Cap. 9 Not another bad joke

În minte îmi vâjâiau o multitudine de scenarii. Puteam să realizez fără probleme un film, sau două.
Dacă nu mi-ar fi râs în față regizorii înainte.Și actorii.
Încercam să îmi amintesc puținele mișcări de la tae-bo care îmi ieșeau, și în care nu reușeam să mă lovesc singură. Nu de alta, dar erau destule cele care ar fi dorit să aibă onoarea.
Desi îmi amintesc că la ședințele respective mereu cădea cineva din raza mea, şi nu pentru că așa ar fi fost figura,nicidecum. Oare privirile cu ură ale colegilor trebuiau să îmi dea de gândit atunci?
Asta bineînţeles când nu eram eu pe jos, adică la trei sferturi din antrenament.
Dar presupun că e un lucru bun și ce făceam eu.Dacă puteam totuși îngenunchea pe cineva, chiar și din greșeală, tot era o reușită enormă pentru mine.
Nu mai conta acum asta.Detalii.
Orice era de ajutor în situația de criză.
Încercam să îmi verific picioarele în cizmulițe și cât de liberă puteam fi încercarea de a mă sustrage din circ, deși eu aș fi făcut cu siguranță rolul cel mai complet și desăvârșit. O adevărată artistă, plină de măiestrie. Sau maimuțica cu numărul cel mai reușit.
Oricum cu roșii în cap nu aveam șansa să mă întâlnesc, deși era sezonul. Nu și când aș fi făcut eu parte din circ.
Îmi cântăream șansele de a o șterge, dar nu dispuneam de o înclinare atletică foarte exploatată.Toate dar absolut toate încercările mele de a scăpa de ceva în modul acesta au terminat tragic – puteau fi considerate încercări elaborate de autodistrugere. Terminate ori luând înainte orice era ,și nu era în zonă , de la stâlpuri, copaci, oameni, ori jumătate din timp plonjând pe burtă și deplasându-mă astfel, și în cel mai favorabil caz, alergând în direcția opusă de cea care ar fi trebuit, cum puteau fi considerate altfel?
Dar era o opțiune totuși. La urma urmei, nu eram eu struțul vitezoman Road Runner, dar nu eram la fel de imbecilă nici ca Will E.Coyote.
Cred că dacă mă concentram să nu iau din primele 10 secunde ceva cu fața poate era o șansă bună asta.
Și să încerc să mă sustrag printre picioarele lor era o opțiune, la urma urmei avusesem atât de dese contacte cu pământul încât devenisem prieteni buni de acum.Eu îl înţelegeam, era o relaţie spirituală foarte bine clădită.
Încercam să creez şi o invenție pentru momentele în care mii de întrebări îmi vor bombarda atenția și atât de fragedă, în cazul în care celelalte teorii dădeau greș.
Ce puteam răspunde la ironiile celor de afară, dacă aș fi detectat vreouna din corul lor nerăbdător? Asta și dacă nu eram jos din primele momente, amețită de blitzurile nu prietenoase și compatibile cu mine.
Puteam spune că m-a răpit, dar , bineînțeles, nimeni nu m-ar fi crezut. Sau puteam spune că eram o fană înfocată care avusese șansa să nimerească în zonă cu el, dar probabil ideea finală ar suna că eu l-am răpit de fapt pe el.Toţi ar crede asta de fapt.
Ca să nu mai spun care urma să fie comportamentul celor care mă cunosc, asta dacă nu mă excludeau direct, fără anestezie. Necunoscuții nu contau. Deși erau câteva milioane bune. Aș fi trăit mergând cu o cutie de carton în cap, dacă reușeam să respir cu ea. Dacă îi desenam și o față drăguță ar fi fost și mai suportabilă.
Dar ce făceam cu armata de fane care m-ar fi vânat pentru răzbunare? Nu vreau să mă gândesc la asta acum.Mâine.
Dar ..ei..cei care contează cu adevărat pentru mine?
Melly s-ar fi simțit trădată,mai ales datorită admirației enorme pentru Robert, Colleen ar refuza simpla asociere cu mine, care ar fi distructivă pentru viitoarea ei carieră de model sau actriță – nici ea nu se decis incă asupra asupra uneia.Ca şi mine de altfel,care habar n-aveam ce vroiam de fapt să fac.
Intrasem la arhitectură din întâmplare, dar norocul chior de a fi înclinată spre partea artistică m-a ajutat enorm.Şi când am aflat că există şansa de a obţine bursa asta, nimic nu a mai contat. Era ocazia ideală de a reveni in locul de care trebuia să aparţin de fapt. Şi astfel am reuşit să plec în ciuda comentariilor mamei, care îmi interzicea de când eram mică să fac asta, să revin aici.
Poate într-o zi voi afla şi de ce. Dar cu siguranţă nu azi, la câte aveam pe cap.
Brendal … el însă s-ar simți răzbunat în sfârșit pentru refuzul meu de a-l găsi atrăgător – dar chiar nu era, oricum nu pentru mine.Şi nu fizic, dar era o distanţă care nu ne putea interconecta spiritele. Măcar din partea mea. Și nu înțelesesem oricum nici până în ziua de azi dacă eu eram doar un moft pentru el sau o obsesie stupidă.
Karl ar păstra distanța, dar dacă Rob avea dreptate și mă ura ar fi fost fericit poate de ce se întâmpla cu mine.Având în vedere că era prieten foarte bun cu Bren, cred că situația era clară și în cazul lui. Mă obișnuisem deja cu privirile lui nepăsătoare, nu mai conta altceva din partea sa.
Doar Jae îmi rămânea , care deși nu ar mai fi fost același prieten ideal pentru mine, cu siguranță o glumă pentru a face haz de necaz și un moment de a-mi oferi un umăr pe care să plâng tot mi-ar fi oferit din suflet. Era deosebit.
El și Mellissa erau cei fără de care nu aș fi ajuns până aici. Fără poliție, dezintoxicare, sau spital.
Şi doar ei contau cu adevărat, şi ce ar fi crezut.
O altă variantă, și poate cea mai credibilă având în vedere cum arătam acum, ar fi fost să spunem că am filmat în secret primele secvențe dintr-o reecranizare ”Cenușăreasa”, și poate chiar ar fi de succes. Sau dintr-un film cu zombie, mai bine?
Oricum fiecare dintre variante erau distructive, și în toate se creiona aceeași imagine despre mine – că sunt dusă cu pluta.
Nu reușisem să înțeleg de ce luase decizia cea mai absurdă posibil și de ce fusese atât de radical. Cea mai plauzibilă variantă e că o luase razna de-a binelea.
Oare era vreo forță extraterestră suspectă în holul acela și i-a sustras rațiunea?
Totuși, nu fusese foarte rațional nici la întâlnirea cu mine. Nimic din comportamentul lui nu a fost , nu după schemele pe care oricine le-ar fi gândit. Dacă ar fi fost rațional, acum eu eram ori în fântâna aia arteziană, ori la poliție, ori la spitalul de nebuni.
Dar mă durea să îi pun la îndoială judecata. Mai ales că fusese atât de favorabilă și blândă cu mine. Cum puteam întoarce spatele celui care fusese atât, poate exagerat de drăguț cu mine și comportamenul meu anormal?
Atunci? Care era explicația? Vroia să renunțe la carieră și nu știa cum? Pentru că deznodământul ce se anunța era clar. Nu doar că îi oferea presei ce vâna de atât timp flămândă, și pe deasupra nu era nimic adevărat din ce s-ar fi crezut și toate bombele care vor urma să le publice. La urma urmei titlurile puteau suna și ceva de genul ”Robert Pattinson ajutând un copil al străzii”. La cum mă prezentam în momentele acelea, nu ar fi fost greu de imaginat.Astea cred că ar fi fost cele mai blânde însă.
Povestea reală nu ar fi crezut-o cu siguranță nimeni. Poate de fapt ea ar fi fost considerată o glumă proastă, un mijloc de a ironiza pe cei din jur.
Față de celelalte, cred că ea părea cea mai ireală.
Închisesem ochii din momentul în care acceptasem să îl însoțesc în nebunia aceasta. Nu doar din cauza valului de blitzuri, dar și pentru că nu știam dacă eram pregătită cu șocul vizual.
Îmbrățișarea lui îmi dădea încredere însă.
Auzisem cum apăsase clanța și eram gata.. mai mult la figurat..pentru realitatea dură ce se anunța.
Realitate care spre surprinderea mea era de fapt.. udă? Stropi greoi de apă încep să îmi inunde fața, iar vântul îmi spulberă părul pe chip.
Oare până la urmă se dovedea că totul fusese de fapt un vis și acum cineva urma să îmi toarne un pahar cu apă în cap pentru a mă trezi? Deși o găleată ar fi fost mai indicată.
Eu încă așteptam ropotele de urlete, care se lăsau așteptate.
- Kitty …? vocea lui confuză sună mai blând decât o auzisem vreodată.
Continuam să țin ochii strâns închiși și încă nu găsisem curajul de a-i deschide.
O atingere de înger îmi mângâie obrazul, și se opri pe buzele mele.
Deschid fricoasă și cu greu un ochi pe jumătate, cercetând oferta ce se anunța în jur.
Imaginea chipului lui de porțelan mă făcu să mă treacă un fior, dar îmi furniză toată încrederea de care aveam nevoie pentru a o privi complet, cum merita de altfel, și deschid temător ochii, din ce în ce mai larg.
Un strop uriaș îmi înecă firavele cuvinte care urmau, și ridic privirea spre cer, unde alții mă amenințau ironic.
Ploua? Oh,nu, acum mi se va încreți părul..! Adopt o mimică supărată.
Relaxează-te Kitty. Oricum arată oribil.
Când naiba începuse să plouă? Asta era o glumă proastă! Singurul lucru care mai lipsea!
Era o ocazie bună să devenim două statui, având în vedere straturile consistente de praf care ne acopereau bucuroase, și care complotând cu apa ne-ar fi împietrit fără probleme.
Nu că m-ar fi deranjat să rămân așa lângă el .
Imaginea lui îmi amintise de o dezbatere pe care Mell o avuse cu Colle mai demult, legată de ideea că farmecul lui statea de fapt în freza lui impecabilă.Dezbatere la care bineînțeles că nu participasem, dar la care cu siguranță făcusem un comentariu răutăcios în clipa aceea,pe care nu mi-l mai amintesc acum, și care fusese bineînțeles răsplătit cu două priviri acide, ale celor două.
Acum puteam să le dau răspunsul, care era categoric nu.
Părul lui era ud și nu mai pastra nimic din forma care mi-o aminteam. Mai mult, era lăsat și cuminte. Și el arăta la fel de impecabil și acum. Arăta chiar mai atrăgător decât îl văzusem vreodată.
Mâna lui alunecă ușor de pe umăr pe spatele meu,.. și la contactul cu ea ceva care parcă mă curentă , mă trezi din transă.
Privesc amețită în jur. Pustiu.
Unde dispăruseră istericele? Nu cred că reușise ploaia să le stingă simțurile..”înfierbântate”.
Unde erau vânătorii de invenții atunci?Unde era haosul, criza, circul?
Priveam beată în jur ..eram în lateralul clădirii. În dreapta recunoscusem strada pe care taxiul mă adusese spre toată aventura ce a urmat.
Vocea lui îmi atrage atenția brusc.
- Hai să mergem, nu știu cât timp avem.
Asta era clar, mă mir că încă nu fusesem doborâți la pământ. Dar..stai..nu avea cine să o facă.
Dacă tot nu era nimic alarmant în jur..de ce nu ne puteam bucura de momentul în ploaie?
Uram ploaia rece ..doar ploile călduțe de vară fiind pe lista mea albă..dar un moment gen ”Dancing in the rain” era visul oricărei fete. Oricum eram fleașcă amândoi. Ce mai conta?
Și la câte dușuri cu apă rece primisem azi, ăsta era prea cald și plăcut.
Dar fața lui era severă și concentrată – și nu la filmul la care visam eu, așa că alung cu un oftat gândurile romantice.
Mai ales că nu își aveau rostul. Nu cu el.
Probabil uitasem o clipă că nu era nici o legătură între noi, și cu sigurantă nici nu va fi. Oricum nu cât eu voi fi cum sunt acum, iar el va fi Robert Pattinson, actorul.
Și eu siguranță nu mă voi schimba prea curând, și nici nu era de altfel printre planurile mele.
Doar o serie de întâmplări ridicole ne aduseseră în același joc și care oricum în curând se vor sfârși.
- Unde mergi? Întreb absurd.
El mă privi stresat de întrebare și continuând să meargă cu pași mari. Nu știu cum reușeam să țin pasul cu el.
- Mergem la mașină, spune accentuând primul cuvânt.
Era drăguț că mă includea și pe mine, dar nu înțeleg ce rost mai aveam în planurile lui de acum.
- Unde sunt fanele? Spun intrigată.
Asta nu cred că mai era o intrebare fără rost.
- Probabil aleargă prin vreun colț al orașului după un nefericit care are ghinionul să semene cu mine și care e nevoit să mă imite, spune amuzat și fața i se luminează.
Respir ușurată. Nu puteam face față mimicii lui când era indiferentă.
Dublură? Avea așa ceva? Se pare că se descurcaseră genial până la urmă cei cu care vorbise la telefon. Nu erau chiar incompetenți.
Dar..de unde era atât de sigur că se întâmplase asa?
Probabil era modul cel mai frecvent de a se elibera de situații de genul, și era obișnuit.
- Și paparazziii?
- După ele, spune amuzat profund.
- Ah, zâmbesc stins.
Nu mai erau comice nici pentru mine întrebările stupide.
Mergeam pierdută după el și nici nu observ balta imensă,urâtă, în care intru. Putea fi cu ușurință exploatată ca o piscină.
Apa rece îmi îngheță tălpile, atât de expuse şi greu de protejat de materialul macrame din care erau încălțările mele , neputincioase în fața unei astfel de situații.
- La dracu’ ! urlu nervoasă.
El începe să râdă. Mă uit mustrătoare.
- Amintește-mi să-ți fac rost de un calendar special în care să scrie luna în care începe fiecare anotimp și câteva indicații practice, de exemplu cum nu ar trebui să te îmbraci! Și la anotimpul toamnă exemplul tău e ideal.
- Nu ploua când am plecat, bombănesc scuturând picioarele ca un pisic care tocmai calcase în lapte.
- E toamnă, ploaia e ceva inevitabil. Spune răsucindu-și ochiii.
- Nu și pentru mine.
- Normal, concluzionează zâmbind.
- Lasă asta acum.Dar de unde ești așa de sigur de povestea cu fanele? Și cele de dinăuntru?
Încă vroiam să mă asigur că n-o să mă trezesc subit cu ceva în cap.
În același timp, chipul frumos al lui Claire îmi reveni din amintiri.
- Ah..acolo e liniște. Alea sunt la casting de mult. Le-au amenințat că pierd șansa de a mai juca în film dacă nu încetează. Îți dai seama ce o să mă aștepte pe platourile de filmare? Oftă adânc.
Și când mă gândesc că și eu contribuisem la nefericirea care îl va bântui. La urma urmelor datorită mie extinseseră numărul de roluri disponibile. Datorită gurii mele mari mai bine zis.
Un gând mă fulgeră. O clipă. Adică el știa toate astea, nu le presupunea?
Perioada când scrisese mesajele îmi revenise în minte.
- Stai puțin, tu de când știai toate astea? Întreb încruntându-mă.
Doi tipi , nu cum mi-i imaginam eu de uriași, chiar..normali..și îmbrăcați cu paltoane până la genunchi, îi ies în întâmpinare.
Ok, poate nu eram eu îmbrăcată corespunzător pentru toamnă , dar nici gerul nu venise din câte știam. Nu că ar fi venit aici de altfel.
Eu lângă ei am fi arătat ca şi cum eram la un debate “Delfini vs. Pinguini”, pentru că eu păream că venisem acum din Hawaii iar ei din Laponia.
În spate era mașina neagră , impunătoare, care îl aștepta.
Rob se îndepărtă și vorbea cu ei.Probabil le explica ceea ce oricum nu ar fi luat-o de bună. Nu sincer, oricum.
Ori inventa Rob altceva, ori îl credeau nebun.
Unul dintre ei mă studie fugar o clipă, fără expresie, dar celălalt parcă se uita urât la mine.
Întorc spatele îmbufnată. Exact ce îmi mai lipsea acum.
Oricum nu știu câte șanse aș fi avut înainte să le atrag acceptul, iar acum cu siguranță nu aveam nici una, la cum ma prezentam.
Și sincer, după tot haosul, toate cărțile în cap, praful și agitația, grija mea cea mai importantă era acum să îi fac pe domnii ” încântători ” să mă placă. De parcă ei aveau vreun interes în prezența mea, și viceversa.
Falsa politețe nu își avea rostul, clar.
Simt o atingere pe braț.
- Hai, vocea lui mă îndemnă calmă.
- Nici nu mă gândesc. Nu am eu acum ținută pentru așa ceva.
El își dă ochii peste cap.
- Și nici eu timp pentru mofturi.
Mofturi? Dacă eram o fetiță prostuță acum țopăiam de bucurie că mă urc în ”mașinuța” frumoasă în care el se plimba.
Sentimente departe de mine , de altfel.
Nu că m-ar fi interesat să port vreo rochie de gală în mașina neagră oricât de impunătoare ar fi fost.Era ultimul lucru care îmi păsa. Din câte știu, mașinile nu vin cu instrucțiuni de folosință în care scrie ținuta pentru așa ceva.Dar nu eram bine dispusă pentru privirile disprețuitoare ale celor doi, în care le puteam citi gândurile nu tocmai plăcute la adresa mea.
Dar ”ținuta” la care mă refeream eu în principal era cea de spirit, cea sufletească. Și numai de asta nu eram eu în stare acum. Să domin prin eleganță şi stil.
- Nu înțeleg de ce iei ca o glumă tot ce spun.
Bine, recunosc că trei sferturi din replicile mele nu puteau fi de multe ori luate în serios , dar când încercam să primesc considerație completă de la cei din jur, chipul meu cu siguranță o cerea. Și acum eram serioasă.
- Kitty, nici eu nu am ținută pentru și aproape niciodată nu o am, dar uite de asta nu voi mai putea eu dormi la noapte. Spune serios și iritat de explicațiile pe care trebuia să le ofere, de parcă eu trebuia să știu tot legat de el deja.
Oare nu putea să își noteze acolo, în mintea lui, că nu îi fusesem fană, că nu îi eram, și toate eseurile despre ce haine a purtat ieri, unde a fost, la ce oră a fost, cu cine a fost, nu erau menite pentru mine, și nici nu vor fi? Și dacă i-aș fi fost fană, cu siguranță l-aș fi admirat ca actor, nu pentru imaginea lui de ”prinț din povești” și viața personală care nu mă interesa.
Aveam și eu o viață totuși, și deși nu la fel de palpitantă ca a lui, nu mă plângeam de evenimente, mai ales în ultimele luni, de când am ajuns aici.
- Întâi îmi spui de când știai situația de afară, spun mârâind, într-o încercare de a-l șantaja.
- Întâi e la mine pe listă după ”ce vreau eu în momentul de față”, spune promp, și prinzându-mă în colivia brațelor lui, care mă țineau de mijloc, ca pe o păpusă de plastic.
Mă luase pe sus și mă purta de parcă aș fi fost ”jucaria lui”, gând care mă scotea din sărite. Pentru că nimeni nu mă domina pe mine, putea el fi și cel mai important om de pe pământ.
- Dă-mi drumul ! mă răstesc enervată, în timp ce el mă purta spre mașină.
Mimica lui nu schița nici o reacție.
Într-o clipă mă aruncă pe canapeaua mașinii, pe care o puteai considera o saltea elastică pentru sărit fără probleme.Prima dată când mă bucur de greutatea mea, pentru că oricât putea interacționa cu ea, nu avea șanse să mă propulseze prea sus,simplu,neavând ce. Altfel cu siguranță aș fi primit încă o lovitură în cap, de interiorul mașinii.
El se aruncă la rândului lui înăuntru, mai mult pe mine decât pe canapeaua care era foarte confortabilă, de altfel.
Mașina porni în trombă.
- Știi că ce ai făcut tu se poate numi tentativă de răpire ? spun deloc amuzată.
Două perechi de ochi noi se întoarseră brusc către mine. Vai, ce vedetă devenisem deodată.Ce onoare.
Le zâmbesc stupid.
- Kitty, încântată, și le fac cu mâna sugestiv.
Măcar puteam încerca să am o relație cordială cu ei, pentru a nu mă lovi de fulgerele din privirile lor prea des. Nu era necesar ca ei să mă urască din prima clipă.
Unul dintre lucrurile pe lista mea săptămânală era să încerc să par mai agreabilă celor de jur, care nu de multe ori acceptau felul meu mai..altfel..de a fi.
Dar..stai, puteam șterge ușor de pe ea îndeplinirea sarcinii acesteia , având în vedere cum mă comportasem astăzi cu ..diverse individualități, și nu numai. Gândurile pentru colectivitatea de fani se puneau și ele?
- Hey, baieți, v-o prezint pe Kitty, Rob mă ajută la fix.
Șoferul, un tip mai plinuț și chel, dă din cap amabil, zâmbind. Cel din dreapta nu schiță nici un gest, nici nu se întoarce, nimic.
Dacă Rob nu consideră important să ii prezinte și pe ei mie, acest fapt nu mă deranja. Era o sarcină în minus de a le reține numele, care fără concentrare le-aș fi uitat din aceeași secundă.
- Nu știam că ”a lua pe cineva unde vrea de fapt să fie, dar nu își dă seama ” se numește astfel, spune plin de el. Dacă e așa, atunci dă-mă în judecată, zâmbi pasiv.
- A da, chiar aseară visasem mașina asta și m-aș fi aruncat în fața autobuzului azi dacă nu mă urcam într-una, spun deloc amuzată.
O privire cu ură îmi aținti chipul, a celui din dreapta șoferului.
Rob zâmbește larg, deja obișnuit cu mine.Oarecum.Eram capabilă întotdeauna să surprind și mai mult.
- Unde mergem? șoferul întreabă deodată, uitându-se spre mine.
Aveam oare față de GPS,sau ce?
Eu de abia mă descurcam pe străzile de aici, iar de fiecare dată când ieșeam eram o catastrofă. Ori depășeam limita legală, ori mergeam prea încet pentru porțiunea respectivă.Plus că mașina era oarecum împărțită între patru și când o apucam puteam considera ziua sărbătoare.
- Care e adresa ta, Rob întrebă confuz.
Aa..asta vroiau? Conta?
- 5115 Willshire Boulevard, zic amețită.
- Frumos, spune Rob uimit.
Era într-adevăr o locație bună.. nu chiar la periferie, dar având în vedere că apartamentul îl împărțeam cu Melissa și Colleen, nu era ceva ieșit din comun că locuiam acolo.
- Stai să vezi blocul întâi, spun amuzată.
- Măcar nu e în Westwood, unde sunt numai studenți. Nu știu dacă din locul acela aș mai ieși cu viață.
Încep să râd.Avea dreptate. Acolo era nebunie oricum, dar nu știu cum ar fi arătat zona cu el în preajmă.Haosul de azi ar fi fost nimic față de asta.
- Loc din care nu se știe în ce condiții ieșeai dacă nu te întâlneai cu ”ingeniozitatea mea”, spun flatându-mă singură.
Cel din dreapta comentă ceva indescifrabil.
Care era problema lui? Chiar nu avea treabă? Nu putea admira orașul, și să pretindă că nu exist?Cum încercam eu să fac.
- Mai șifonat probabil, dar nu cu atât praf, asta cu siguranță,spune și după începe să râdă copios.
Hei, praful îl împărțisem și eu cu el, ca o ”fostă colegă de încăpere” model ce eram, așa că nu se punea.Sau stai, era viceversa situația de fapt. Zâmbesc la gândul acesta.
- Deși mă bucur că am ieșit întreg prin holul acela. Am avut dubii în a te urma în nebunia ta, spune sincer.
- Nerecunoscătorule, spun dându-mi ochii peste cap.
- Dar am încercat să par mai cerebral şi sigur pe pașii mei, mai ales cu tine în preajmă, care ești paralelă complet cu lumea din jur.
Era necesar să îmi creioneze un portret atât de detaliat, mai ales că nu mai eram singuri? Mai ales după contactul vizual al tipilor cu mine, unul nu chiar plăcut la cum era înfățișarea mea atunci.
Picături de apă din părul mei curgeau pe spate, accentuând situația de frig incontrolabil.
Oamenii ăștia nu au auzit de aer condiționat?Nu observau că eu și Robert eram ca două haine scoase recent din mașina de spălat și din care storceai apă fără efort? Mda, cum să observe dacă erau îmbracați de parcă veniseră de la schi?
- Nu aveai alte opțiuni imediate, spun convingătoare.
- Nu chiar, mă contrazise imediat.
- Asta sau să aștepți să se așeze pânze de păianjen pe tine. Grozavă altă variantă.
- Mai era și ieșirea pe unde am intrat., spune relaxat.
- Care era puțin blocată atunci.
Puțin mai mult de fapt.
- Sau..nu. și zâmbește ușor.
La ce se referea?
- Detalii, te rog?spun nerăbdătoare.
- Păi situația înăuntru se rezolvase imediat, din momentul în care au amenințat cu anularea castingului, doar cei de afară mai erau problema.
Tipul se jucase cu mine? Mă folosise împotriva plictiselii, pentru că el era nevoit să mai rămână acolo?Simțeam că mi se întunecă privirea.
- A, da? Asta înseamnă că am stat ca o cretină atât timp, timp în care puteam ieși. Și poate fără cărți în cap și uși? Spun răstindu-mă.
Toți trei mă analizează subit.
Ok, poate nu era necesar să le ofer celor doi detaliile mele prețioase pe tavă.
- Că a fost ușa aia sau nu, ce mai contează? Tot ar mai fi fost una cu siguranță, spune amuzat.
Mă mai lua și peste picior. Din nou.Îl privesc neîndurătoare.
- Și mie când aveai de gând să îmi spui dacă nu îmi venea ideea cu ușa?? Când ar fi trebuit să termin facultatea? Spun ieșită din sărite.
”Paltonul urâcios”, cum îl poreclisem pe tipul din dreapta, se uita de parcă m-ar fi aruncat pe geamul mașinii.
Dar erau reciproce sentimentele.
- Dacă nu m-ai întrebat, dă din umeri relaxat.
Dacă privirile ar fi putut arde, individul de lângă mine ar fi fost scrum acum.
- Hei, dar m-am distrat la partea cu ieșirea secretă, deși puteam merge pe varianta sigură.Nu trebuie să fii..supărată, pentru asta.. spune bulversat.Dacă acesta e motivul..
Da, exact. Eram extrem de îngrijorată dacă se simțise el bine și îi plăcuse ”mica aventură” à la filme de suspans. Exact de asta mă durea pe mine capul în momentul acela!
În minte îmi veneau imaginile cu el scriind mesajele pe telefon. Desigur. Atunci aflase că se rezolvase totul. De acea şi siguranța lui, și claxoanele nerăbdătoare care îl așteptau de mai demult probabil, lipsa neliniștii la ieșirea în afara cladirii.
Logic. El știa tot. Și făcuse totul în așa fel pentru a-i fi lui bine, nu îi păsase nici o clipă de mine. Ce cretină să cred vreun moment asta.În ce moment am uitat de actorul din el?
El avusese mereu controlul asupra situației. Doar eu fusesem idioata care își tocise nervii și mintea cautând răspunsuri.
- Dar erai atât de bucuroasă de …
- Știi ce, nu mă interesează ce eram. Și cum eram. Acum sunt cu totul pe dos.
În apropiere îi văd pe prietenii mei, pe marginea străzii.Din instinct, mă aplec în jos, pentru că nu vroiam să mă vadă.
Câteva râsete din față mă atenționară de gestul meu absurd, având în vedere că geamurile erau fumurii. Plus că lângă mine era Pattinson și mă acoperea.
Bine că el nu avea curajul să mai râdă atunci. Era deștept.
Enervantul acela din fața mă privi cu ironie prin oglinda din față, ca pe o retardată.I-am zărit privirea perfidă. Avea noroc că în clipa aceea aveam alte griji pe cap, cum ar fi fost să încetez odată circul în care fusesem folosită pe post de ”entretainer”, pentru că în alte condiții i-aș fi băgat oglinda aia pe gât.
Se pare că nu scăpasem de rolul de maimuțică haioasă şi folosită până la urmă.
- Oprește!! Strig nervoasă.
- Dar..
- Acum!
- Las-o! cretinul din față bombăni.
Într-o clipă o frâna bruscă mai avea puțin și mă ajută să ies mult mai rapid, direct prin parbriz.
- Mult succes, Robert Pattinson, spun cu dispreț.
Deschid portiera furioasă,mârâind , și cu strigăte în urmă care nu mă atingeau deloc în clipa aceea.