Cap. 31. Rob Bred to pay Rob

First part – Help me, I’m lost

Pisoiul alb.
M-am aplecat spre el, înfundându-mi degetele amorțite în blănița-i pufoasă, și mângâindu-i corpul mic și fraged, atât de călduț. Însă senzația plăcută de alinare și înduioșare produsă în mine , la fel ca și ”mrrr-urile” amuzante pe care ghemotocul le scotea împreună cu torsul, au fost rapid îndepărtate de țipătul sfâșietor și alarmant al unei voci de copil înfricoșat. Am ridicat capul cu o mișcare bruscă și parcă am simțit gâtul încordat pocnind ușor, când ochii mi s-au oprit pe statura finuță și firavă a unei fetițe radiind de lumină, și care zburda cu precizie către mine cu un buchețel de flori în mână.
Kitty..! vocea neînchipuit de familiară se auzi voioasă, simultan cu buzele mele, care strigaseră, sau doar mimaseră, același cuvânt : Kitty. Copila, îmi zâmbea. Și atunci i-am putut desluși chipul, trăsăturile gingașe . Parcă.. eram eu. Kitty. Imaginea mea inocentă din copilărie.
M-am ridicat subit speriată, nu știu de ce, nici nu știu când, și am făcut involuntar un pas în spate. Panica m-a cuprins și am acționat instinctiv, sau imatur, ca de obicei. Atunci strigătele ei au devenit din încântate , în dezarmante, chinuite, disperate. Kitty ! Kitty ! Stai ! Buzele mele au frământat încă o dată , împreună cu ea, sunetele acestea, dar doar ea le putea pronunța – ale mele doar se înăbușeau ca o încercare nereușită de a copia.
Atunci am văzut că și eu, la rândul meu, alergam. Dar nu în sens opus, cum vroiam. Alergam de asemenea către ea. Nu am mai apucat să deslușesc ce se întâmpla cu mine, când fetița se aruncă către trupul meu, cuprinzându-mă cu brațele ei mici și silfide , și ascunzându-și chipul cutremurat în poalele rochiei mele albe, lungi, de mătase. Mi-am dus ezitantă mâna spre ea, și cu greu am reușit să-mi înfrâng șocul, pentru a o mângâia. Degetele mele se afundau acum în buclele ei mătăsoase, din care mireasmă feerică de magnolie se evapora.
Uf, Kitty, Kitty, să nu mai faci asta .. îmi reproșă printre suspine, cu timbrul ei dulce și armonios.
A ridicat fața ușor bosumflată și asemănarea ei îmi produse din nou mii de fiori în mine. Identică. Identică eu. Kitty cea mică. Kitty cea fericită, plină de viață, de speranțe, de încredere. Cea care fusesem eu acum mulți ani, când abia învățam să pășesc pe drumul vieții.
Atât de frumoasă.. admirația din mine vorbi fără să simt când, în timp ce îi atingeam obrăjorii de porțelan. O.. păpușă. Gurița ei trandafirie vorbea o dată cu mine, și îmi imita gestul, mișcările, cu mâna mică pe pomeții mei.
Să nu mai uiți niciodată cine ești, și cum ești tu, cu adevărat. mă încurajă hotărâtă și subliniind cuvintele. Reala Kitty.
Nu m-am mai chinuit să înțeleg de ce deși murmuram odată cu ea, doar vocea ei se auzea. Închipuit..asta de fapt nu se întâmplă.. subconștientul meu îmi dicta. Mama ? Sunt acum mama ei ? Desigur, e doar o plăsmuire.
- Și tu să nu te mai întristezi niciodată, ai înțeles ? Nu e ceva ce ține, sau te va ghida mai departe. Tu ești puternică. Tu le poți pe toate. i-am zis sigură pe mine. Să fii mereu exact așa cum ești acum.
De fapt ne-am insuflat putere, încredere, reciproc. M-am aplecat spre ea, ghemuindu-mă. Atunci, cei doi ochi mari, verzi, mi-au oferit oglinda de care aveam nevoie , și am citit în ei cine sunt. Nu era mama, eram eu, era imaginea mea de acum. Eu, față în față cu mine, cea din trecut. A scos o floare de magnolie din buchețelul ei și mi-a prins-o în păr surâzând molipsitor. Atunci m-am văzut. Din nou.
Și i-am simțit și lui torsul liniștitor.
Pisoiul meu alb, din copilărie. L-am revăzut din nou.
În vis.

* * *

M-am întins după valiza kilometrică, evident mult mai grea decât mine. Și când mă gândesc că ea e doar o stâncă insignificantă din muntele care în curând mă va înhăma mai ceva ca pe un măgăruș indispus.
- Uf, drăcia. bombănesc scrâșnind din dinți.
Am început să o trag cu ciudă după mine, mergând tărăgănat, ca o retardată. Mi-am amintit de momentul revenirii mele în haosul general de aici, din Franța, cu fața mea de imbecilă supremă în căutarea prințului fermecat, care era se pare în polenul din crinul înalt pe care biata buburuză, adică eu, trebuia să se cațere. Tocmai eu, care urăsc crinii.
Am cântărit cu privirea tot ce lăsam în urma mea. Lucruri, dezordine, vise, speranțe. Toate aveau să rămână aici, unde cândva a existat o Kitty înfrântă, și mai înainte o Georgianna ce credea indestructibilă, că le poate pe toate. S-a dovedit însă că nu a fost așa. Că răzbunarea nu e dulce, e doar un strop de amar în cupa vieții.Și Kitty, datorită ei,a a simțit asta pe propria piele .
Dar nimic nu mă poate doborî pe mine. Nu complet. Și chiar de scrum mă fac, tot reînvii ca pasărea Phoenix din cenușă. Mă reinventez. Idei nu-mi lipsesc, oricum. Și toate sonate, ca și mine.
Deci asta a fost și decizia luată. Atent gândită, deloc accelerată și absurdă, că ăsta îmi e destinul. Asta trebuie să fac. Să plec în căutarea mea. A realei ”eu”, cea pe care au speriat-o și alungat-o multitudinea de nori și amalgamul de deziluzii dureroase. E esențial să mă regăsesc, și, mai ales, să îmi descopăr țelul adevărat. Nu am dus la urma urmelor nimic până la capăt aici. După o serie de eșecuri, înfrângeri, am ajuns la concluzia că în final n-am câștigat nimic. Echilibru, iubire.. nimic. Din contră, doar m-am pierdut pe mine însămi undeva pe drum.
- Promit să las camera asta așa în semn de apreciere, până te întorci tu..
Blonda acidă mă asigură pe un ton mieros, rupând liniștea calmantă din încăpere .
- Așa.. dezmembrată ? O să devină un haos.. spun amuzată, privind în jur.
- Oricum mai rău de atât nu poate fi. răspunde placidă și nonșalantă.
Am privit-o atent, cum cântărea cu ochi de vultur tot ce rămânea în urma mea,și la care acum renunțam, toate lucrurile în care își putea înfinge gheruțele radiind de bucurie. Parcă mi-o și imaginez făcând o varză – mai generală decât o las eu, printre haine, sau cum îmi folosește încântată cremele franțuzești în baie, lăfăindu-se în jacuzzi-ul plin de spumă, mirosind a lăcrămioară.
Dar nu mă afectează cu nimic toate acestea. Lucrurile materiale au fost mereu, și încă sunt, echivalentul unui mare zero pentru mine. Mai zero decât a devenit ea între timp în ochii mei.
- Da.. în fine.. Carina, sau Carolina..sau cum o fi.. o ironizez plictisită.
Adevărul e că decăzuse enorm în ochii mei. Colleen nu îmi mai era dragă nici dacă se picta cu roz și își lipea fluturași azurii pe ea. Și o tratam ca pe ceea ce cred eu că devenise pentru mine : o străină.
Am deschis cu un gest profesionist parcă valiza, răsturnând cu nepăsare toate lucrurile pe jos.
- Știi.. pot să rămână și astea aici. N-am nevoie de ele. am informat-o nepăsătoare, în timp ce mă privea cu ochii mari, genele extra-rimelate, și bonus cu o mimică de toantă.
Nu că nu ar fi fost una. Cu coroniță chiar.
Într-adevăr nu îmi trebuia nimic. Toate îi aparțineau ei, celeilalte personalități, firi, ale mele. Georgiana nu fusese decât o sculptură manipulată de mine, un rol interpretat cu măiestrie. Nu ea era actrița care dădea viață altor temperamente, povești. Ci ea fusese rolul meu cel mai mare, cel mai grandios. Dar sosise timpul să renunț la el. Să mă dezbrac de hainele comportamentului, vieții ei, și să o preiau pe a mea. Pe aceea pe care mi-o doresc. Și e mai mult decât evident că nu mai vreau nimic din ce e aici.
Am început să mă îndrept spre ușă, cu blonda rămânând încă nemișcată, absorbită de tot luxul, în urma mea, eu târâind după mine valiza goală, vizibil încântată de greutatea ei inexistentă acum. Eu mă simțeam mai ușoară și mai liberă. Mai pregătită ca oricând pentru ca va veni. Și, mai ales, să preiau controlul existenței mele mărunte.

* * *

Am intrat cu pași șovăielnici în cafeneaua în care odată intram ca la mine acasă. Țineam într-o mână o cușcă , în cealaltă o geantă plic care nu avea nici cea mai mică legătură cu restul ținutei mele. Revenisem se pare la același stil nebun de altădată. Negândit, ilar, tipic mie.
Nu știu dacă îmi era dor de senzația aceea acruță că toți te privesc ca și cum ai fi o vată de zahăr pleoștită, devenită lila din roz, și care arată de parcă au flocăit-o câțiva pisoi înainte. Dar era evident că acum era totul un deja-vú nenorocit. Zumzăitul iritant, gesturile ce trădau subiectul discuției, anume eu, privirile iritante ale unor oameni ce păreau că nu au o viață a lor. Asta mă copleșea de la începutul celor 5 secunde de când pășisem înăuntru. Dar nu îmi păsa. Le făcusem față cu brio la început, când ajunsesem aici prima dată. Ori atunci eram mică și proastă, și tot nu le-a mers cu mine.
Am început să-l caut cu privirea , dar nu era așa greu de închipuit unde era. Tipul aparent rupt de ceilalți, ce stătea încordat într-un colț al încăperii, cu o pereche de ochelari negrii, impenetrabili, la față, și un pahar cu un lichid colorat ciudat pe masă, care privea nepăsător pe geam.
M-am îndreptat cu un surâs larg pe față către el, și cu un gol în stomac mai mare decât în capul duduii care mă agasa cu priviri curioase și disperante , din apropierea lui . Nu îl mai văzusem de foarte mult timp. Urma să fie aceasta Marea Revedere.. Sau..Marea Cacealma.. după caz. Deși, unde e Kitty implicată, se cunoaște deja deznodământul. Exact când aproape eram lângă el, o mătură băgăcioasă și impertinentă se bagă în fața mea, aproape dărâmându-mă.
- Singurel.. ? individa începe cu o voce miorlăită penibilul discurs.
Oh, da. Cu o așa tentativă singurul lucru pe care il poate agăța sunt crengi de copaci pe drum sau gume lipite în cap. Un bărbat, oricât de tălâmb ar fi el, nu ar reuși, cu siguranță.
Tușesc ostentativ, pentru a o face atentă, reușind astfel să îi atrag lui atenția către mine.
- Aăă.. se bâlbâie pierdut, probabil căutând în minte o scăpare.
Mi-ar fi plăcut să îl văd cum o ia pe domnița disperată pe sus, eliberând locul de un gunoi deranjant. Dar singurul lucru la care mai puteam spera acum din partea lui era să nu mă înjure și aranjeze pe mine, la cum mă comportasem per total cu el.
Primind o doză nepermisă de ignorare din partea idioatei cu părul vâlvoi, am simțit cum sângele mi se accelerează în vine și cum as face cu măciuca de pe cap ceva constructiv, cum ar fi să decorez pereții sau coșul de gunoi de afară. Practic..nu?
- Ei, haide, doar nu te-am intimidat atât de repede, nu?
Rosteşte pe un ton cârcotitor, şi începe să chicotească, mişcându-şi uşor şoldurile, provocator, cum ar spune unii orbi la propriu, după ce se aplecase uşor, și sprijinindu-se cu o mână de masă.
Primul impuls a fost să îi prind un şut în dosul ăla de tot îl răsucea, şi să o bag cu nasul în paharul lui. Eventual, să îi dau şi foc după. Aşa, pentru amuzament. Ar fi drăguț să o văd scoțând flăcări pe urechi.
- Singurul lucru pe care l-ai putea tu intimida ar fi un roboţel de plastic ca şi tine. mârâi printre dinţi subit, fără să mă pot abţine.
„Păpuşa „ mă priveşte cu colţul ochiului, pe sub gene, plină de repulsie şi iritabilitate. Pff, să nu-i pocnească vreo unghie de plastic. Ignorându-mă , a început să rotească o ţigaretă pe care o avea între degete şi continuând să-i facă ochi dulci mai departe. Am simţit o dorinţă acerbă de a-i băga capul în cuşca în care Blossom lenevea plictisită, pentru că e evident – un creier ca al distinsei domnişoare, pe cale de dispariţie, trebuie bine conservat. Nu ştiu care e diferenţa dintre el şi o măslină. Doar culoarea, cred.
- Ştii, dacă nu vrei să joc „X şi O” pe faţa ta cu ţigara, ar fi mai bine să o ştergi de aici. am ameninţat-o furioasă, făcându-i vânt de lângă masă.
Nu de alta, dar stătea şi în direcţia celuilalt scaun, blocându-mi aşezarea, şi mai împrăştia şi aberaţii nesărate şi total lipsite de imaginaţie pe aici, şi nu vroiam să risc, în caz că e molipsitor. M-am trântit mormăind pe scaun, şi am aşezat cuşca pe cel liber, dintre noi, nonşalantă, ca şi cum ea era invizibilă, şi nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut. Am început să aud sunete ascuţite care îmi deranjau auzul de undeva din spate, dar în momentul în care el pufni într-un râs batjocoritor, toată poluarea fonică se îndepărtă odată cu individa care bolborosea cuvinte indescifrabile, şi care cu siguranţă nu erau ovaţii la adresa mea.
- Wow.. G. ..nu credeam că pot stârni vreodată sentimente aşa puternice de gelozie în tine.. chicoteşte uşor ironic.
Oh, Doamne. Sper că nu o va ţine în aberaţii dintr-astea de acum încontinuu.
- Kitty. îl corectez imediat.
El stă o clipă pe gânduri, pe care sper eu că le deținea deja și nu le căuta acum. După un moment de concentrare acerbă, păru să înțeleagă intervenția mea de mai devreme, confirmând-o printr-un ”Aaa” rânjit pe fața lui de măscărici ambulant.
- Credeam că ți-a mai venit mintea la cap, Taylor. zic iritată, dându-mi ochii peste cap. Oricum, sunt fericită că te revăd.
Sper doar că nu i-a perturbat mintea şi lui fumul ceţos şi greoi al celebrităţii. Sau neuronii explozibili ai domniței de mai devreme.
- Nu se vede. Adică.. atât de dizgraţios am devenit de nu merit nici măcar un sărut de revedere ? continuă pe un ton dezamăgit.
Am rămas blocată pentru o clipă, şi rotiţele circuitelor mele se acceleraseră, încercând să înţeleagă dacă era o nouă ironie sau vorbea serios. Înainte de a mă dezmetici din starea paralizată, o îmbrăţişare serioasă m-a zguduit, şi un sărut zgomotos pe obraz mă curentă. Am rămas privindu-l circumspect, cu aceeaşi moacă imbecilă la care mă reabonasem recent, în timp ce îşi ocupa din nou locul, voios, şi îşi scotea ochelarii care îi dezvăluiau două sclipiri drăgălaşe în ochi.
- Eşti atât de asemănătoare cu cea de la început. cea care m-a fermecat prima dată.. zice entuziasmat şi zâmbind larg.
Eu am surâs prosteşte, intimidată de sclipirea şi buna-dispoziţie pe care o emana în jur, şi care era ca o aură.
- Tu..eşti identic. am recunoscut încântată, şi el mi-a mângâiat uşor mâna.
L-am zărit pe tipul care îmi servea de obicei ceaiul, cel care mă admira în tăcere, şi îmi asculta resemnat frustrările şi suporta toanele de fetiţă răzgâiată. El era cel mai privilegiat..sau nu, pentru că mă vedea în fiecare zi în acea perioadă.
- Ca de obicei.. i-am spus pe un ton binevoitor, aşteptând dacă nu acelaşi răspuns, măcar o dovadă că se străduiește să pară implicat.
În loc de asta, el a ridicat sprânceana, privind încurcat. Ca și cum habar n-avea cine sunt. După câtă consumație făcusem aici în trecut ?! Și câți nervi mi-a tocat cu lipsa lui totală de imaginație, și replicile siropoase și parcă căutate pe internet ?
- Puteți fi mai specifică, vă rog ? individul insistă pe același ton indolent.
- Specifică cum ? Să îți desenez ? Sau mini neuronul tău de gumă nu te ajută deloc la ora asta ? Incompetentule ! m-am răstit enervată, și puțin mai aveam până scoteam flăcări pe nas.
Poate îi voi lua eu locul individei la partea cu acrobațiile până la urmă.
El a adoptat pentru o clipă aceleași gesturi ca ale lui Taylor de mai devreme, când îmi corectasem numele. Părea un xerox ideal, numai că evident mai prost și lipsit de calitate, iar mimica lui de potârniche concentrat mă făcea să râd. Apoi, brusc, a căscat ochii mari la mine.
- Ah, Kitty. Ce bucurie să te revăd. rostește încântat, cu un rânjet de șoarece constipat.
Du-te și plimbă ursul. Tâmpițelule.
- Îmi cer scuze pentru încurcătura de mai devreme. Ceaiul de zmeură va sosi imediat.
Uuu.. are picioare ? E și amabil, spune și ”bună ziua”.. ceaiul ?
Oare tipul ăsta e genul de măgar care funcționează corect pe bază de șuturi în fund ? Sau de rablament pe roți ce pornește numai cu trânteli ? Așa se pare.
- Hey, dacă ai o anumită reputație aici e firesc să fii recunoscută doar când o folosești. Taylor spune chicotind.
Reputație ? Ah, bingo. Vechea eu. Astfel mă recunoscuse și tipul cu tava. Reușisem pentru încă o clipă să fiu aceea de altădată, cu desăvârșire. Victorie !

. . .

Nu ştiu cum m-am putut teme vreo clipă că s-a schimbat. Era acelaşi. Haios, plin de viaţă, mereu cu o glumă bună care să te dărâme pe jos de râs, la fel de atent cu mine, şi binevoitor şi .. ataşat. Mă simţeam pe de o parte ciudat în apropierea lui, dar pe cealaltă, ca şi cum îl cunoşteam de o viaţă, ca şi cum eram făcuţi din acelaşi aluat. Revederea, sfaturile bune, sprijinul ce se oferea din nou să mi-l ofere, şi necondiţionat, ca de fiecare dată, doar mi-au insuflat încredere în mine şi în ceea ce îmi propusesem deja să fac.
- La tine va fi cel mai în siguranţă. am afirmat plină de încredere, întinzându-i cuşca cu micul ghem de blăniţă, care începuse între timp să toarcă frumos.
- Dar..Kitty..aş vrea să îţi rămână ceva de la mine.. tonul lui trist mă copleşeşte imediat.
- Ia-o ca pe o închiriere. Pisicuța va sta cu tine cât lipsesc eu. După revine la stăpâna de drept.
- Și de ce nu o iei cu tine ? Chiar detești viața ta de aici așa tare ? De nu vrei nici o amintire ?
- Nu e vorba de asta.. încerc să îi explic, deşi nu prea îmi găseam cuvintele.
Sau ideile bune.
- Uite.. tu cum ai vrea să fiu de acum.. Cum eram.. sau ..cum mă transformam, încet, încet ?
- Indiferent cum ar fi.. eşti adorabilă.
- Uf ! zic încruntându-mă şi încrucişându-mi braţele la piept.
Cred că mă comportam din noi ca un copil care se bosumfla după primul răspuns negativ, sau care nu era cel pe care îl aştepta. Dar nici el nu îmi făcea lucrurile uşoare astfel.
- Bine..recunosc. Că cea de la început era aparte. parcă.. avea o luminiţă, nu ştiu, ceva care atrăgea. Un mister pe care oricine îşi dorea să îl descifreze.
Vorbea cu o admiraţie profundă şi privind contemplativ către mine. Ca un căţeluş fascinat. Probabil mai nou am si faţă de os.
- Și tocmai în căutarea ei plec. A celei care eram odată. Plus că am nevoie de o pauză.
- Te vei întoarce ?
- Probabil. Când mă dau ăia afară, zic râzând.
Ceea ce erau șanse majore să se întâmple și minore să îmi imaginez că nu va fi așa.
- Serios.. O să îmi scrii ? încearcă debusolat, cu disperarea din ton accentuându-se.
- Hey, Tay, suntem în era tehnoogiei. Cu telefoane și internet și toate.. porcăriile astea.. zic încercând să par interesantă .
Și extrem de inteligentă.
- Porcării pe care oricum tu nu le folosești.
Fir-ar. De ce sunt așa o carte deschisă pentru cei din jur ? Nu pot să mint frumos niciodată.
- Neah, sincer, le detest. Atâtea butonașe și cutiuțe iritante, fără logică. Dar promit să îți trimit o scrisoare dacă prind vreun porumbel voiajor. încerc să îl liniștesc plină de voioșie.
El pufnește într-un râs zgomotos, din tot sufletul.
- Dacă nu are o panglică albastră, sidefie, prinsă de picior, nu se pune.
- Plus buze imprimate pe foaia parfumată.. neapărat. intru fără probleme în jocul lui.
- O să-mi lipsești, maimuțico. mă asigură plin de afecțiune.
Palma mea deja era sub căldura plăcută a mâinii lui, care mă mângâia cu drag.
- Și tu mie, castorel.

***
Intrasem stingheră în apartamentul unde odată mă simțisem atât de împlinită și fericită. Acum îmi dădea doar o senzație incomfortabilă de singurătate și înstrăinare locul ăsta. Adusă cu un val de amintiri.
Mi-am sprijinit valiza de un perete de la intrarea, și mi-am scos pantofii care mă rodeau al dracului de tare. Încă mă mai întreb de ce nu se creează unii din gumă de mestecat , jeleu..sau din.. frunze. Ar fi mai ușor de suportat și evident mai confortabili.
M-am îndreptat direct către camera mea. Nu mai aveam timp, și nici nu îmi doream să îl petrec pe puținul aici. Mă durea tare. Că voi pleca.
Am tresărit când am deschis ușa și am descoperit un trup întins pe jos, sprijinit doar puțin de pat. Grozav. Ia-mi capul și folosește-l ca sac de box, numai nu asta. Nu acum. Avea lângă el o sticlă mare cu un lichid maroniu, și un haos general în jurul său. Rochiile mele creau munți, parcă de apărare, și toate lucrurile mele păreau aruncate pretutindeni. Oare chiar în halul ăsta le lăsasem ultima dată ? Nu țin minte să fi fost așa dezastruoasă. Sau..cam da.
- Te așteptam. mi-a zis pe un ton apatic.
Minunat. Mai nou e un fel de Mama Omida sau ceva.
- Eu nu. zic sec.
- Tu m-ai găsit aici deci nu prea aveai cum. Mneah..logică. Ceva ce nu ține de tine. mă ironizează placid.
M-am strâmbat urâcios, focusându-mi toată furia. Nu de alta, dar Bred era ca o bombonică. De cianură.
- Haide..Vino lângă mine. Să depănăm amintiri. zice pe un ton vizibil voios.
Oh da, desigur ! Când eu țin cu tot dinadinsul să nu. Să nu mă gândesc, să nu mă emoționez.
- Am un avion de luat în curând. Nu am timp de prostiile astea acum. am mimat o voce dură, când în interior eram vulnerabilă complet.
- Nu mă enerva de la început ! a urlat cu ecou chiar.
Sincer, nu vroiam să obțin asta. M-ar dezechilibra şi doborî și cu capacul aruncat spre mine, dar dacă m-aș trezi cu respectiva sticlă trântită în cap ?
– Zău, e ultimul lucru pe care mi-l doresc.
Să mai am de-a face cu tine.
- Ce dracu’ e în capul tău, Christine ? ridică deodată tonul, apoi trage o dușcă din sticlă.
- Cu siguranță nu neuroni necăjiți și înecați în alcool, ca în cazul tău. îl combat iritată.
S-a ridicat mârâind și abia atunci am remarcat splendoarea sculptată pe bustul său gol, tentant. Ce dracu’ , i-au rămas hainele mici, de nu le mai poartă ?
- Asta vrei ? Să pleci ? Să dai cu piciorul la tot ?! mi-a urlat în creier, apropiindu-se de mine exagerat de mult.
Am simțit un val de duhoare cum mă inundă, și cum mintea începe să îmi joace feste. Nu e de mirare, omul ăsta putea îmbăta și o turmă de oi. Și-a lipit pieptul de mine, și fixat brațul în jurul mijlocului meu.
- Acum sincer îmi doresc să nu mai inhalez alcool de la tine.
Am bombănit enervată, împingându-l.
- Știi ce ? a țipat din toți plămânii.
- Ce ?! am urlat și eu cât am putut de tare.
- Fă ce vrei. Fugi după Pattinson, ca de obicei. Cum ai mai făcut-o ! Suferă iar, când n-o să meargă între voi. Distruge-ne pe toți, cum o faci mereu !
A tras un fum cu ciudă din țigara pe care o avea în cealaltă mână, în timp ce mă privea tulburat. Bețiv nenorocit.
- Încetează să mă mai rănești ! am implorat plină de durere. Lasă-mă naibii să trăiesc!
- Și tu permite-mi să mă duc dracului în liniște, da ? Să mor odată, că și așa nu mai am nici un rost pe lumea asta.

Second part - Can’t let you go

M-am întins lejeră şi lipsită de inhibiţii pe canapeaua catifelată, întinsă , şi luxuriantă. Nimic din cross-ul de aranjamente stilate, culori calde şi combinaţii ameţitoare, îndrăzneţe, materialele aparte ale mobilelor atât new style cât şi expensive vintage, în stil victorian, clar, nimic din decorul de basm din jur nu-mi era străin. Şi nu pentru că mai fusesem aici – nicidecum, dar era tot ce visasem şi îmi imaginasem vreodată pentru spaţiul sacru care mă va ocroti, în care îmi voi petrece dimineţile revigorante, clipele de relaxare, micul meu colţ unde aş fi respirat în voie şi unde mi-aş fi putut arunca liberă şi încântată lucrurile, formându-mi propria pădure amazoniană din ele. Toate, fiecare detaliu, fiecare unghi, era pus la punct, şi arăta exact ca în reveriile, şi, mai mult, ca în schiţele mele practice de la universitate.
Am tresărit şi adoptat instant o poziţie mai puţin indecentă şi cu o mimică sobră, când i-am auzit paşii greoi care se apropiau, şi i-am zărit statura parţial luminată datorită draperiilor mari, impunătoare, de catifea grena, care dădeau încăperii un aer misterios şi captivant. A surâs sugestiv o clipă, probabil datorită lipsei mele de rapiditate şi muşamalizare a reacţiilor imbecile pe care le reluasem recent. Şi-a îndepărtat însă comentariile ironice, atipice , dacă acestea i-au copleşit rapid mintea, ca de obicei, în timp ce se îndrepta pasiv către fotoliul victorian de lângă măsuţa de mahon.
Nu știam ce intenționa, de ce mă adusese practic pe sus aici. Speram doar că nu va fi același scenariu îngrozitor ca cel de acum câteva zile, din apartament. Nu știu câte mai puteam duce.
Continua să se joace cu bambusul din vaza de lângă el, balansându-l într-o parte şi în alta plictisit, urmărindu-i inexpresiv mişcările. Chipul concentrat, evident asupra gândurilor care îl măcinau, era întunecat de sprâncenele uşor încruntate, de buzele pline pe care le umezea uneori, de mimica posomorâtă. Iar eu insistam să îi urmăresc fiecare gest ca o imbecilă, ca un pisoi tont,concentrat pe jucăria stupidă cu care este păcălit, plimbându-şi capul după ea dintr-un colț într-altul.
- Am.. respectat întocmai indicaţiile tale.. şi am încercat să îţi construiesc locul visat.. Mm.. nu ştiu cât mi-a ieşit.. a rupt deodată tăcerea sumbră cu calmul vocii sale.
Mi-am ridicat brusc ochii de la degetele lui care frământau bambusul, privindu-l încurcată. M-am lovit de o faţă la fel de încurcată, a lui. Se pare că aparenta siguranţă din ton era doar o mască pentru a ascunde adevărata lui stare interioară. Una, se pare, nu foarte diferită de a mea, încărcată de frământări, de nesiguranţă. Mă aflam aici, şi nu ştiam de ce, şi ce se va întâmpla. Sau dacă voi avea puterea să plec iar, să îmi duc la capăt planurile. Menirea. Sau căutarea ei, mai bine zis.
- E.. foarte frumos. recunosc inocent, muşcându-mi buzele. Dar.. se poate şi mai bine. continui rapid, încercând să-i alung faţeta superioară şi mândră pe care o adoptase imediat datorită laudelor.
Ce, credea că mă va impresiona acum astfel ? Punct ochit.. punct.. uşor lovit. Dar nu, Kitty rămâne pe poziţii, fie ce-o fi. E o luptătoare.
- Eşti liberă să modifici ce vrei, chiar din clipa asta.. spune blând şi surâzând luminos.
Mi-am înălțat sprânceana uşor iritată şi circumspectă, pentru că îşi lua prea multe libertăţi cu mine. Trebuia să îl aduc cu picioarele la realitate. M-am ridicat uşor ţâfnoasă, şi am început să analizez cu interes fiecare colţ, obiect.
- Ştii.. încă mă mai întreb ce caut aici. spun brusc.
Adevărul e că mă chinuia îndoiala asta de când mă adusese. Şi nu era plăcută senzaţia. Din contră, era al dracului de iritantă. Obişnuinţa de a nu avea ca de obicei habar de nimic.
- Poate pentru că.. mă iubeşti ? zice cu o sclipire de speranţă şi o uşoară ironie.
Şi-a încrucişat braţele la piept, analizându-mă atent. Aproape că mă intimida. Aproape.
-Mai bine fac consiliere matrimonială la un cuplu de lemuri decât asta. scuip acidă, şi cu ciudă.
A început să zâmbească ştrengar, dând uşor din cap. Bună încercare.
- Fiecare cu pasiunile sale. continuă pe acelaşi ton amuzat.
- Mda. izbucnesc strâmbându-mă urât.
Iar mă comportam ca un copil capricios şi iritant. Dulce revenire la origini.
- Ştii.. Kitt.. am trecut prin atâtea şi, totuşi, nimic nu a fost la voia întâmplării..
- Îhâm..exact. Ai trecut prin multe. îl iau peste picior ironică, pe un ton cu subînţeles. Trecut, intrat, ieşit.. Şi ce multe.. mormăi ca pentru sine.
Mă opresc când mă lovesc de mimica lui ciudată. Era un mix de încordare, uimire şi amuzament în ea. Da, foarte nostim, într-adevăr.
- Nu sunt vreun latino – lover sau ceva, nu ştiu de ce îţi place să augmentezi totul. se plânge pe un ton agasat.
Vai, persecutatul de el. Mititelul.
- Da le a tu cuerpo alegria macarena / Que tu cuerpo es pa darle alegria y cosa buena.. încep să fredonez prosteşte şi gesticulând absurd, dansând ca o piña colada răsuflată .
Ce, nu vroia o serenadă ? Sau el oricum e afon.
Totul era în scopul ridicularizării lui, la urma urmelor. De ce m-aş fi străduit prea tare ? I-am remarcat mimica crispată, ușor blocată, cu care mă studia circumspect. Foarte intimidant. Vezi să nu.
- Da le a tu cuerpo alegria macarena / Eeeeeh, Ma-ca-rena – a. continui stingheră și termin scurtând sunetele.
Când îi zăresc un zâmbet cât jumătate din faţă mă luminez, iar într-o clipă un hohot asurzitor porneşte din el, cu o poftă năucitoare şi imposibil de abţinut să nu încerci măcar să îi faci concurenţă. Şi iată-ne, într-o secundă eram ambii , râzând din toţi rărunchii, ca foştii tineri duşi cu sorcova de pe vremuri. Pentru un moment, nu mai eram cei doi câini care se hărăţeau, care mârâiau unul la altul.. Eu nu mai eram micul Chihuahua tupeist şi el Pitbull-ul care se străduia să îl liniştească cu frumosul. Ca şi cum tot urâtul se dispersase, pătura lui neagră şi ceţoasă se găurise, şi pâlcuri de lumină ieşeau frumos prin ea între noi.
M-am oprit brusc și am înghițit în sec când i-am simțit apropierea peste limitele legale față de mine, sau, cele impuse de mois. Fir-ar, și nici semne de circulație cu „Interzis-pericol de electrocutare” n-am la mine. O boare răcoroasă, mirosind a mentol și esențe răcoritoare îmi îngheță fața blocată de atâtea furtuni mici care se ciocneau una de alta în interiorul meu, producând fiori. Dracu’ să mă ia. Ăăă..adică să-l ia. De răsuflarea lui aveam eu nevoie acum să mă imunizeze. Îi observam mișcările line, exacte, către mine. Se balansa ca un tigru atent , către prada lui. Am simțit că mă lasă picioarele, și mi-am încordat maxilarele. Chipul lui frumos, cu trăsăturile rigide, dar care acum erau îndulcite de un aer senzual , buzele pline, ușor umezite, ochii negrii, pătrunzători, umbriți de sprâncene, erau atât de aproape de fața mea blocată, și , sunt sigur, imbecilă deja. Atât de tipică mie.
Dar mângâierea ce se anunța din partea pielii , sau gurii lui, se transforma mai mult într-o închipuire seacă de-a mea decât în realitate, când și-a coborât capul, în timp ce îmi ridica palma spre el. Nu am putut face nici un gest de revoltă, nu am reacționat nicicum când mi-a sărutat cu blândețe mâna, și micile furtuni s-au transformat în adevărate avalanșe în mine. Nenorocitele.
- Bailas conmigo..señiorita, por favor ? rostește pe un ton șiret cu o spaniolă stâlcită, dar care suna al naibii de atractiv ieșită din gura lui.
Își contractă puțin ușor maxilarele, și după își umezește buzele, în timp ce mă privea cu ochii mari , nerăbdători pentru un răspuns.
- Eu nu dansez. zic sec.
Pentru siguranța mea. Încă sunt tânără. Și am început să iubesc din nou viața. Deci..pas.
- ..cu tine. continui la fel de lipsită de entuziasm.
Adopt o față impenetrabilă de copil bosumflat, și îmi iau privirea de la el, pentru a scăpa de modul nefericit pentru mine de a mă intimida. Sunt așa o cretină.
- For favor.. un tango.. îmi șoptește la ureche în timp ce brațul lui deja îmi cuprinsese talia, și mă lipise de corpul lui cald și plăcut .
I-am simțit respirația pe gâtul meu și parcă m-a electrocutat. M-am conformat cuminte, și am dat frâu liber pasiunii și mișcărilor eliberante ale dansului, pe o melodie începută în forță, pe care nici nu știu când o şi pornise. Să fi fost Bred un degustător al muzicii bune ? Interesant.
Am început să îi caut privirea , dar ținea capul ușor aplecat, lângă al meu, și ochii închiși. Avea fruntea senină și împăcată, parcă ar fi visat frumos. Dar brusc, odată cu accelerarea ritmului melodiei, m-a strâns puternic, încordându-și mișcările. Îi copiam cu talent pașii, îi urmam cursul pe care îl adopta pentru dans. Cum aș fi putut uita să mă las pradă tangou-ului, mai ales că acesta mă fermecase într-o tabără de experiență în care am fost cu liceul nu demult, în Argentina? Terminasem nervii partenerilor mei de dans, le rupsesem picioarele , mi le rupsesem și mie, mai ales, dar nu mă lăsasem până nu am plecat de acolo acumulând ceva nou. Am învățat tango și samba. Și se pare că acum mi se arată că nu degeaba.
Am luat eu frâiele, încercând să îmi prezint pașii impresionanți și care se pare că îi aveam exact întipăriți în mine. El a surâs în mod admirativ, contractându-şi ușor gura, și formând o adâcitură fină , care parcă îi contura și urmărea maxilarul, pe care nu o mai văzusem recent. Subit, a făcut un pas în spate, dar cu palmele noastre încă bine fixate, arătându-mi cu o mișcare exactă și profesionistă că și el le are cu ruptul pantofilor. Figurat vorbind. Le avea cu asta. Și le avea încă bine. Oh, fir-ar el să fie. Nici aici nu îl pot lua.
- Umm.. nu-i rău. mi-am exprimat resemnată privirea când fața lui se afla din nou lângă a mea.
Nu știu de ce dracu’ aveam impresia că nu spusesem asta cu fața impenetabilă și nonșalantă cu care îmi propusesem, ci cu o admirație nenorocit de evidentă. Din aia de ai impresia că mai lipseau balele și tabloul era perfect. La naiba să mă ia.
- Adică.. nu credeam că știi tango.. îmi susțin afirmațiile pe un ton mai sigur pe el. Că dansezi.. de fapt.
Probabil de-a lungul timpului îmi propusesem să nu observ nimic bun legat de el, pentru că astfel mi-ar fi fost mie mai ușor cu porția de tortură și ironie pe care i-o serveam regulat. Drac mic ce eram.
- Cum să nu știu.. Dansul iubirii și pasiunii.. ? mă dojenește cu o voce șireată, apropiindu-și buzele de gâtul meu în timp ce vorbea.
Mi-am mușcat limba cu care inițial doream să mai scot o gogoașă proaspătă și însiropată cu umor , tipică mie, în momentul în care degetele lui începeau să se lase ușor pe spatele meu, mângâindu-l tentant în căderea lor lentă, al dracului de lentă, și al dracului de ispititoare, către șoldurile mele. Când a ajuns acolo, și-a contractat degetele, strângând ușor, încât aproape îmi venea să scot un sunet de plăcere. Dar nu se cuvenea. Nu mai eram copila toantă care se frământa și se încingea de la o atingere. Sau..?
M-a răsucit puternic de vreo două ori, încât deja vedeam omuleţi mici şi ciudaţi, îmbrăcaţi cu fustiţe verzi de tul care se învârteau în jurul capului meu, dar am trecut peste acest inconvenient al imaginaţiei mele stupide, comportându-mă cât mai matur şi sigură pe mine posibil.
Dansul, atingerea lui, totul, păreau desprinse, sau scene surori, cu cea de la bal, când acel „Dark waltz” ne apropiase pe mine şi Rob. Şi asta îi şi defineşte pe ei. Sunt atât de contrastanţi.. Pe Bred îl caracterizează ritmul intens, pasional, tumultuos, ia pe Rob eleganţa şi fineţea valsului.
Am luat eu controlul, sigură pe mine, mişcându-mă cu paşi exacţi şi bruşti, tipici dansului. Când intensitatea și ritmul alert se domoli puțin, mi-am încolăcit piciorul stâng de al lui, de deasupra genunchiului , încordându-l puternic și sprijinindu-mă de el, iar pe celălalt l-am ridicat ușor, puțin nesigură la început, sus, din ce în ce mai sus, pe lângă brațul lui care îmi susținea mijlocul. Apoi, el m-a lăsat ușor în jos, până ce suflarea mea înghețată a întâlnit-o pe a lui. Am înghițit în sec când în timp ce alunecam ușor, adâncindu-mă tot mai mult în profunzimea ochilor lui negri, enigmatici. Citeam o serie de trăiri amestecate în ei, era un amalgam de dor, tristețe și dorință. La naiba. Focuse, Kitty, focuse.
Îi simțeam aerul expirat cum se revarsă peste fața mea tot mai intens, și cum se apropie încet de buzele mele. Mi-am mușcat ușor buza de jos după ce am strâns din ochi ca o fetiță ce urmează să primească primul sărut, primul fior și primii fluturași în stomac, când doar ce am simțit a fost aer suflat în ureche, și un glas șoptit, care mi-a spus sigur pe el :
- Căsătorește-te cu mine.

. . .

Pașii mei grăbiți nu mai erau acum intimidați de variatele împiedicări, de geanta care troncănea iritant și se mai și bloca pe deasupra în fiecare obiect mobiliar pe care în întâlnea, nenorocita. Aveam la activ o mică măsuţă din lemn de trandafir, o vază ornamentală, și, la sfârșit, ca o actriţă de circ desăvârşită, am luat şi o parte din draperia elegantă, roșie, cu mine. Ca suvenir.
Păstram o mimică ciudată și indescifrabilă, modelată de uimire, amuzament, și crispare. Nu știu ce a fost mai stupidă și irațională : așa zisa cerere a lui în căsătorie, sau reacția mea tâmpită, de a o lua la goană ca un iepure fricos ce tocmai zărise vânătorul. Ieșisem de mult timp din curtea imensă, brodată cu verdeață, flori, fântâni luxoase, și mergeam pe nisip, pietriş, călcând parcă în oale sparte. Seceta aici îşi jucase bine rolul, şi se putea observa pământul avid după o picătură de apă, faţă de cel bogat şi fericit, covârşit de irigaţii, din grădina lui Brendal.
M-am întors de câteva ori, în graba mea absurdă şi fără un scop bine determinat, căutându-l cu privirea pe el. Nu ştiu ce dracu’ e în capul meu acum, care cred că e mai sec decât solul ăsta. Pe de o parte fugeam de Bred, îl condamnam pentru modul perfid de a mă ironiza, dar, totuşi, nu înţelegeam cum naiba hotărâse să renunţe atât de repede, din nou. Fir-al el să fie al dracului! Cred că îl rănisem prea profund în nenorocitul ăla de orgoliu masculin, care la el era înzecit faţă de al celorlalţi. Mândrie cretină.
Nu e ca şi cum mi-aş fi dorit să alerge disperat după mine. Să mă implore să accept. Deşi.. ar fi drăguţ. Dar, nu. Deloc tipic lui.
Am dat drumul din mână valizei buclucaşe, lăsând-o undeva în urmă, îngropată în mare parte în nisip. Am început să mă îndrept oftând către ocean, magnificul ocean pe care îl ignorasem datorită ifoselor mele stupide şi a modului imbecil de a acţiona şi ieşi din unele situaţii ce le consider fără scăpare la un momentul respectiv. Apa era calmă şi împăciuitoare, iar singurele zgomote care se auzeau erau ale valurilor ce se loveau de stânci în depărtare, sau sunetele scoase de vreun pescăruş răguşit.
Oceanul.
Câte amintiri.
Şi când mă gândesc că şi el va deveni tot aducere-aminte pasageră, cu tot ce a însemnat el în viaţa mea. În ale noastre, mai bine zis.
Mi-am scos bombănind pantofii din picioare, aruncându-i care încotro. Mă enervau teribil.
Am simţit un fior când o atingere rece îmi contactă spatele. Am închis ochii şi mi l-am imaginat pe el. Cum s-a întâmplat totul atunci. Dar nu mai era acelaşi. Mângâierea aparţinea acum altcuiva. Prinţul perfect rămâne acolo, undeva în mintea mea, în trecut, sau în poveşti. Aparţine irealului de mult. Poate într-adevăr aşa e. Cel de acum reprezintă stabilitate. Bred aparţine realului.
- Mă temeam că ai plecat.. timbrul lui puternic îşi făcu repede loc printre adierea vântului.
Mda. Şi tare te mai preocupa asta, într-adevăr. Insensibilule.
M-am trântit pe nisipul adânc, ca din pod, ţâfnoasă şi încrucişându-mi braţele peste genunchi. Am evitat să îl privesc – încă eram dezavantajată de comportamentul infantil de mai devreme.
S-a aşezat şi el cu grijă , încât am stat şi am reflectat cine e domnişoara în ecuaţia asta. De fapt, se pare că mitocanul fără maniere de altădată îmi cedase mie locul în clipa aceasta. Genial. Şi-a sprijinit bărbia de umărul meu, şi am tresărit luată prin surprindere. Nu m-am putut abţine însă când un hohot înfundat m-a cuprins, zărindu-i ochii mari şi apatici, şi mutra de căţeluş chinuit.
Nu ştiu de ce râdeam mai mult: de absurditatea cererii lui, sau de modul copilăresc de a face faţă situaţiei. El a căscat şi mai tare ochii, neînţelegând probabil reacţiile mele penibile. Nici eu nu mă înţeleg.
- De ce nu iei o dată o decizie, Kitt.. ? E oare atât de dificilă ? îmi întrerupe râsul isteric cu un ton dezamăgit.
Am încetat din respect pentru starea lui rigidă. Nu vroiam să mă trezesc cu capul băgat în curând deoarece nu încetez să îl iau peste picior.
- Pentru că nu am nimic de ales. răspund încurcată, oftând.
- Dintre a rătăci fără rost şi a prefera o viaţă liniştită alături de mine.. Într-adevăr.. proaste opţiuni. mă ironizează bosumflat.
- Nu vreau o existenţă echilibrată. Potolit egal plictisitor. Nu îmi doresc asta. Nu e.. ceea ce am visat.
Adrenalină. Multă adrenalină. Asta era deviza mea odată. Ce s-a întâmplat cu acea Kitty ? Nu ştiu, dar o voi readuce în prezent cât mai curând. Trebuie.
- Ştiu prea bine ce îţi trebuie şi la ce aspiri. Îţi voi îndeplini orice poftă, nebunie. Voi fi însoţitorul tău în orice nebunie.
Vorbea cu speranţă şi parcă credea tot ce spunea. Nu ştiu dacă înţelege ce înseamnă să fii alături de o persoană anormală ca mine. Nu cred că poate ţine pasul. Oricât de nonconformist e şi el.
- Cum ? Conducând împreună nu ştiu ce mare imperiu, compromiţându-ne soarta astfel ? Nu vreau bani, Bred. Nu m-au făcut niciodată fericită. Din contră.
- Nu, Kitt. Avându-i alături pe ai tăi, bucurându-te de ce e al tău de drept. De tot ce meritai şi destinul te-a privat până acum.
- Adică îndeplinindu-le părinţilor mei visul. Nu pe al meu. subliniez pasivă.
Să fiu cineva important a fost printre aspiraţiile mele mereu. Dar să îmi câştig prin forţe proprii acest statut.
- Dacă nu vrei obligaţii, lăsăm toate, mergem o bună perioadă în Africa, Asia, oriunde vrei tu. Culegem orez sau banane, ne împrietenim cu gorile. spune plin de entuziasm şi râzând.
- Greşit, domnule. Socializare cu maimuţe numai tu poţi face. îl iau peste picior bombănind.
Remarca mea a adus o nouă serie de hohote din partea lui. Devenea frustrant pentru mine de acum. Să fiu eu însumi o maimuţică . Dar emancipată.
- Şi sincer, nu vreau să mă întorc fără soţ acasă, când o să fugi cu vreuna din îmblănite. continui să îl enervez.
- Deci te-ai gândit la aspectul ăsta. tresare extrem de încântat.
- Ce aspect ? răspund luată prin surprindere.
- Să te căsătoreşti cu mine.
Oh, grozav. Eu şi gura mea mare. Şi idioată.
- Hai să fim serioşi Bred. îi tai craca de sub picioare rapid.
- Ce e, Kitt ? Chiar nu simţi nimic pentru mine ? mă interoghează serios.
Ba da. Şi multe. Şi intens. Şi îmi eşti drag de mor. Lua-m-ar dracu’ de idioată ce pot fi.
- Şi Claire ? Unde e ea în ecuaţia asta ? Ea are nevoie de tine. schimb direcţia discuţiei covârşitoare şi greu de purtat.
Adevărul că numai de blonda plângăcioasă nu îmi păsa mie acum. Chiar de ea nu mai puteam, şi de tragediile ei existenţiale. Biata suferindă. Martira.
- Claire ? Claire are nevoie de un psiholog, nu de mine ! răbufneşte enervat, încordându-şi maxilarele.
- Bla , bla, bla.. încep să îl ironizez.
Imediat se aşează din nou cu capul pe umărul meu, vizibil intimidat de privirea mea îngheţată şi deloc dispusă să îi mai suporte lui furia necontrolată.
- Eu.. nu mai am încredere în tine. Şi ăsta e un stâlp fundamental într-o relaţie. recunosc placidă.
Şi-a ridicat capul de pe mine şi l-a aşezat peste genunchi, oftând. Aproape că îmi era milă. Aproape.
- Din nou nenorocitul ăsta de subiect legat de „Pattinson”. se plânge îndurerat şi pe un ton agravat.
Adevărul e că de când îi citisem ultimele gânduri ale lui Rob legate de cel de lângă mine, nu aveam cum să îl mai condamn. Poate să îl compătimesc, doar.
- Nu. Nu te mai pot învinovăţi aşa aspru. am recunoscut fără ironie.
El mări ochii, încercând să afla ce vroiam să zic cu asta. Evident , oricât de tare m-ar fi cunoscut, nu ajunsese la performanţa de a-mi citit gândurile.,
- Nu după ce am descoperit asta. l-am informat calmă, întinzându-i ultima scrisoare de la Robert, pe care o aveam în buzunar.
El o privi curios şi o deschise, începând să lectureze ceea ce eu aproape cunoşteam ca pe o poezie. M-am lipit de el, culcându-mi eu capul de data asta pe braţul lui, şi am început să lecturăm concomitent. :

“ Probabil ai remarcat deja că tâmpita asta de foaie e cea mai recentă. Mă hotărâsem să plec dracului, sau să mă închid undeva, ca să mă rog să îmi ia odată existenţa asta inutilă. Pentru că atunci când iubeşti din tot sufletul şi ai face absolut orice ca să primeşti şi tu măcar un sfert din tot ce oferi , te străduieşti şi te zbaţi şi te lupţi să faci totul ca să fie doar a ta, şi în final eşti doar un cretin învins, fără un scop în viaţă de acum, e , într-adevăr, greu. E al naibii, al naibii de dureros. Şi eşti inutil. Fără rost, fără nimic care să îţi mai menţină flacăra inimii aprinsă. Şi mai bine îmi smulgea cineva bucata asta de muşchi care nu vrea dracului să înceteze odată să mai bată pentru tine, mi-o tăia în fâşii, o stropea cu acid şi îi dădea foc. Era mult mai simplu de suportat. De o mie de ori. Sau dacă o luai chiar tu şi o sfărmai cu un ciocan, era mai bine. După măcar nu mai simţeam nimic. Nimic..
Dar nu am de gând aici să îmi urlu frustrarea şi mânia, şi nu, nu te voi judeca nici o clipă. Ar fi însemnat probabil să fii altcineva decât tu dacă ai fi făcut totul altfel, şi dacă altul r fi fost deznodământul. Dar eu am fost mereu conştient de ce mică pacoste am ales lângă mine, îţi aminteşti ? Am hotărât să scriu asta pentru că meritai, după toate, o explicaţie. E dreptul tău să ştii de ce am ales în final să renunţ, şi de ce am plecat aşa cum am făcut-o, fără nici o justificare. Şi ţin să te asigur din început că orice încercare de mă găsi după ce citeşti mâzgăliturile astea va fi în van. Voi dispărea mai repede decât literele o vor face, mâncate de vreme, de timp, de umiditate. Voi fi spulberat şi din sufletul tău, dacă am avut vreodată un loc cât de mic acolo.
Mi-a fost groaznic de greu, dar totul are o limită. Eu am una. Așadar, eu am ieșit din jocul tău, și nu-mi pare rău, pentru că tu mi-ai lua totul dacă-ai putea, dar libertatea nu mi-o poți lua.
Am şi fost adversarul neînfricat al morilor de vânt şi acum dacă în seara aceea blestemată nu m-aş fi convins că tu nu eşti convinsă de ce vrei. Sau că nu mă vrei doar pe mine, că nu îţi sunt de ajuns. Că nu deţin un sentiment sincer şi valoros din partea ta. Iar neîncrederea ta mi-a dovedit a mia oară asta. Nenorocita de neîncredere.
La ce bun să mă războiesc cu realitatea ? Am făcut-o cu el, de atâtea ori, fără să ştii tu. Am făcut-o cu îndoielile şi disperarea şi durerea că te pierd, că te îndepărtezi de mine, că el te câştigă prin mişmaşurile lui nemernice, corupte, indestructibile. Şi la ce bun să pun în cârca celui care nu ar fi obţinut asta dacă, fir-ar, nu te cunoştea ca pe o filă de carte recitită de sute de ori şi învăţată pe de rost, dacă nu îţi ştia aşa bine adâncurile inimii şi firii tale, dacă el nu ar fi obţinut toate astea cu ajutorul tău.. indirect ce-i drept. Dacă tu nu i-ai fi fost temeinicul copilot, omul de bază, soluţia în ecuaţia asta tâmpită şi incoerentă dintre noi trei. Pentru că putea să scrie orice, că sunt un criminal, că urmează să arunc o bombă nucleară care va rade omenirea de pe Pământ, nu doar că sunt cea mai josnică, deplorabilă, fără principii, sau, pe scurt, o jigodie, cum el mi-a creat portretul, dacă tu aveai măcar un strop de încredere în mine. Oare ochii mei nu îţi spuneau nimic când din mine urlau cu durere adevărul, când se străduiau neputincioşi să îţi arate care e calea, unde e lumina ? Sau..sau bătăile mele puternice de inimă, mereu plină de speranţă, mereu neînfricată şi războinică, care încerca să îţi dovedească toată dragostea pe care o îngrămădea în fiecare ventricul, în fiecare părticică, nu au fost de ajuns ca să nu mă judeci şi să arunci cu atâta uşurinţă cu pietre în mine de fiecare dată.
Da.. un strop.. minimul de încredere.. ar fi fost suficient, şi tot ce aveam nevoie. Tot ce trebuia ca să meargă, şi acum să fim unul lângă altul, ţinându-ne de mână, şi nu eu aici , scriind cu furie nişte idioate de rânduri pe care tu le vei citi cu regrete cândva..sau.. deloc. Nu ştiu. Dar nu l-am primit. Stropul. Însă eu îţi las unul aici, o lacrimă care tocmai zboară din ochii mei obosiți, roșii de durere și fum. O lacrimă. Mda.. poate aveai dreptate. Nicotina asta chiar distruge. Numai de ar face-o rapid, nu lent și dureros. Așa măcar am pieri amândoi. Știu că și el e un disperat după tabacul ăsta ce ne macină încet. ”

Aici scrisul și culoarea pixului se schimbau. Literele erau mai ordonate, nu aruncate cu furie, și apăsate, ca primele. Semne că scrisoarea lui a fost întreruptă atunci, de durere poate, și continuată după un timp. Poate câteva zile. Asta reiese și din starea lui de spirit.

”Dar.. nu. Nu îi mai doresc moartea. De fapt, nici măcar nu îl mai urăsc. Nu după i-am descoperit partea vulnerabilă, nu după ce am realizat că și el e un tâmpit frustrat și disperat după tine, după un strop de atenție și iubire din partea ta.
O să-ți povestesc cum a avut loc ciudata confruntare. Deși nu e cel mai potrivit mod de a o numi. Mai bine o descărcare de nervi și reproșuri.
Stăteam pe jos, cu chitara lângă mine, și cu un maldăr de chiștoace împuțite. Trăgeam fără pic de poftă deja după atâta fum pe care îl băgasem în mine, altă țigară. Deja nu mai avea nici un gust, nici savoare, nimic. Știu că acum probabil ai adoptat o mimică clevetitoare și cu sprânceana ridicată, dar, vezi tu, nu poți înțelege cultul sacru al unui fumător, dacă nu ești unul. ”

- Aici îi acord dreptate completă. întrerupe cititul pe un ton mândru și implicat.
M-am încruntat și uitat urât, explicându-i din mimica acră să nu mai aibă asemenea intervenții de acum. El s-a conformat, dând calm din cap, apoi am reluat de unde rămăseserăm.

” Atunci l-am văzut pe el cum intră. Mândru, mergând drept și sigur pe el în sacoul negru, elegant, care parcă purta o etichetă că a costat o căruță de bani. Falnic, parcă se înmuiau lucrurile în preajma lui, ca și cum cerul se putea despica în mii de fărâme, și tot nu l-ar fi atins. Ca și cum putea controla și mânui orice cu puterea lui nenorocită. Dracul să îl ia. Ticălosul. Am vrut să termin țigara dar doar am trântit-o fără să realizez lângă celelalte. Credeam că gestul meu i se va părea imbecil, dar nu a părut să observe, ori decisese să mă ignore. Continua să privească undeva în gol, nu știu cu se scop. Aștepta să îi dau bună ziua ?
- Ai venit să scuipi venin, cobră ? furia din mine a urlat imediat.
Chiar nu înțelegeam ce naiba mai vrea de la mine și de la viața pe care oricum mi-o distrusese. Să..termine ce a început ?
- Nu.. sincer.. nu știu de ce am venit. a răspuns pe un ton confuz.
Părea că e sincer, dar acest aspect era departe de el, cert. Mi-am scos o nouă țigară și am aprins-o într-o clipită. Tabacul inundându-mă m-a liniștit, transmițându-mi parcă prin sânge o stare de confort și de încredere în mine. Mă comportam ca un cretin. Poate și asta sunt până la urmă.
- Am vrut să îl văd pe cel care… a fascinat-o atât de tare pe singura pe care sunt programat genetic să o iubesc.
Am pufnit într-un râs ironic, denigrant. Nu știu ce mi se părea mai absurd. Că el a venit aici să mă cunoască sau ce afirma. Cred că e complet nebun. Ori e drogat. Iubire ? Habar n-are el ce e aia iubire.
- Mda. Reacția ta îmi dă un prim răspuns. Spontani. Ambii. remarcă cu o față amară.
S-a înclinat către un fotoliu supraîncărcat, prăfuit, plin de cutii de bere, hârtii, chiștoace. S-a aplecat ușor cercetând locul, a împins cu o vizibilă greață o cutie lipicioasă și din care mai curgea lichid, și s-a așezat. M-a privit atent o clipă, apoi și-a scos o țigară din pachetul pe care îl purta în buzunar. A început să caute preocupat ceva, ca mai apoi să întrebe plin de el, dar mimând o vastă modestie :
- Ai un foc ?
L-am privit cu aceeași greața cu care așezase el mizeria, am luat bricheta de lângă mine, și i-am aruncat-o cu nervi, plonjând pe jos și alunecând până la picioarele lui. Și-a aprins țigara, a format un prim nor necăcios în jurul lui, ca un zid de apărare, și numai vocea era clară atunci :
- Știi.. toate au un motiv și un scop. Nimic nu e în van.
- Mai ales când vorbim de o javră ca tine ! am urlat accentuând catalogarea prea mieroasă pentru o haimana de om cum era el.
- Dacă ai încerca să analizezi obiectiv totul, vei remarca că nu eu sunt răul absolut, cel mai abominabil. Nu aș fi reușit nimic fără un suport, o siguranță pe care ea mi-a insuflat-o, chiar și involuntar.
- Odios, macabru, respingător. Da, ai dreptate, nimic nu te poate descrie cu adevărat. am scuipat cu ură.
- La fel ca ea, prezinți o lipsă completă de orientare în spațiu, și in realitate. remarcă rânjind sarcastic.
A tras un fum prelung în el, și eu i-am copiat gestul.
- Pentru că.. puteam scrie orice, dar dacă în ochii ei erai sfântul din capelă nimic nu avea valoare, nu crezi ?
Am simțit un junghi interior iritant, dar m-am prefăcut, mimând aceeași duritate și indiferență amară.
- Și.. chiar de ar fi fost adevărat, tot ar fi găsit puterea să te ierte, nu ? Așa..sună firesc.
Analiza lui dezgustătoare îmi făcea silă, la fel ca și persoana lui. Parcă aveam un hoit în față, din care vorbea răutatea. Și nu știu ce mă rănea al dracului mai tare. Că era aici, că era insuportabilă situația în care eram pus, sau că el avea dreptate în analiza lui rece și rațională.
- Kitty s-a lăsat purtată de toată mizeria în care ai băgat-o tu.
- E cea mai sigură și hotărâtă persoană. Cum aș fi reușit asta ? Sau, poate, pentru că nu era atât de sigură în ceea ce te privește pe tine. m-a confruntat calm.
M-am ridicat și am dat un picior zgomotos cutiilor de bere, care s-au împrăștiat peste tot ca și cum ar fi fost popice.
- Nu știu cu ce te încălzește circul ăsta grosolan și de prost gust. Ai câștigat deja, ce mai vrei ? Să dai lovitura fatală? l-am interogat mânios.
- Aici nu e vorba de învingător și învins. Kitty nu e un trofeu. Vezi tu, aici poate ai greșit cel mai mult tu.
- M-am comportat doar constrâns de ce se petrecea în jurul meu. Eu nu am acționat mereu cu un scop precis, ca tine. Mie nu mi-a fost, vezi tu, bine deloc.
L-am ironizat copiindu-i tonul superior, și vorbind cu scârbă.
- Eu în toată perioada asta am primit doar incertitudini, frământări,.. durere. Ciudă, o ciudă teribilă că nu pot fi eu în locul tău. Că nu pot fi ca tine. spune schimbând total subiectul.
Am rămas prost, cu gura căscată. Aveam impresia că imaginația mea stupidă îmi face feste. Nu înțelegeam cum are tupeul și nerușinarea să își plângă de milă.
- E.. deloc plăcut să fii așa.. de gheață. Sau să încerci să pari astfel. Să greșești, să fii conștient că faci rău, că nu e bine, dar mândria și orgoliul să nu te lase să încetezi. Și e teribil să știi că vei plăti iremediabil pentru faptele tale.
- Sună poetic ce zici tu, dar nu cred că ai așa ceva, conștiință. îl ironizez lipsit de amuzament. Ca să îți fi dat seama de tot ce ai distrus.
- Poet ? N-am fost niciodată. Vezi, încă un plus al tău față de mine, în fața ei. a zis cu un oftat.
- Nu pot să cred asta, ”Domnule Perfecțiune”. îl iau peste picior plin de mine.
- Serios acum. O probă că îmi pot recunoaște lipsurile e că sunt capabil și de ceva onorabil. Și.. faptul că sunt aici.. că.. îmi deschid sufletul în fața dușmanului meu.. e o dovadă că îmi pot înfrânge egoismul.
- Care la tine e incomensurabil oricum, încât deții o tonă.
Am tras încă un fum. Deja devenea o monotonie dureroasă.
- Zi odată ce dracu’ cauți aici, și ce vrei, că m-am săturat ! am zbierat din toți plămânii.
- Să te rog.. a pronunțat cu greu ultimul cuvânt.. Să o lași pe ea să aleagă. Să nu faci nici un fel de presiuni.
- Eu oricum m-am dat la o parte singur. Nu mai am cum.
Am recunosc plin de amărăciune și am simțit o dorință demonică să îmi fac rău, să mă torturez.
- Sau.. ea m-a dat prin nesiguranța ei.. nici eu nu mai știu. am continuat sincer, oftând.
El m-a privit concentrat , cu o ușoară pată de regret și compasiune în ochi. Dracul să mă ia. Să ne ia. Nu aveam nevoie de mila lui tâmpită !
- Eu oricum în viața ei sunt un bumerang, și de când mă știu. Mă aruncă cu ușurință, dar mereu mă întorc. Iar o face, iar revin. E.. un fel de compromis bolnăvicios pentru mine, dar pur și simplu nu pot renunța. Nu mă pot îndepărta.
Am simțit din tonul și gesturile lui că nu e doar un pas clar pe care îl face în jocul lui, că e sincer, că vorbește din suflet. Că are așa ceva.
- Crezi că eu.. am avut parte de alt tratament ?
- Da dar.. la tine a fost din motive diferite. Nu a fost din cauza ta. Ci..
- Din vina ta. am continuat fraza plin de reproș. Recunoaște.
- Nu cred că am afirmat vreodată că sunt cel mai onest și respectabil om. Din contră.
- Știi, mie încă nu îmi este clar dacă ești ”om”.
O tăcere de mormânt ne încărcă sufletele tulburate și rănite. O liniște apăsătoare, menită doar să accentueze regretul și furia că totul s-a întâmplat așa.
- Și, sincer. Tu nu ai avut parte niciodată de furia ei distructivă. Nu vrei să știi ce greu îmi va fi când ea va afla.
- Meriți tot ce ți se va întâmpla.
- Știu. Poate atunci nu am fost conștient de consecințe. Eram purtat doar de disperare, de nesiguranță. Doar gândul că o voi pierde definitiv era ucigător, de nesuportat.
- Puteai să acționezi corect. Să fie o luptă dreaptă.
- Nu, nu puteam. Vezi, asta încercam să îți subliniez. Nu cred că aveam mari șanse să o câștig în fața ta.
- Asta e stupid. am pufnit arogant.
- Nu cred. Tu ai multe calități și capacități, știi să faci o fată să viseze. Să se simtă aparte. Pe când eu.. ce îi puteam oferi ? Sentimente curate, într-adevăr, dar pe care oricum nu eram capabil să le arăt. Pentru că e groaznic să fiu eu.
- Exact. Frumos, bogat..sigur pe el.. trebuie să fie așa dificil.. l-am luat peste picior ironic.
- Nu eram nici prea frumos, încât îmi umbream asta prin caracterul urât, și nici prea bogat atunci. Pentru că eram un iresponsabil și a trebuit să dovedesc întâi că sunt capabil să gestionez tot ce mi se cuvine.
- E așa ciudat să te aud zicând asta, când mie îmi era așa teamă de apropierea ta. Când eu simțeam că tu nu ești doar de decor pentru ea, că toate au un fundament.
- Așa e. Poate nu aș fi fost așa revoltat de apariția ta dacă nu aș fi avut siguranța că ea odată m-a.. Că i-am fost drag. Că mai presus de felul meu respingător de a fi, ea a văzut ceva frumos în mine.
Discuția cu el m-a tulburat îngrozitor, dar din tot ce am mai descoperit din vorbele lui de după am înțeles multe. E greu să trebuiască, mai presus de toate, să te lupți cu tine însuți. Trebuie să fie foarte dureros să nu poți nici tu să te accepți așa cum ești. I-am văzut atunci cealaltă față, poate cea reală. A unui suflet, pentru că are unul, nesigur, disperat, supărat pe cei din jur, și, mai ales, pe el. Un suflet avid după singura persoană care l-a putut iubi pentru ce e el : tu.
Sincer, nu-l mai urăsc, cum am mai spus. Mi-a vorbit cu sufletul deschis, mi-a explicat tot ce a fost între voi. Am discutat despre tine, a fost sincer și a recunoscut că ar fi nenorocit privat de apropierea ta. Mi-a spus cât ești de minunată, deosebită, cum ai reușit singură să te adaptezi la sosirea ta aici. Mi-a povestit despre voi, Și auzind, aflând toate astea, nu m-am putut simți decât un intrus nenorocit, care s-a interpus în calea voastră. Și nu a insistat , nu a vrut deloc să mă facă să văd ceea ce singur am înțeles. Că voi doi sunteți meniți, că lângă el viața ta va avea o siguranță, o continuitate. Am înțeles că ai o adevărată responsabilitate cu imperiul Heast, că viața ta va lua o cu totul altă turnură. Nu știu dacă sunt capabil să iau parte la toate astea. La urma urmelor, cine sunt eu ? Doar un artist visător care umblă cu o chitară după mine. Nu vreau să crezi că sunt un laș,că renunț. Dar nu am simțit din partea ta dovada clară că mă vrei pentru totdeauna lângă tine. Nu îți va fi greu să îl accepți, să îl alegi pe el, în defavoarea mea. Pentru că, fiecare cuvânt, gest, trăda doar o imensă afecțiune care ți-o poartă. Te iubește.
Nu numai că nu îl mai consider un nenorocit, nemernic. Dar am primit și dovada clară că nu este. Nu după ce am descoperit pe o foaie, acum recent, după întâlnirea noastră, semnătura celui care îmi făcea mie rost de contracte profitabile, de filme foarte bune, în ciuda faptului că articolele care apăreau îmi degradau mie statutul, îmi umbreau cariera. Sau așa ar fi fost normal. Nu mi-a spus el, ci am făcut corelații, am făcut legătura, de abia acum. Mereu m-am întrebat cine era cel care îmi dorea binele, care mă proteja în domeniu cinematografic de valul de calomnii. Cel care îmi trimitea oferte era un anume Austin Kaervonski . Nume sonor, dar care mie nu îmi spunea nimic. Cel puțin, până acum. Am vrut mereu să îl cunosc pe acest om, să îi mulțumesc pentru tot ce face pentru mine. Nu am avut șansa, mi se spunea mereu că e o persoană foarte ocupată, că nu este posibil. Acum s-a clarificat totul.. Când m-am dus acum recent să semnez încetarea contractelor, am descoperit vechile acorduri, unde era trecută iscălitura lui. Atunci am înțeles tot. Cel care mă dobora, tot el mă și ridica. Cel care mă distrugea avea grijă și de mine. E..ilar. Dar și posibil. Astfel am înțeles că el nu mă dorea terminat din toate punctele de vedere , nenorocit, să sufăr, să nu mai exist. Nu dorea să mă distrugă ca om, actor. Singura problemă care o avea legată de mine era în ceea ce te privea pe tine. Atât. În celelalte privințe nu a atacat.
Te rog să nu îl pedepsești sau judeci prea tare. Merită și nu. A făcut totul din iubire, nu dintr-un capriciu, cum credeam. Ori în război și în dragoste totul e permis, nu ? În ceea ce mă privește pe mine.. păi, e mai dificil. Eu voi dispărea din viața ta. Poate meritai o explicație față în față, dar nu mă consider atât de puternic pentru asta acum. Îmi vine enorm de greu să fac asta, dar mi-am promis că nu te voi perturba în decizia grea pe care o vei lua de a-ți continua viața. Am luat o pauză și de la actorie. Nu mă mai simt capabil acum să râd, să joc roluri care nu se simt atât de mizerabil ca mine acum. Nu știu unde voi pleca. Aș putea fi oriunde.. Nu mă căuta. Nu mă vei găsi. Știu că de acum vei deveni foarte influentă, cu posibilitatea asta. Sunt sigur că și el se va oferi să îmi dea de urmă pentru a te face pe tine fericită. Nu accepta. E ultimul lucru care îl mai cer de la tine. Dacă vreodată ți-am fost drag, îndeplinește-mi ultima asta dorință. Știu că rahatul asta sună ca un fel de testament, și lacrimogen tare. Nu vreau să îl iei ca asta. Vreau să mai lupt, să nu mă las înfrânt. Voi încerca că găsesc viață și dincolo de tine. Sper să existe.
Mai presus de toate, vreau să nu o faci o clipă măcar. Să te acuzi pe tine de tot. Nu vreau să te învinovățești vreo clipă din pricina mea. Ești un om deosebit, aparte, unic. Nu ai greșit cu nimic. Așa a fost să fie. Pentru că peste iubirile ce mor, se-așterne timpul, însă greșelile ne dor cu adevărat, și Doamne cât dor. Eu nu vreau ca pe tine că te atingă nimic. Nu vreau să suferi deloc.
Eu însă am greșit. Și mult. Am greșit că nu te-am pus să alegi mai demult, cum trebuia. Încă de când bănuiam povestea voastră. Am evitat din tot sufletul asta, de teamă să nu te pierd. Să nu alegi altceva decât pe mine.
Aam învățat că dacă iubești cu adevărat, te sacrifici pentru binele celui iubit. Și asta fac și eu acum. Să nu crezi că sunt supărat pe tine. Nu mai sunt. Dacă te vei damna și autotortura, abia atunci o voi face. Vreau să nu te chinui, și toată suferința să nu te doboare. Mă doare că nu voi putea fi lângă tine, dar ești destul de puternică fără mine. Vreau să redevii ce ai fost, vechea Kitty care eclipsa până și Soarele în preajma ta.. Cea care muta munți cu gândul și le putea pe toate. Tânăra plină de viață, veselă, voioasă, și a naibii de sinceră, de care m-am îndrăgostit iremediabil și nebunește chiar din prima clipă, din debaraua aia prăfuită. Dar ce conta locul, când aveam lângă mine tot ce mi-am dorit și la ce am visat vreodată ? Nu voi uita niciodată uita momentele cu tine, în care te priveam și uitam să mai respir. Uitam de mine și de toate. Existai doar TU. Nu voi uita o clipă, o secundă măcar, din tot ce s-a întâmplat între noi. A fost magie pură, și sunt conștient că și pentru tine la fel. Vreau doar să îți mulțumesc că mi-ai acordat șansa să te cunosc. O ființă cu personalitatea ta sunt sigur că nu voi mai întâlni. Vreau să îți mulțumesc pentru zâmbetele pe care le-am împărțit, atingerile, săruturile. Pentru clipele în care am fost privilegiat și te-am putut strânge în brațe. Vreau să îți mulțumesc pentru că mie mi-ai oferit, deși într-un timp scurt, atât de multe, dovezi de afecțiune pe care lui nu i le-ai dat deși aveați o istorie în spate. Asta mă face să mă simt onorat și mândru.
Mă face să cred, că , poate, în inima ta, a existat cândva un strop de iubire și pentru mine.

Cu respect enorm pentru o ființă unică,
Rob, Robertstein, Rob-o-cop.

P.S. Te iubesc. ”

Recitind scrisoarea lui doar m-am convins de ce simt. De ce om minunat e. Și că iubirea mea , sau o parte din ea, se află cu el, acolo, oriunde ar fi acum.
- Mda asta sună puţin.. umilitor pentru mine. Bred recunoaşte cu un zâmbet crispat.
- Orgoliul tău de neatins. completez arogantă, în timp ce îmi ștergeam lacrimile care mă inundaseră.
- Dar.. şi eliberator. Mă bucur că a făcut asta. Că a ales să te facă să înţelegi, chiar dacă nu îl ajută foarte tare asta.
Tonul lui era vizibil intimidat şi îi dădea de gol un strop de admiraţie. Nu m-aş fi aşteptat vreodată de asta din partea lui. Dar..adevărul e că Rob merita din plin toate acestea după ce făcuse, şi poate mult mai mult.
- Cred că.. aveai dreptate. Chiar e un om mare. Un caracter adevărat şi demn de respectat. afirmă pe un ton înfrânt.
Îmi înconjor mâna după spatele lui şi îl strâng puternic în braţe, cât de puternic puteam eu. El îmi răspunde dovezii de afecţiune, înconjurându-mă cu căldura lui copleşitoare. Era aşa plăcut să simt din nou astea. Sufletul meu care ţopăia fericit în tot interiorul meu, o senzaţie de pace şi linişte interioară, speranţa că totul va fi bine, perfect.
- Nu mi-ar fi cucerit inima dacă nu era, oricum. spun plină de mine, producându-i lui mâhnire.
Mâhnire ce se citi rapid în mimica întunecată, şi în reacţia de a-mi da drumul din braţele lui.
- Deci pe el îl iubeşti până la urmă. admite suferind.
Se ridică mecanic, cu greutate, de parcă picioarele îi erau prea moi şi slăbite să mai susţină greutatea ce apăsa pe umerii lui. Şi-a scos o ţigară, aprinzând-o într-o clipită şi începând să o mănânce cu jind chiar sub ochii mei. Se lăsa de pe un picior pe altul, privind pierdut, în larg.
- De fapt, nu m-am făcut bine înţeleasă. Nu mi-ar fi cucerit o parte din inimă. încerc să repar greşeala, ţopăind de pe jos, şi într-o clipă fiind lângă el.
- Adică ? Nu te înţeleg. mă informează încruntându-se uşor.
Îşi aruncă ţigara abia începută, şi dă un picior la nisipul unde căzuse, care se împrăştie într-un spectacol strălucitor sub văpaia soarelui puternic.
- Sincer.. nici eu. recunosc ruşinată, oftând.
M-am aplecat după scrisoarea pe care nu târziu ar fi urmat ca vântul să o facă dispărută, şi am continuat să explic ceea ce nici eu nu ştiam cum.
- E.. greu de definit ambele tipuri de dragoste.. pe care le simt.. pentru voi.
L-am văzut simultan luminându-şi privirea şi surâzând, ca din nou să cadă în întunericul tristeţii apăsătoare.
- E ca şi cum.. amândoi reprezentaţi totul pentru mine. Sunteţi indispensabili. Tu..eşti ca soarele de ziua.. explic în timp ce îmi îndrept ochii către sclipirea orbitoare din larg.. Primordial, fără el nu există viaţă, lumină. Cel ce mă ghidează şi ocroteşte. Cel real, perceptibil. Acela eşti tu.
Am oftat şi înghiţit forţat, făcându-mi curaj să continui pledoaria. Fără să par nebună sau ilogică.
- Şi el..ei bine la el e mai complicat. El e ca.. o stea puternică de pe cerul nopții. O luminiţă greu de atins, de pătruns, care îmi făcea sufletul să cânte şi să viseze în cadrul romantic al întunericului. E ca şi cum el mi-ar fi arătat că în existenţa asta tristă, contaminată de monotonie, de griji, încă mai putem spera, încă mai putem avea parte de clipe minunate, parcă desprinse din poveşti. Că mereu putem sfida imposibilul, banalitatea.. condiţia umană limitată .
- Ceva gen.. şi el trăia în altă lume paralelă ca şi tine. remarcă implicat, frecându-şi bărbia.
M-am uitat urât, încruntându-mă. El zâmbi încurcat.
- Mda..ceva de genul. admit deloc mulţumită de adevăr.
- Iar eu sunt cel care te aduce cu picioarele pe pământ. continuă mândru şi surâzând larg.
Dau din cap voioasă, confirmându-i asta.
- Dar.. zice brusc, lungind sunetele.
- Ce ? tresar încurcată.
- Întotdeauna există un „dar”. Aştept să îl ascult pe al tău. Eu sunt cel care aparţine de viaţa reală dar..
- Momentan nu sunt deschisă către asta. Mă simt aşa inutilă şi incapabilă şi.. Aproape nimic nu am realizat pe cont propriu.. Bine, în afară de încurcături. De restul v-aţi ocupat tu şi tata, din umbră. Nu ştiu dacă sunt într-adevăr puternică, luptătoare, capabilă de ceva.
- Kitty.. ştii prea bine că..
- Ba nu, nu ştiu. îl întrerup ţâfnoasă. Vreau să mă conving că pot să mă descurc singură. Că pot obţine ceva frumos singură. Şi, mai presus de toate, trebuie să mă regăsesc pe mine, cea adevărată. Nu asta care am devenit. Manipulată din spate, slăbită de putere, nesigură.
- Şi crezi că cel mai bine e să pleci ? Asta nu înseamnă de fapt că fugi de toate astea ? De realitatea ta.
- Nu. Greşeşti. Realitatea o pot găsi oriunde. Dar trebuie să îi fac faţă, să o cunosc, singură. Fără un Gerald Heast care să îmi asigure stabilitatea economică, sau un Brendal Kaervonski care să se dedice celei emoţionale.
M-am aşezat din nou jos, oftând. Obosisem să dau atâtea explicaţii, să încerc, mai presus de toate, să găsesc un răspuns logic pentru toate acţiunile mele.
- De aceea vreau să îmi promiţi că nu te vei implica deloc în viitorul apropiat al meu. Şi nici Heast. Nu vreau să îmi mai dirijaţi voi viaţa.
El s-a aplecat spre mine, şi s-a pus în genunchi, alături. A deschis o cutiuţă verde smarald, de catifea, din care o piatră elegantă, aparte, trimitea steluţe luminoase în jur.
- Te rog. tonul chinuit mă îndemnă, întinzând cutiuţa.
- Nu pot.. Nu.. sunt pregătită acum pentru o viaţă organizată punct cu punct şi plină de responsabilităţi. îl refuz cu greutate.
Mi-am îndreptat degetele tremurând spre chipul lui de porţelan, parcă sculptat, al unui zeu. I-am conturat ochii, pe care îi închisese, am coborât arătătorul încet spre buze, apăsând uşor pe moliciunea lor ademenitoare. Era atât de nedrept tot ce se întâmplase cu noi, şi, mai ales, să mă desprind de el. Parcă renunţam la un plămân indispensabil, sau , mai grav, la o parte din inimă.
- Şi.. nu am fi fericiţi acum. Nu după toate furtunile şi întâmplările petrecute, adevărurile deloc uşor de suportat. M-ar duce imediat gândul la tot ce ai făcut, te-aş acuza poate pe nedrept de orice, şi nu ar fi corect. M-aş simţi controlată şi manipulată deşi nu sunt, de tine.
- Atunci, ce propui ? spune descurajat, deschizând ochii adânci în care mă oglindeam.
- Un an pauză. Poate mai mult.. Un an în care să nu aflăm nimic nici unul de celălalt, sau de viaţa , întâmplările. Zero informaţie, zero contact.
- Kitty, dar eu te iubesc. Nu pot sta departe de tine. Pur şi simplu nu pot. vorbea precipitat şi disperat, accentuând ultimele cuvinte.
Mi-a cuprins faţa crispată între palmele lui, lipindu-o de a lui. Îi simţeam răsuflarea precipitată, asistată de a cea a bătăilor de inimă. La fel de tulburate.
- Linişteşte-te, te rog. Vei putea. Dacă mă iubeşti acum mă vei iubi la fel şi peste un an, cinci, sau treizeci.
- Fără un telefon măcar ?
- Fără.
- Scrisoare.
- Nu.
- Telegramă.. ? O telegramă măcar, din când în când , care să îţi reamintească cât te iubesc de mult.
- Nu, fără nimic. Nu voi uita asta, oricum. l-am asigurat blândă.
- Sună.. groaznic.
- Ba nu. Ăsta e singurul mod în care îmi poţi dovedi că sunt sincere, adevărate , sentimentele tale, şi, mai presus de toate, că te-ai schimbat. Un an fără alte Claire, sau oricare, fără manipulări, distrugeri de vieţi.. Înţelegi ? Vreau să îl laşi în pace și pe Robert ! spun categorică.
- Oricum am făcut-o de mult. admite oftând.
Și pentru prima dată după mult timp aveam siguranța că nu minte.
- Nu vreau sub nici o formă, şi l-am avertizat deja şi pe tata, să vă amestecaţi, oricare dintre voi, în viaţa mea. Şi nici mama.. nimeni din cei care îi las în urmă, chiar şi momentan. E dreptul meu să îmi demonstrez că pot singură, că încă mai sunt demnă de a fi Kitty care eram odată !
- Şi noi cum vom afla dacă tu eşti bine ?
- Nu ştiu. Probabil vă voi da de ştire fără să iau eu contact direct. Dar nu veţi şti unde sunt, şi ce fac. Asta clar. Şi dacă încercaţi iar tertipuri gen detectivi, bodyguard-zi, implicări din umbră, jur că nu mă veţi mai vedea niciodată !
Vorbeam categorică şi plină de mine, hotărâtă şi sigură pe ceea ce urma să fac. Acum eram mai decisă ca întotdeauna.
- Ce se va întâmpla cu noi peste un an ?
- Dacă te comporţi exemplar, dacă îmi îndeplineşti puţinele cerinţe, şi la întoarcerea mea descopăr asta, ai garanţia că voi fi a ta pentru totdeauna.
- Adică accepţi să fii soţia mea ?
- Hmm.. nu pot garanta asta. Căsătoria încă o consider o legătură indestructibilă şi demodată, care face nefericiţi oamenii, şi pentru care nu sunt clar pregătită acum. Dar, dacă voi veni destul de matură şi schimbată din experienţa asta, orice e posibil.
I-am surâs poznaş, şi cu subînţeles, pentru a-mi susţine promisiunile. El a zâmbit uşor, parcă mai împăcat cu sine. Mi-am lipit atunci buzele uşor de ale lui, presând cu multă iubire, dorinţă, dor. Îl iubeam. Şi eram sigură de asta. Dar nu vroiam să distrug, sau să îl las pe el să o facă din nou, cu tot ce aveam acum în mine pentru el.
Când mi-a fixat capul cu palma, şi sărutul inocent se transforma într-unul pasional şi predispus la urmări neortodoxe, l-am oprit, punând mâna mea pe pieptul lui, ca o barieră. S-a conformat calm şi fără reclamaţii, dezvăluind o grimasă jucăuşă şi mulţumită.
- Aminteşte-ţi mereu că ăsta nu a fost un sărut de rămas bun. Şi că depinde şi de tine să nu se transforme într-unul, ci în cel deschizător al unei vieţi împreună.
A dat din cap, confirmându-mi că a înţeles.
- Şi.. inelul ? întreabă încurcat, uitându-se la el.
- Oh, Bred. Doar nu ai nevoie de confirmări de genul, nu ? spun pe un ton pisicit, prinzându-mă de gâtul lui. Doar ţi-am făgăduit deja că voi fi a ta, suflet şi nu numai, dacă accepţi târgul.
Adevărul e că deşi acum nu simţeam că sunt deschisă către o relaţie cu el, că va fi compromisă din start, şi că vroiam să fac totul bine, nu vroiam să risc să îl pierd datorită mofturilor mele sau planurilor ciudate. Nici nu vroiam să se abată de la gândurile către mine când vreo mironosiţă plângăcioasă cum era Clairie- beary i se va băga din nou pe gât.
Era un mod de a îmi confirma mie că nu mă înşel, şi cât de puternice sunt sentimentele mele pentru el, dar cu acelaşi scop pentru ambii, la urma urmelor. Dacă va rezista fără să îmi ştie şi să îmi controleze fiecare pas, va avea încredere în mine, şi va renunţa la joaca cu alte domniţe disperate, fiindu-mi fidel, îmi va demonstra astfel că mă merită cu adevărat, că e demn de mine. Şi dacă eu mă voi descurca pe cont propriu, îi voi dovedi la rândul meu că sunt puternică, că mi se cuvine să am alături un caracter ca al său.
- Fie cum vrei tu. acceptă ascultător. Oricum mereu iese cum îți propui.
A închis privind melancolic cutiuța cu inelul, și a băgat-o cu grijă în buzunar.
- Atunci, din momentul ăsta, s-a terminat cu atingerile. Până la următoarea revedere.
Am zis pe un ton ghiduş, sărind de lângă el şi începând să ţopăiesc ca un copil plin de energie.
- Să nu vii după mine. l-am ameninţat pe un ton hotărât. Doar nu vrei să rupi târgul, nu ?
Am început să mă îndrept cu paşi mici spre apă. Parcă se liniştiseră valurile, vântul, nesiguranţa, şi parcă îl luase cu el, tot ghinionul şi toată greutatea din ultima perioadă. Mă simţeam liberă. Da, după mult timp, mă simţeam liberă, şi cu conştiinţa împăcată.
- Şi scrisoarea ? strigă în spate, ridicând-o în aer.
- Va rămâne la tine. Nu voi lua cu mine nimic din trecut. Şi cred că îţi aparţine mai mult decât mie.
Am mai făcut câţiva paşi, nu înainte de a-i auzi din nou vocea încurcată şi curioasă :
- Ce vei face cu Patt.. Robert. se corectează încruntat. Te duci să îl cauţi ?
- Nu. Pe el l-am lăsat în mâna celui care l-a şi adus în viaţa mea : hazardul. Dacă va fi să îl mai văd, aşa se va întâmpla. Dacă nu, nu. Eu nu voi face absolut nimic în privinţa asta.
Am intrat în apă puţin, avansând tot mai mult.
- Să nu uiţi nici măcar o singură clipă cât te iubesc, Kitty, şi că sunt al tău pentru totdeauna. Te voi aştepta, oricât va fi nevoie.
L-am privit cu admiraţie şi iubire, în lumina palidă acum a soarelui, palidă în comparaţie cu lumina care ieşea din el. Parcă era înconjurat de o aură aparte, şi cred că era o aură de iubire. I-am trimis un pupic din depărtare, şi i-am făcut cu mâna, zâmbind larg.
Pot spune că aproape torceam de mulţumire. Ca o adevărată pisicuţă.
Pe măsură ce intram în apă, mi-am lăsat rochia să îmi cadă uşor , lin, de pe umeri. Apoi, cu tact şi fineţe, mi-am scos sutienul şi l-am aruncat în larg. Acoperindu-mi sânii cu mâinile, m-am întors privind provocator la el, care era un spectator cu gura căscată la ceea ce se întâmpla.
Am avansat mulţumită că nu face nici un gest către mine, că poate să îşi abţină dorinţa, pasiunea, impulsurile trupeşti, de dragul meu, şi al târgului care ne poate asigura viaţa împreună.
Am dat startul bălăcelii , fiind sigură că astfel mă voi spăla de tot trecutul. Şi de prezentul care nu e perfect, dar o să fie.
Astfel, eu, Kitty Charvet, urez bun venit viitorului.

Third part – I’m still that fucking Kitty

Cinci minute. Cinci minute de când bătăile alea insuportabile şi necontenite se aud în nenorocita aia de uşă. Cinci minute de când somnul adânc şi relaxant îmi era perturbat, maltratat, călcat în picioare. Bun venit, viaţă nouă. M-am ridicat bombănind şi înjurând în sinea mea, şi îmi părea rău că nu am şi o trompetă să fac totul mai muzical. Cu bubuiturile pe post de beat-uri şi talentul meu desăvârşit, următorul hit ar fi asigurat.
- Da. deschid mârâind ușa, fiind luată înainte de voioșia și energia Innei, prietena mea din copilărie, care aproape mă dărâmă ca pe o popică.
Sincer , știu că nu sunt cea mai impunătoare ființă , dar nici o furnică într-un mixer nu sunt.
- Que ? Français, s’il vous plait, mademoiselle ! mă ceartă pe un ton arțăgos.
Adevărul e că dacă în L.A eram taxată la tot pasul pentru engleza mea imperfectă, acum mi se scoteau ochii pentru fiecare scăpare, ca și cea de mai devreme, când răspunsesem în engleză,sau oricând uitam că mă aflu în Franța și că cei de aici au oroare de tot ce înseamnă americani. Începând cu limba, obiceiuri, și cu mine. Deși câteodată mă mai trec cu vederea. Sunt prea mică să cauzez dezastre. Cel puțin asta cred ei.
- Vreau liniște. m-am răstit plină de mine, pe o franceză perfectă.
Ea a ridicat sprânceana în mod investigativ, și apoi am pufnit amândouă în râs, ca două copile. Era așa ușor să o am pe ea lângă mine. Mai îndulcea greul prin care treceam.
. . .

Viața mea începuse să ia un făgaș normal. Restabilirea mea în Franța, unde mă născusem, unde lăsasem o parte din mine, m-a ajutat enorm, exact cum credeam. Știam că deși voi fi singură, voi reuși. Venisem de fapt să mă asigur că pot redeveni eu cea care am fost, că mă pot descurca pe cont propriu.
Mi-am reluat cursurile, de unde le înghețasem în L.A. Nu eram încă sigură că mă voi dedica într-un final arhitecturii, dar nu doream să las nimic neîncheiat. Plus că viitorul e incert. Nu pot ști niciodată cum îmi vor folosi vreodată.
Trecusem cu bine peste amalgamul de individe iritante, sau persoane care mă recunoșteau. Majoritatea erau avide după puțină publicitate alături de mine, și sincer nu doream copii proaste are blondei ambițioase de Colleen..sau Carolina.. mă rog. Pe ea doar o doream departe de mine, cum era acum. Unele cred că tot mișunau în jurul meu și datorită asocierilor dintre mine care o bună bucată de timp s-au făcut cu ex- faimosul actor Robert Pattinson. Probabil sperau ca la un moment dat să îl scot dintr-un joben, ca pe un iepure. Dar când s-au convins că magia nu e domeniul meu, au renunțat, începând să mă ignore. Și asta era tot ce îmi doream. Să trec neobservată.
Profesorii de la universitate m-au primit cu drag. Reușisem demult să le câștig inima prin stângăciile și modul meu aparte de a fi, și reluându-mi aceleași obiceiuri de atunci, totul a mers bine.
Pe plan financiar, m-am descurcat. Am continuat să aberez sutelor de disperate care încă mai cred în aia dragoste adevărată și viață perfectă. Revista online mi-a permis să mă desfășor în voie. Plus că am primit un job în domeniul decorațiunilor, un fel de practică în cadrul facultății. Și din care câștig surprinzător de bine.
Mama a rămas lângă Heast. A fost condiția clară să nu vină cu mine, i-am spus răspicat că vreau să fiu singură, fără nici un ajutor. Era astfel și un mod de a îi apropia, speram că se vor sprijini, și poate iubirea lor se va aprinde din nou. Și..erau pe calea cea bună. Asta din spusele Melissei, care devenise informatorul meu secret de acolo. Așa am aflat și de accesele de furie ale lui Bred, de tulburările de comportament de după plecarea mea. Lui poate i-a fost cel mai greu să stea fără mine. Cum însăși Rob descoperise, are un suflet mare, și mă iubește. Mult. A respectat acordul nostru din toate aceste luni. Aproape.. opt deja. Opt luni de luptă cu mine însumi, luptă câștigată cu brio.
Rob.. el.. încă mai e ca o pagină incompletă din viața mea . Un jurnal rămas nescris la un anumit capitol. E dureros și greu să mă gândesc la el. Așa cum zicea, greșelile noastre dor, și al dracului de tare. Regret multe. Aș da în orice clipă timpul înapoi să schimb răul care i l-am făcut. Și, mai ales, să îi arăt cât l-am iubit de mult. Să simtă tot ce nu l-am făcut să simtă, pentru că eram prea mică și orgolioasă și nesigură.
Nu mai știu nimic despre el. Așa cum m-a asigurat în scrisoare, a dispărut, și fără urmă. Singurul lucru apărut a fost un anunț în presă al lui Frank, fostul lui manager, care anunța retragerea pe o perioadă nelimitată a actorului Pattinson. Fără alte detalii, lămuriri. Lăsând în urmă doar durere , o tonă, și frustrare.
Nu l-am mai căutat. I-am respectat decizia, și nu am mai forțat mâna destinului. Asta nu pentru că îmi era doar drag, cum credea, ci îi purtam o desăvârșită și enormă dragoste.
Plus că, dacă ne e scris să ne întâlnim, așa se va întâmpla, fie momentul acesta mâine, peste un an, cinci sau treizeci. Oricum bucuria revederii va fi aceeași.
L-am lăsat în mâna celui care l-a și adus în viața mea.. hazardul. El se va ocupa de noi.

***
- În 5 minute intrii ! vocea pițigăiată a unei tipe din stuff mă anunță.
Nu reușea prin țipătul ei obsesiv decât să mă irite, să mă agite și mai tare. De parcă nu eram destul de nervoasă că nu mai sunt capabilă să fac asta, că nu mai pot face față la un nou rol, după atât timp. Mai mult de un an de când nu mai filmasem nimic.
Mi-am aruncat privirea oftând peste sumarul de pe scenariu:
” Capodopera lui Alexandre Dumas-fiul, “Dama cu camelii” este povestea de dragoste tragică între Marguerite Gautier, o curtezană și Armand Duval, un tânăr dintr-o familie modestă și onorabilă.
Firul narativ este centrat in jurul personajului feminin, o frumoasă întreținută de bărbați înstăriți, acceptată de societate și totodată respinsă de falsa moralitate a oamenilor.
- Această femeie vădea ingenuitatea unui suflet feciorelnic. Viciul nu o pervertise inca. Mersul ei hotărat, talia mlădioasă, nările trandafirii, ușor răsfrânte, ochii mari, adumbriți usor de cearcăne, vădeau una din acele firi pătimașe, care răspândesc în jurul lor un parfum de voluptate ca și acele flaconașe din Orient care, deși bine închise, lasă să se strecoare din ele aroma licorii – cuvintele ii aparțin lui Armand, bulversat de frumusețea amețitoare a tinerei curtezane.
Povestea de natură romantică este simplă: dragostea sinceră dintre doi tineri, Marguarite Gautier şi Armand. Încercarea lor de a-şi găsi fericirea retrăgându-se în singurătate este sortită eşecului. Intervenţia tatălui lui Armand pune capăt relaţiei celor doi, doar moartea fetei clarifică rolul fiecăruia şi dezvăluie caracterele celor implicaţi în conflict.Doar în acest moment se dezvăluie mărinimia şi spiritul de sacrificiu al celei care a fost respinsă de societate pe nedrept.”

Poți Kitty, poți. M-am încurajat în sinea mea. Ce dracu’ ?? Puteam face asta. Iubisem, adorasem cartea asta. O admirasem și respectasem enorm pe Marguerite pentru felul ei aparte de a fi. Corelam cu ea oarecum. Și Rob.. era un fel de Armand pentru mine. Un tânăr curat și cu sentimente sincere. Îndrăgostit nebunește de ea. De Marguerite.

“Știi, firește, ce înseamnă să iubești o femeie, știi cât de scurte ți se par zilele și în ce dulce toropeală te lași purtat spre ziua de maine. Cunoști, cred, această uitare de sine care se înfiripează dintr-o dragoste pătimașă, confientă și împărtășita. Orice faptură, afară de femeia iubită, apare de prisos pe lumea asta. Te cuprinde părerea de rău că ai dăruit și altor femei fărame din inima ta și nu-ți închipui că ai mai putea vreodată atât de dulce să dezmierzi o altă mâna decât aceea pe care ai prins-o acum între palmele tale”.

Un suspin m-a cuprins. Gânduri că iubirea trebuie sa te faca mai bun, mai curajos, mai drept, mai determinat, mai trainic. Insă iubirea este nimic ân sufletul omului dacă rămâne neîmpărtășită; tot ceea ce poate vindeca o iubire âmpărtășită, poate distruge și sfâșia o iubire tăinuită. Nu trebuie lăsată ziua să treaca spunandu-ți că ai timp să dovedesti persoanei pe care o iubesti adevarata natură a sentimentelor tale, căci s-ar putea să te surprindă rapiditatea cu care timpul trece și te-ai putea trezi într-o zi că tot ceea ce iubeai s-a dus departe, căci tu ai fost egoist și nu te-ai gandit la ceea ce simte cel de lânga tine; nu te lăsa pacalit de timp: el este veșnic, ii pasă prea puțin de rănile pe care le vindeca, dar tu nu ești veșnic, persoana pe care o iubești nu e vesnică, iar timpul ce vă e dat e mult prea puțin.
Așa s-a întâmplat cu ei ; așa a fost și cu noi. Trist, dar real. Poate vreodată se va scrie o carte ”Dama cu magnolii”. Cine știe ?
Cred că toată asemănarea asta cu Marguerite și povestea ei m-a făcut să devin exagerat de melancolică și de dramatică. Și, mai ales, nebună. Doar asta m-ar putea face să mi se pară că am auzit azi dimineață în trecere vocea calmă, răbdătoare și împăciuitoare, a lui Rob. Cred că imaginația mea bolnăvicioasă e de vină. Alimentată de dor.
M-am privit cu încredere în oglindă. Ochii mei de copil, care luceau frumos, îmi arătau o tănără frumoasă, delicată, sigură pe ea. Părul închis , ondulat frumos, se revărsa în valuri pe umeri, prins doar într-o parte. Rochia era superbă. Dantela , amestecată cu volanele mătăsoase, albă, mă făcea să par un înger.
M-am ridicat calmă, și cu atenție. Nu vroiam să fac nimic periculos care ar putea perjudicia rochia aceasta superbă, de epocă. Eu oricum eram obișnuită cu bufnituri și trânteli – făceau parte din cotidian. Rochia, nu.
M-am îndreptat cu grijă către locul unde prima secvență, de probă, urma să se filmeze. M-am dus spre ceea ce ar fi încheiat după șederea mea aici, părăsirea Franței, și întoarcerea dincolo, în America, pentru că trecuseră deja mai mult de 12 luni. Urma să revin în curând la cei care mă iubeau, și mă așteptau cu brațele deschise, acolo.

. . .

Decorul era mult mai mult decât visasem. Decât îmi imaginasem. Dacă mai înainte avusesem dubii că nu sunt capabilă să fac asta, acum eram sigură de toate. Era un rol la care orice actriță ar fi visat. Nu aș fi acceptat în veci și pururi să mă întorc în domeniu, chiar și temporar, dacă nu ar fi fost vorba de ”Dama cu camelii”.
Habar n-aveam cine va fi partenerul meu, dar regizorul, un domn respectabil și nicidecum un crizat ca Jackson, spre exemplu, mă asigurase că e un tănâr menit pentru rolul acesta. Că nu există cineva mai complet pentru el. Aveam dubii serioase în privința lui, dubii ce urmau, imediat, să fie înlăturate când îl voi vedea. Speram doar să nu fie unul dintre amatorii ăia plictisitori, cu replici stupide și siropoase, dar nici un îngâmfat imbecil cu care să mă iau la harță constant. Filmul ăsta merita un enorm respect.
Am auzit regizorul cum spune ”Acțiune !” , și nu știu de ce înlemnisem deja ca o sculptură proastă. Era..ceva din aer. Un ..parfum aparte, ce îmi părea cunoscut, care mă amețea, ademenea.
Brusc am fost oprită din transă de un sunet la fel de familiar, impregnat în mintea mea. O melodie armonioasă, a cărei note mă trimitea cu gândul departe în timp, la niște tineri frumoși, în rochii de bal.. la un.. ” Vals del recuerdo”. Am simțit cum brusc mă lasă puterile, și ochii mi i-am ațintit pe tânărul care mă purta cu precizie pe valul amintirilor. Un tânăr.. ce părea desprins de acolo, sin trecut. El.
A terminat magia cu care încerca clapele, și nu știu dacă așa a fost, sau totul mi s-a părut că a durat măsurabil în secunde. Mai vroiam să ascult melodia care îmi provocase atâtea emoții, adusese atâtea trăiri. Nu știu dacă era un străin care cântase, sau era fantoma lui, proiectată de imaginația mea, sau el .Tot ce știu e că aș fi putut muri fericită ascultând sunetele acelea angelice.
S-a ridicat ușor, cu eleganță, parcă plutind. Am simțit din nou că mi se taie respirația, cum nenorocitele de picioare mă lasă. Trădătoarele. Nu mai știam dacă trăiesc, sau deja sunt în altă existență. Dacă e realitate sau vis, plăsmuire sau nu.
S-a apropiat ușor de mine, și atunci m-am putut oglindi în ochii lui de un albastru nestemat. M-am oglindit în iubire, în căldură, în senzația de liniște interioară care mă stăpânea acum datorită lui. Mi-am dus degetele tremurânde către chipul frumos de porțelan, plăcut la atingere. Era el. Și era real. El era acum Armand.
Am deschis buzele să pronunț prima replica pe care cineva mi-o sufla cu disperare și tot mai pronunțat, de ceva timp:
”- Spune.. sin..cer. Mă iubești… a..așadar ? ”am îngânat cu greu, ca o retardată, înghițind în sec. ”Mult de tot ? ”
El mi-a cuprins mâna în palma lui, și mi-a binecuvântat-o cu atingerea buzelor de miere, de foc și gheață. Atingerea de iubire. Apoi, în timp ce mă analiza emoționat, a răspuns plin de blândețe :
”- Atât cât este cu putință să iubești, așa cred.. ”
Am simțit cum mi se taie respirația, și brațul lui m-a protejat rapid, oferindu-mi stabilitate, în timp ce, completând atmosfera de basm, termina replica cu vocea lui de catifea :
”- Pentru că nimeni nu te-a iubit așa cum te iubesc eu. ”

* * *

…. Și iată că Hazardul și-a îndeplinit în ceea ce ne privește misiunea, și din nou. Hazardul.. și cu jocurile sale.

* * *

THE END. (?)

___________________________________________________________________________________________

Rob someone (ex : Bred) to pay another one (ex : Rob) = A rezolva o problemă într-un mod care duce la altă problemă.

___________________________________________________________________________________________