta. Spun dezamăgită, și oftez.
- Știi, Kitty, chiar credeam că tu mă poți percepe ca ceea ce sunt – un om. Intensitatea vocii s-a stins treptat pronunțând cuvintele .
Totuși, numele meu l-a spus puternic și intens. Și cât de bine suna cu vocea lui armonică.
Chiar că eram infantilă. Și impulsivă. Şi fără judecată. Dacă reținuse numele lui Colle, era clar că îl știa și pe al meu.
- Credeai foarte bine. Și asta m-a făcut să am reacțiile astea necontrolate. Nu explicația absurdă că sunt o ”antifană”. Nu am nimic împotriva ta.
Zâmbi mulțumit.
- Apropo.. foarte frumos ..nume? vocea îi era curioasă. Sau poreclă, mai bine spus. E Kitty, de la Hello Kitty?
Un hohot puternic mă lovi. Nu m-am putut abține. Tinkerbell, Betty Boop, şi acum Hello Kitty?
- N-aş vrea să auzi poreclele mele..deşi probabil le ştii din tâmpitele alea de tabloide.. cu invenţiile lor.
Îl priveam curioasă. Habar nu aveam despre asta. Credeam că înţelese deja “cât de puternică” fusese legătura mea “spirituală” cu el până atunci.
- Ah, nu ştii.Zâmbi extrem de mulţumit de asta.
- R-Pattz..aia?
Râde scurt.
-Nu.
-Nu mai dispun de alte opţiuni, spun dezamăgită.
- Mă bucur. Promite-mi că nu o să fugi când ajungi acasă ca să aflii.
- Eşti aşa de sigur că am devenit în timpul acesta fana ta? Eşti optimist.
El se strâmbă uşor.
- E un apelativ..mai mult.
Mă privi surprins.
- Kitty. Când eram mică,aveam un an, și cineva mă întreba cum mă numesc, răspundeam hotărâtă ”Kitty”. Cum am făcut asocierea asta cu numele meu, Cristina, nu știu.
- Se pare că aveai același temperament exploziv de mică.
- Hey.. aveai vreun dubiu legat de asta? Spun plină de mine.
Hmm, oare spusese asta cu intenții bune?
- Chiar ești specială.
Privirea lui contemplativă mă copleși. Respiră, Kitty, respiră. Nu te-ai înroșit. Puteam oare să mai am certitudinea asta?
- Dar tu ești doar un om, îl cicălesc nevinovat.
El aprobă mulțumit. Apoi începe să se scotocească prin buzunare. Bărbați. Nu găsesc ce au nevoie într-un petec de material.
- Ce e? mă privi uimit. Probabil sesizase figura mea ironică.
- Mi-ar plăcea să văd cum te-ai descurca cu geantă XXL pe care noi suntem nevoite să o purtăm, de multe ori.
- Sunteți nevoite? Nu înțeleg la ce e necesar că porți după tine jumătate dintr-un salon de cosmetică.
Punct ochit punct lovit.
- A, doar asta crezi tu că avem în genți?
- Nu numai. Multe alte lucruri nefolositoare.
Rânjește ironic, în timp ce își scoate o țigară din pachet. Asta căuta se pare.
Îl privesc încercând să par ofensată, deși eram conștientă cât de multă dreptate avea.
- Dar observând poșeta ta minusculă, nu cred că tu te descurci mai bine decât mine ,concluzionă plin de el.
Îmi dau ochii peste cap. El îmi întinde amabil pachetul de țigări.
- Nu fumez, răspund brusc. El deschise ochii larg, uimit.
La naiba. De ce am spus asta? Acum o să mă creadă o toantă.
- Ar trebui. Ți-ar mai destinde comportamentul vulcanic.
Își băgă la loc și țigara lui.
- A, dar nu mă deranjează să fumezi. Te rog.
De fapt, urăsc fumul de țigară. Dar nu e necesar să o dau și mai tare în bară.
Un moment de liniște. Avea dreptul să își savureze țigara, dupa toate neplăcerile care i le-am produs la început. Era mulțumit , cu gândurile lui, care aş fi dat orice să i le pot auzi, trăgând fumul și apoi eliberându-l într-un nor uniform.
Aveam dreptate. Nu era Edward. Era mai interesant decât el. Și da, era uman. Era lângă mine.
El se uită deodată spre mine. Probabil receptase fața de cretină pe care o aveam atunci, holbându-mă la el. Un val de fum mă ameți și încep să strănut.
El îndepărtează cu o mișcare protectoare fumul și apoi își stinge țigara.
- Scuze. Deci,.. chiar nu fumezi.
Grozav. Dacă mai aveam vreo șansă să conturez o imagine normală tocmai am ratat-o.
- Am uitat să respir. Mă scuz repede.
El pufnește în râs. Am uitat ..să ce? Groaznic.Cum am putut rosti ceva așa tâmpit? Nici un copil nu ar fi spus asta.
Clar, nicotina înghițită îmi afectase creierul. Sau apropierea de el?
Sar brusc în picioare,într-o încercare nefericită de a-mi reveni din transă şi pentru a mă îndepărta de cel care îmi ”polua” judecata.
Reacție total neinspirată de altfel, simțită intens, la fel de puternic ca avalanșa ameţitoare care mă înghite subit.