Cap. 7 Means of safety

Avalanșă, normal. Sau cum poate fi spus altfel unui teanc de cărți,hârtii, vechituri, şi un nor toxic de praf care m-au atacat deodată? A! Și o scârțâială sâcâitoare care te ducea cu gândul la ușa din casa bunicilor.
Sau la filmele de groază.
Mârâiam nervoasă înjurând în gând nefericitul ala de dulap sau ce se credea a fi. Vechitura. Oricum doar făcea camera asta și mai urâtă. De ce l-au mai pus aici? Ca să dau eu peste el ,logic!
Câteva momente bune nu mai știam pe ce lume sunt. Nu că aș fi stiut și mai devreme, dar acum eram amețită rău- la propriu. După lucrurile acelea care au aterizat în capul meu ca și cum ar fi fost o trambulină, apoi ricosând nu știu pe unde, acum stăteam ca o marionetă stricată cu capul plecat așteptând lovitura finală.
O serie de sentimente amestecate m-au cuprins. Furie, pentru ceea ce pățisem, dezamăgire, pentru că distrusesem momentul cu actiunile mele tâmpite și încă ceva, poate cel mai puternic, dorința de a mă băga în orice gaură mică găseam, de rușine.
Oricum nu mai vedeam nimic pe o rază de câțiva metri. Locul arăta ca și cum eram în deșert și a facut o mașină de teren câteva ture în jurul meu. Cu asta semăna imaginea asta înecată în praful nemilos, care plutea în jurul meu parcă amenițându-mă că el e șeful acolo. Ok,realizasem asta deja!
O umbră se lupta neputincioasă cu haosul care îl creasem.Grozav! Nu doar că distrusesem locul- nu că nu ar fi fost destul de terminat, dar mai facusem și victime în jur.
Rob se apropie de mine. Îi observasem imaginea privindu-l pe ascuns, eu încă stând cu capul plecat și ațintit spre pământ – unde aș fi fost bucuroasă să pot intra în momentul acela.
- Eșți bine? Vocea lui tensionată se auzi.
Eu continuam să stau în aceeași poziție, ca o retardată, fără să scot un sunet. Ar fi fost genial nici suflarea să nu mi-o simtă, De fapt, ideal ar fi să creadă că am murit. Asta ar fi mai ușor de suportat decât continuarea ce se anunța.
Îi simt deodată respirația în păr, și îi văd adidașii prăfuiți lângă cizmulițele mele care arătau ca și cum au ieșit din război.Era de ajuns doar să torni apă în ele și obțineai ciment fără probleme. Profitabil, nu?
Cât de aproape era de mine.Câțiva centimetri nefericiți ne despărțeau.
Doamne, ce n-aș da să mă faci invizibilă. Pot primi mica asta favoare? La urma urmei mereu am fost o persoană bună.. când..am dormit. Dar măcar puneam suflet în ce făceam.. ceea ce nu era bun pentru cei din jur uneori, dar totuși. Doar o mică cerință merit. Invizibilă? Sau poate să dispar ca un duh? Azi? Uf!
- Kitty..? vocea lui, care acum era agitată, continuă.
Mi-ar fi plăcut și ca uriașul acela să fi avut dreptate când mi-a spus Tinkerbell. Acum m-aș fi făcut nevăzută fără probleme. Aș fi acceptat chiar să fiu blondă, ca ea. Ce mai conta? Oricum comportamentul meu era ideal pentru a mă alătura clubului.
Deodată îi simt mâinile pe mine și o zdruncitură mă cutremură.
- Hey!
Încă două, mult mai puternice. Ok. Cred că acum înlemnisem pe bune acum, și cauza era reacția lui.
Cu o mișcare bruscă mă trage la pieptul lui , iar un gong puternic mă asurzi.
Deși normal ar fi fost să mă uit spre locul de unde zgomotul se auzise, era mult mai plăcută situația de acum pentru a o întrerupe. Putea să se dărâme și cladirea. Un fleac, pe lângă confortul din momentul acela.
Parfumul lui încă era împregnat , încă îl simțeam. Nici firicelele enervante de praf din bluza lui nu mai contau.
Uhmm..God, dacă cumva ți-ai notat cerințele mele stupide de mai devreme de a mă face invizibilă, sterge-le de pe listă. M-am răzgândit.
- Mai devreme iar ai uitat să respiri ? Spuse amuzat.
Se pare că fantomele aberațiilor rostite de mine încă mă mai bântuie.
Mâinile lui se desprind ușor de pe mine, și face un pas în spate.
Oh, nu, de ce? Era așa convenabil cum eram atunci. Mda, merci pentru ajutor,…. God. O să te țin minte.
- Nu, de data asta am uitat să gândesc, spun resemnată.
Poate ar fi trebuit să îi mulțumesc pentru zguduielilile de mai devreme.Au mai scuturat din praf. Datorită lor îmi puteam ține ochii deschiși fără efort, fără gene greoaie.
- Să nu mai faci niciodată aşa ceva! Credeam că o iau razna de acum.
- Să nu mai fac..ce? Să dărâm locul? spun uitându-mă pierdută.
El oftează.
- Voi încerca. şi dau din umeri nevinovată.
-La naiba, Kitty, să nu mă mai sperii în halul ăsta.
Îl privesc suspicioasă. Nu glumea. Adică asta reiesea din mimica feţei.
- Dacă la început îmi doream un moment de linişte, cele câteva clipe de tăcere ,de care nu credeam că o să am parte, nu în preajma ta, au trecut nespus de greu.
Cred că loviturile în cap mă făceau să îmi imaginez şi să aud cuvinte nerealiste.
- Aşa că prefer să ţipi, să te isterizezi, dar nu să mai reacţionezi aşa, termină hotărât teoria.
Dau din cap uşor pentru a-l face să tacă.
Tipul ăsta nu avea destul griji pe cap? Nu avea destul la care să se gândească? Cum ar fi să nu îmbătrânească în locul ăsta?
Îmi indrept ochii spre o statuetă veche a vreo unui premiu. Se pare că ea era responsabilă cu zgomotul. Și era şi lovitura mea de grație.
El îmi urmărește privirea și zice încurcat:
- Păi, cred că asta s-ar fi numit o lovitură strașnică, și face o grimasă amuzantă.
- Mmm..da, așa e, răspund bulversată. Nu am spus niciodată că nu aș vrea un premiu , dar nu în cap, totuși. Se puteau și mâinile mele descurca cu el..cred.
Hohote de râs ne-au unit într-o secundă.
Adevărul e că era o bucată serioasă de metal acolo.M-ar fi făcut knock-out fără efort. Bine, aveam și eu păcatele mele, dar era necesară o chestie de genul să îmi spargă capul pentru a le absolvi?Era un semn divin?
Cu sau fără aia în cap, oricum puteam folosi ca o scuză bună celelalte lovituri primite, pentru viitoarele mele aberații. Săracele vor deveni vinovate de toate tâmpeniile pe care urma să le mai fac.Fără voia mea, subliniez.
- Ești bine?
Era o întrebare retorică sau o ironie?
- Fizic sau moral? Spun stânjenită.
El dă din umeri.
- Doar cu câteva denivelări în cap și o dorință puternică de a dărâma cladirea asta idioată. Cum evaluezi pagubele stării mele de după?
- Acceptabil, confirmă mulțumit, și începe să dea din cap pentru a se scutura de praf.
Primul instinct a fost să mă apropii cu mâna întinsă de părul lui pentru a încerca să repar consecințele actelor mele. Ceea ce am și făcut, dar privirea lui uimită m-a blocat pentru un moment.
El, înțelegând intenția mea, își apleacă ușor capul spre mine. Cu grijă îi ating părul, încercând să îi redau stralucirea care acum era umbrită de griul acela urâcios. Era atât de moale, atât de plăcut la atingere.Chiar și cu intrusul ăla de praf în el.
Câte fane nu și-ar fi dat suflarea fericite pentru un moment ca acesta? Să îți treci mâna prin părul atât de adulat de milioane de fete, era ceva.
Nu mai simțisem niciodată ceva atât de puternic din cauza unui gest atât de insignificant la prima vedere. Și nu a fost datorită faptului că el era Robert Pattinson.Nu că asta ar fi contat pentru mine. A fost magic, dar nu știu de ce.
- Gata. Măcar acum nu mai pare de ghips, spun încercând să par încurajatoare. El îmi zâmbește larg, recunoscător.
Bluza lui devenise din neagră gri. Dacă așa arată hainele lui, nu știu de unde scot curajul să privesc rochia mea albă – albă în amintirile mele.
Mmm.. tot pe acolo. Un gri mai intens ca al lui, ca să zic așa. Măcar acum ne asortam.
Zâmbesc ironic dând din cap amuzată în timp ce o priveam.
- Ce e ? spune ștrengărește.
- Nimic important. Doar că arăt ca un coșar. Spun ușor iritată.
Ah, nu.Proastă comparație. Fum nu aveam pe mine. Nu că aș fi avut nevoie.
- Coșarii aduc noroc, deci totul înspre mai bine, rosti încurajator.
Mă bucur că nu îmi taxase greșeala.
Un hohot scurt mă lovi. Totul înspre mai bine? Alături de mine? Era optimist tipul, trebuie să recunosc.
- Trebuie să te anunț că cea din fața ta aduce doar probleme, spun dezamăgită.Nu te-ai convins pănă acum de asta?
Probabil putea duce multe, dar nu cred și fiind vorba de mine la mijloc. Eram un pericol iminent, clar.
- Cred că le pot face față.
- Ok. Să nu îmi reproșezi după că nu te-am avertizat.
Începe să râdă înfundat.
Telefonul îi începe să sune. Înapoi la realitate, deci.
El ignoră soneria, continuând să mă privească.
Gestul lui de a părea deranjat de sunet m-a împiedicat să îl atenționez din nou, ca prima dată. Și poate și dorința mea de a nu afla că s-a terminat totul.
Îl scoate enervat din buzunar mormăind. Respinge apelul, și apoi tastează repede ceea ce părea a fi un mesaj.
Nu îl voi întreba de ce. Oricare ar fi motivele lui, au fost foarte binevenite.
Rânjesc mulțumită, dar îmi schimb brusc mimica feței pentru a nu mă da de gol în momentul în care el își ridică iar privirea spre mine.
- Poate..ar trebui să mușamalizăm puțin dezastrul..? Sugerează binevoitor.
Mai conta? Oricum era un dezastru și înainte. Eu doar îi dădusem contur.
- A,dar nu mă deranjează, spun nepăsătoare.
El mă privește urât, parcă mustrându-mă cu privirea.
Zâmbesc nevinovat.
- Nu atentăm la patrimoniul țării.
- Patrimoniu? Vechiturile astea?
Un sunet scurt se auzi iar din buzunarul lui.
- Sunt obiecte de zeci de ani aparținând vechiului teatru şi cinematograf, spune în timp ce citește repede ceva pe telefon,tastează la fel repede iar ceva , ca mai apoi sa se aplece jos întinzându-se după o carte, victimă de a mea.
Nu era corect. Devenisem curioasă de acum. Ce tot tasta în mesajele alea?
Mă uit în jur. Wow, toate chestiile astea mi-au căzut în cap? Mă mir că mai sunt în picioare acum. Locul arăta înainte ca unul de lux față de harababura de acum. Mă alătur intențiilor lui binevoitoare de a aranja haosul.
- Cinematograf? Mă uit suspicoasă.
Domeniul lui. Înseamnă că nu glumise când a spus că făcea săpături arheologice.
- Bun venit în ”Rose Art Production” , îmi răspunse imediat.
- Mda, acum înțeleg de unde șirul de ghinioane, bombănesc pentru mine.
- Poftim? Spune dezamăgit.
Spusesem cu voce tare? De ce reacționase așa? Nu o dadusem în bară iar. Nu din câte știu eu.
Nu vroiam să audă asta, dar de acum, fie.Una în plus, una în minus,ce mai conta?
- ”Rose”. Confirm hotărâtă. Nu îmi plac trandafirii.Numele e de vină pentru tot.
El deschide gura să spună ceva dar uimirea îl oprește, făcându-l doar să dea din cap bulversat.
Poate ar fi pufnit în hohote de râs din cauza legăturii stupide care o făcusem între două lucruri fără nici o legătură, dacă nu ar fi fost uimit cum au fost toți ceilalți de ceea ce recunoscusem nonșalant: nu îmi plac trandafirii. Ce,e o crimă?
- Și dacă primești un buchet de trandafiri, ce faci, i-l dai în cap respectivului?
- Încearcă și vei vedea, spun prompt.
- Bine, dar o să trimit pe altcineva să ți-l aducă din partea mea, și începe să râdă.
Îl privesc chibzuită.
- La urma urmei, de ce m-ar mai mira ceva venind din partea ta? Zâmbește copleșitor.
Foarte bine punctat.
Ridic din umeri nevinovat.
- Și eu care credeam că totul va fi minunat aici, pentru că e Magnolia Boulevard, oftez întinzându-mă după statuetă.
- Ah ,da? Să înțeleg că magnoliile îți plac? Spuse amuzat.
Făcuse legătura. Era și atent la vorbele mele..În sfârșit simțeam că situația între noi o lua pe un drum bun, mai puțin denivelat.
- Sunt preferatele mele. Admit mândră. Ai înțeles perfect.
El zâmbi admirativ. Cât de recunoscătoare îi eram că nu a râs de lucrul asta. Să respingi impunătorii trandafiri pentru magnoliile atât de greu de atins în copacii lor uriași putea fi un motiv de a ironiza.
- Şi tu..eşti la fel de greu de atins ca magnoliile..? întrebă privind în gol o clipă, iar apoi uitându-se atent la mine.
- Nu la fel de greu ca tine, răspund prompt.
El îşi dă ochii peste cap, şi apoi îmi atinge mâna cu degetele lui calde. Am simţit cum mi-a amorţit zona respectivă.
Apoi se uită sugestiv la mine, analizându-mi chipul dacă am înţeles ideea.
Zâmbesc pierdută.
- Nici eu nu sunt.. foarte greu de ..
Nu îmi mai găseam cuvintele şi cred că şi faţa de idioată îmi revenise.
- Dar dacă ajungi lângă mine.. lângă, sufletul meu, mai exact, cu siguranţă rămâi acolo.
- Deci cine reuşeşte să urce în copac la magnolie, e câstigătorul. spune sigur pe el, disecând situaţia.
Îl aprob din cap, zâmbind la fel de pierdută ca mai devreme.
- Doar.. dosare prăfuite? Spun uimită. Speram să fie mai interesanți ”atacatorii” mei.
Schimb repede subiectul , pentru a nu mă mai da de gol şi mai mult cu reacţiile mele atât de greu de controlat în prezenţa lui.
- Ce te-ai aștepta să găsești într-o arhivă improvizată decât documente ale clădirii?
Dosare? Arhivă? Documente? Gândul pentru care intrasem prima dată în locul acesta mă electrocută. Ieșirea secretă. Și acum cred că aveam sursele necesare pentru a o găsi.
Încep să scotocesc disperată în dosare, sub privirile amețite ale lui Rob.
- Vei înțelege imediat, îl asigur încrezătoare în mine.
Foi peste foi, îngălbenite , prăfuite. Poze alb negru, ale cladirii, cu personaje care habar n-aveam cine sunt. Hârtii peste hârtii.
Scotoceam disperată sub privirile unui Rob amețit deja de toate acțiunile mele.
Sper doar să nu mă considere o nebună acum, când lucrurile se mai așezaseră între noi.
Continui să caut. Alte hârtii, alte vechituri. Simțeam că îmi pierd firea.
Într-un final zăresc colțul unei foi asemănatoare cu ce căutam.
Asta era! Planul clădirii.
- Uite ! Era aici!
Spun entuziasmată ca un copil care a primit jucăria visată, și incep să analizez planul.
Era un moment bun să pun în practică tot ce învățasem.
Mă ridic în picioare cercetând încăperea.
- Zona A21,A22…confirmam încet.
- Înțelegi hieroglifele alea? Ridică sprânceana.
- Se pare că uneori e bun și un arhitect, spun măgulindu-mă singură.
- Arhitect?Deja? Pari mai tânără. Spuse bulversat.
Încep să râd în hohote. Asta mai lipsea, să mă creadă și o babă.
Ceea ce ar fi fost imposibil de crezut totuși, considerând comportamentul meu care de multe ori nu depășea 5 ani.
- Viitor arhitect. Il calmez răsucindu-mi privirea.
- Ah, chicoti mulțumit.
- Uh, spun dându-mi ochii peste cap. Poți să îmi spui mai simplu ”Omul potrivit la locul potrivit”, închei plină de mine.
După cum arată asta.. ceea ce căutam se pare că e… aici.
- Voila! Salvarea noastră! Spun extrem de mulțumită de ingeniozitatea mea, împingând un perete fals care descoperea o ușă ascunsă și apropiindu-mă de ea.
Rob mă privea suspicios, cu o sprânceană ridicată.
- Ieșirea secretă, spun fără răbdare.
El încă stătea împietrit.
- Ce faci, nu vii odată?