Cap. 1 The road to Hell is paved with..

Am călcat mai adânc pedala ce stătea să pocnească sub piciorul meu. Cu o nervozitate iritantă, ar spune unii. Ce poate nu ştiu ei, e că această stare la mine e cronică.
Ideea e că pierdusem noţiunea timpului din nou, şi asta de mult. A spaţiului oricum n-am avut-o adesea. Adică niciodată.
Nu ştiu cum îndrăzneam măcar să mă las învălmăşită de tabloul supraîncărcat de galben, singurătate, pesimism, când îmi venea adesea atât de uşor să trântesc un „Dracu’ s-o ia de situaţie ! “, şi gata. Dar era , totuşi , sumbru totul. Chiar şi pentru neînfricata fiară din mine.
După ploile interminabile, căldurile infernale din ultima săptămână practic au copt orice în calea lor. Natură. Viaţă. Mă întreb cum ar suna într-un restaurant sofisticat să întrebi.. „ Care este specialitatea casei ? “ , şi un pinguin ce stă să explodeze de după papionul ce îl face să arate ca un măscărici, să răspundă rânjind cu subînţeles..„ Flori prăjite”. Sadic, nu ? Bine că după l-aş face să înghită linguri, pahare, asta e partea secundară.
Uram că sunt aici. Vroiam să fiu oriunde altundeva. Pe Lună , în Chile, în alt cosmos. Nici nu ştiu ce intenţionau „scumpii” mei părinţi când m-au expediat în fundul lumii ca pe un obiect deteriorat. În afară de faptul că vroiau să scape de mine. Şi de bătăile stresante de cap. Mereu au fost practici.
Mi se părea totul acoperit de o platitudine moartă, era pretutindeni doar o imagine scorojită şi care îmi altera şi puţinii nervi pe care îi mai deţineam. Adesea simt că o să îmi explodeze o venă în cap şi o să mă duc dracului, la cât mă agit din toate, şi, mai ales, din nimic.
Anglia îmi părea o ţară expirată, unde plictisul şi „aristocraţia” de duzină mă făcea să casc adesea. Englezii mă scot din sărite cu politeţea lor prefăcută, îi detest mai mult ca pe acei clovni hidoşi de la circ care în spatele mimicii cretine cu siguranţă mintea le coace numai nenorociri. Aşa şi ei.. în spatele vorbelor alese.. „de duh” , cu siguranţă şi dezgustul lor către americani e un sentiment extrem de împărtăşit, dar al dracului de bine mascat în falsa şi nelimitata sursă de amabilitate. Adesea am impresia că dacă le prind un pumn în mutra lor de papiţoi, o să sară cioburi din masca perfectă, imaculată.
Totuşi, nu simţeam nici dorul New-York-ului excesiv de împopoţonat şi plin de dobitoci pe metru pătrat. Câteodată mă oboseam să îi lecuiesc pe toţi, să îi determin să stea cât mai departe de butelia cu presiune ce o reprezentam eu, dar devenise o monotonie dureroasă şi asta.
Nu.. clar nu îmi lipsea pentru că nu era nici ăla locul meu. De fapt, asta şi încercam, să identific unde aparţin eu de fapt, pentru că nu mă încadram niciunde. Dacă stau bine să meditez, nici omuleţii verzi cu cap mare nu m-ar primi pe planeta lor. De teamă să nu le-o arunc în aer.
Mi-am trecut mâna prin părul care îmi vâjâia prin toate direcţiile. Vânt stupid, datorat vitezei. Maşină decapotabilă tâmpită, bună de nimic.
Am căscat în timp ce mă aventuram să caut cu o mână pachetul de ţigări din grămada de obiecte neidentificabile şi extrem de inutile, de pe scaunul din dreapta. Ar fi totul aşa emoţionant şi simplu dacă în locul lor ar fi un munte de cutii parfumate şi energizante, care îmi dau vitalitate şi viaţă aşa rapid.. „ Djarum Black”.
- Haideți.. afurisitelor, că vă simt. Nu vă ascundeţi.
Am intonat ironic adulmecând pe deasupra mireasma proaspătă a tabacului din zona crepusculară unde se ascundeau. Din vravul de gunoaie care le înghiţise. La dracu’. Unde-s ?
Oh, fir-ar. Le caut altădată. Răbdarea nu e o calitate a mea. De fapt e doar un compromis obositor şi nefolositor. Ca şi viaţa.
Pentru o clipă mi-a trecut prin mintea obosită o idee sinucigaşă. Nu era prima, nu cred că avea să fie nici ultima. Mai aveam uneori excese de eroism infantil de autodistrugere, dar pe care le înăduşeam cu ideile de grandoare şi de preaslăvire ce îmi veneau în cap la ţanc, înainte de comiterea atrocităţilor. Eram o piesă unică, totuşi. Un exponat bun de muzeu, la categoria „specii neidentificate”.
Era aşa simplu. Oricum zburam cu un număr scandalos de kilometrii, şi parcă piciorul îmi rămăsese înţepenit pe pedala de acceleraţie de ceva timp. Nu era prima dată când mă loveam de un obstacol şi nici ultima. Să nu mai punem la socoteală numărul considerabil de accidente produse, şi cel al suspendării carnetului, care mai mult mă părăsea decât îl aveam. Era un ingrat nenorocit şi el. Cert e că deţineam un patrimoniu, un triumf personal în acest domeniu.
Am apăsat mai tare, cu ciudă, şi apoi până la capăt, până am simţit cum parcă îmi fuge de sub mine pământul, scaunul , cum totul în jur devine o himeră, cum nu mai pot desluşi realitatea. Nu mai descifram nimic.. Percepţia era zero. Totul fugitiv, neclar, doar vâjâiala din capul meu îmi arăta că încă trăiesc şi continui să mă învârt în acest carousel al morţii.
Îmi era clar că pretutindeni nu era decât goliciunea unor terenuri părăsite, bătute fără soartă. Am început să râd nepăsătoare, în gândul că mă voi izbi de vreun copac imaginar. Am tresărit însă agitată când o zguduitură, care era al dracului de reală, acompaniată de un sunet care zgâria timpane şi măcina nervi, mă scoase din starea mea de euforie impusă .Tocmai îmi dăduse dracul un ghiont ? Oh, nenorocitul, sper să fie pregătit când îi voi da foc cozii în Iad.
Eram destul de speriată pentru că simţisem că ceva chiar se lovise de maşină , dar nu într-atât de panicată cât să mă opresc. Am încetinit uitându-mă în oglindă, şi am văzut în urma mea cum un contur negru se prăbuşeşte la pământ. O fi vreun ren, mi-am zis.
Stai puţin. Reni ? Fir-ar! Nu sunt la Polul Nord sau ceva.
Am băgat în marşalier agitată, zburând din nou pe drumul prăfuit. Nu ştiu cum dracu’ mergeam aşa perfect în spate, în linie dreaptă. Cred că doza de Jack turnată pe gât dimineaţă merită premiul câştigător.
În clipa aceea am realizat că dusesem adrenalina şi nebunia la extremul extremelor. Niciodată nu o făcusem aşa lată. Mereu acţionam fără bună ştiinţă. Poate acum a fost de vină şi dementa aceea stare de siguranţă, de subconştient care îmi dicta că oricum n-am ce să păţesc alergând pe o păşune întinsă, lipsită de viaţă.
Când am ajuns în dreptul locului unde se produsese coliziunea, am coborât trântind portiera, care a scos un strigăt disperat. Orice ar fi păţit specimenul pe care îl luasem înainte, sunetul asurzitor l-ar fi cărat din morţi înapoi rapid. Dacă nu, punem în aplicare planul B.. Nimeni nu rezistă urletelor mele.
Poate dădusem peste o sperietoare de ciori. Dacă era cea din „Vrăjitorul din Oz”, ştiu că aveau un rol negativ pe acolo. Adjudecat.
Am tras o privire rapidă sub maşină, verificând dacă nu îl băgasem acum sub ea, dacă prima oară eşuasem. Dar nu era nici a doua dată cea câştigătoare, la fel cum eu nu primeam niciodată nimic gratis, în afară de belele. Pe care singură mi le conturam cu spor şi drag.
Era bine totuşi. Nu vroiam să fiu părtaşă la scene horror acum. Gen.. măruntaie împrăştiate. Analizam încruntată zona, când am auzit un tuşit necăcios ca de bronşită. Ochii mi s-au oprit pe un trup, nu cel mai impunător, dar nici firav, al unui bărbat ce stătea tolănit pe jos, încercând să îşi oprească hemoragia de la braţ învelindu-l în tricoul jegos şi îmbâcsit de ţărână. Câtă perspicacitate.
- Eşti tâmpit ? Aşa vrei să opreşti sângerarea ?! Asta doar o să-ţi infecteze mai tare rana ! m-am răstit cu o voce mustrătoare, îndreptându-mă bătăioasă către el.
Chiar de un cerşetor îngust la minte aveam eu nevoie acum, cu metode preistorice de tratare şi acţiuni îndoielnice. Când am ajuns lângă, m-am aşezat în genunchi, inspectându-i zona vătămată. Nu părea nimic grav, doar nişte zgârieturi superficiale. Nu aş fi avut de unde şti asta dacă nu eram silită în copilărie să particip la toate cursurile posibile şi imposibile de voluntariat la care mă cărau ai mei, în încercarea lor inutilă de a face din mine un om mai bun, sensibil. Nici o şansă. Toate îmi provocau acelaşi dezgust amar, şi necontenit îi torturau pe acei amărâţi ce îmi ocupau mie din timp.
Am vrut să îi ating braţul, dar l-a tras spre el cu un gest brusc, brutal, absurd. L-am înjurat în gând, fiindcă era un nerecunoscător nesimţit. După ce că scosese pe naiba din mine de frică, acum refuza şi ajutorul meu benevol şi atât de greu de obţinut.
Am început să-i desluşesc atent trăsăturile, să mă conving dacă nu e un cimpanzeu involuat, având în consideraţie acţiunile şi reacţiile înguste. Deşi capul lui părea cel al unui struţ abia scos din nisip, i se puteau desluşi formele tinere, pielea întinsă, fără riduri, fără adâncituri provocate de timp. Părul răvăşit, dar într-o tunsoare tinerească, deşi suprasaturat de praf, avea o alură interesantă, amuzantă. Dacă era o gorilă, cu siguranţă era una blondă. Trupul lui era sculptat, deloc deformat şi care să îmi provoace repulsie, cum păţeam adesea.
- Nu îmi opream nimic, doar ascundeam sângele de la vedere. Îmi face rău. mârâie printre dinţi, ridicând faţa şi aruncându-mi o privire acuzatoare.
Ce fătălău. Îi mai lipseşte fustiţa..
Într-adevăr nu era bătrân. Dar deloc. Din contră, emana mai multă tinereţe şi viaţă chiar decât mine. Ceea ce nu e de mirare, având în vedere că eu jumătate din ea mi-am compromis-o şi îmbolnăvit-o cu bună ştiinţă.
Îmi vorbise cu un accent tipic englezesc, care dacă până acum mi se părea ilar și insuportabil, din buzele lui sunase incitant și fermecător, oarecum interesant. Clar m-am lovit la cap.
Un tremur scurt mă curentă, dar cred că era de la nenorocitul de vânt. Mă oglindeam acum în ochii lui în care parcă luasem foc. Ochi.. gri ? Nu ştiu exact. Şi la care nici nu voi sta acum să le desluşesc nefericita de culoare. Nu mă interesează.
Însă la zărirea chipului său o senzaţie de inhibare şi o lipsă totală de confort mă cuprinse. Cred că era ceva legat de el. De.. modul în care atrăgea şi respingea în acelaşi timp.
- Geniale metode. îl mustru plină de mine, sub privirea care continua să mă ardă ca pe o vrăjitoare pe rug.
Deşi nu cred că eram aşa departe de a fi una. O să-mi comand o mătură, totuşi, pentru divertisment. Sau de dragul transportului lejer şi rapid prin aer, fără să mai risc iar să dau peste maimuţe create pentru experimente. Ca insul ăsta.
- Şi eu ce dracu’ ar trebui să fac acum ? am mormăit pentru mine.
Rar îmi pierdeam stăpânirea de sine şi duritatea de a acţiona. Acum nu ştiu ce naiba aveam. Cred că şocul de după impact nu trecuse complet, şi continua să mă ia în derâdere. Sau poate chiar am luat mai înainte un copac imaginar cu capul.
- Să mai dai o dată cu maşina peste mine, dacă din prima nu ţi-a ieşit complet. mă ironizează sec şi cu un glas sfidător.
Aceeași voce captivantă, același accent nenorocit. Urăsc englezii.
L-am privit mânioasă şi asigurându-mă că acum va vedea şi el ce înseamnă să arzi în iadul ochilor mei, dacă asta a vrut.
Calmează-te, inspiră, expiră. N-o să-i faci rău, nu ? mă încurajam în sinea mea ca să nu-i mut din instinct faţa la spate cu o lovitură.
L-am ignorat numărând în gând, pentru a-mi distrage atenţia, în timp ce mă întorceam către nenorocita de maşină. Trebuia să am vreo trusă de prim ajutor acolo. Sau zece. Mereu era înhămat bietul vehicul cu ele. De parcă dacă aveam un întreg spital în spate, nu mă puteam duce dracului la fel de repede şi pe nesimţite. De parcă tare aş fi şi încercat să mă salvez.
Dacă nu, măcar să găsesc ceva cu care să îi dau foc afurisitului ăsta care a îndrăznit să mă provoace.
Am găsit una împinsă în fundul portbagajului, şi m-am întins după ea blestemându-mi în gând soarta, iar în pauzele publicitare, şi pe el. Ştiu că arătam penibilă căţărată aşa, chinuindu-mă să înhaţ naibii odată tâmpita de cutie cu o cruce stupidă, roșie, pe ea, dar mă liniştea ideea că el era undeva pe jos, suferind, şi nu putea vedea circul pe care îl cream ca o adevărată artistă. Deşi nu ştiu de ce dracu’ conta la urma urmelor ce credea omul-fără-nume despre mine. Mai ales la ce părere extraordinară trebuie să îşi fi creat deja.
Când am revenit la intenţiile mele serafimice şi pentru care trebuia clar să primesc ceva bonus la Cel de Sus recompensaţie, cum ar fi să îmi simplifice puţin viaţa în Infern, anume acelea de a-l ajuta pe bietul nefericit pe care era să i-l expediez lui pachet, fără viză, am remarcat că lovitura la braţ era mai serioasă decât anticipasem şi hemoragia se înteţise. Imaginea asta nu mă afecta sau impresiona pe mine foarte tare, dar mă neliniştea puţin să îi observ mimica lui rănită, dezarmată, căptuşită de faţa galbenă, bolnăvicioasă, suferindă.
- Dacă asta te-ar ajuta să închizi fleanca.. impulsivitatea din mine îmi luă vorbele înainte.
Fir-ar, şi îmi propusesem să nu răspund provocărilor. Plus că, naiba de situaţie, nu îi vroiam răul.
- Să.. nu mai simţi durerea. m-am corectat uşor ironică.
- Taci odată şi fă ceva ! Repede! Doare al dracului. îmi porunci printre dinţi, înghiţind cu dificultate.
- Mie nu-mi ordonă nimeni nimic ! am ridicat tonul rapid, gata de luptă.
Dacă uram ceva enorm pe lumea asta, erau cretinii care urlau la mine.
Am trântit cutia pe jos cu ciudă, sfidându-l. M-am ridicat şi m-am întors la ceea ce era cu adevărat esenţial pentru mine, să inhalez niţel din nicotină. Ea îmi va mai domoli nervii puţin. Am început să cotrobăi degajată prin grămada de obiecte din maşină, după pachetul de ţigări. În apropierea mea cineva era supărat rău şi mormăia, dar, fir-ar, nu îmi păsa.
Am prins cu vârful degetelor o ţigară din pachet, şi m-am mai uitat o dată în dezordinea generală, după o brichetă. Nu găseam niciuna , bineînţeles. Dacă aş fi găsit aş fi fost acum într-un serial siropos nu personaj fericit, cu viaţa perfectă, cu pereţi căptuşiţi cu roz. Ori eu încă eram ancorată în realitate, în afurisita asta de existenţă.
- Ai un foc ? l-am întrebat calmă, ca şi cum eram doi vechi amici la un pahar de vorbă.
Aşteptam, bineînţeles, să savurez o nouă înjurătură. Încă o cireaşă pe tort. Tortul frustrării.
Şi-a ridicat privirea buimacă, şi a încetat procesul lui greoi şi chinuitor de până atunci de a deschide geanta salvatoare. Sărmanul încerca să se ajute singur, dacă diabolica, insensibila de mine nu o făcea. Dacă a fost un băieţel obraznic, eu ce vină am ?
S-a aplecat încet pe cotul celuilalt braț, întorcându-şi corpul uşor.
- Caută aici. mă ghidă cu privirea către buzunarul din spate de la blugii lui tociţi şi prăfuiţi.
Am băgat cu o atitudine lejeră mâna, gândindu-mă totuşi că, deşi aveam deprinderi pe care cu doar o cunoştiinţă sau vreun iubit fugitiv le-aş, el nu e nici una dintre acestea, şi pot oricând să mă trezesc cu vreun scorpion sau altă insectă veninoasă atârnându-mi de un deget şi spunându-mi zâmbitoare „Bună!”. Mă aşteptam la o „surpriză” din partea lui, şi nu tocmai cea mai inocentă şi bine intenţionată. Dar starea de sevraj şi dorinţa mistuitoare de a trage un fum erau mai presus de temeri pasagere cum că voi fi greşit înţeleasă de vreo gânganie imbecilă.
Am remarcat surprinsă totuşi că acolo nu erau decât vreo două brichete. Poate l-am judecat greşit. Poate totuşi vom fim capabili să respirăm în linişte aerul din cele câteva zeci de secunde ce vom mai fi nevoiţi să le împărtăşim.
Bătrân nu e. Urât.. nici atât. Suportabil.
Mi-am aprins fericită una, dar blocându-mi totuşi reacţiile copilăreşti şi imbecile pentru că în sfârşit pot fuma o doză de energizant. Am tras cu poftă din ea, eliminând norul necăcios în sus. Poate omul nu fuma, poate îi făcea rău. Şi-a umezit buzele ce păreau aşa moi şi tentante, întinzând uşor capul spre mine într-un gest agitat şi nerăbdător de a-i da şi lui. Am mai tras un fum şi i l-am suflat în faţă. S-a uitat urât de tot, cu nişte ochi critici şi enervaţi. Am ridicat din umeri inocent. Ce, nu asta vroia ?
I-am dus țigara către gură, și a înșfăcat-o cu un gest violent, flământ. A sorbit cu nerăbdare din ea, încât probabil jumătate era compromisă deja. I-am lăsat-o lui. Săracul, era evident disperat. Mai ceva ca mine. .
Mă întreb de ce mă mai complicasem atât cu scosul cutiei de prim ajutor, când cu două ţigări îi închideam gura, şi scăpam de el. Ca la grădiniţă. Îi dai două bomboane plodului şi nu îţi mai torturează auzul.
Am scos un pansament elastic, şi apa oxigenată. Am început să torn pe rană, dar nu cred că fusese alegerea medicală cea mai strălucită, având în vedere că într-o clipă buzele lui pronunţau încet toate drăcoveniile şi injuriile posibile la adresa nu ştiu cui. A mea, cel mai plauzibil de crezut, sau a sorţii lui nenorocite.
Am renunţat la acest amănunt fără rost. Ce necesitate era totuşi să șterg lichidul roşu de pe braț, când poate rămâne ca suvenir ? Poate omul s-a atașat de el, şi vrea să îl păstreze amintire.
- Ce naiba căutai aici , până la urmă ? am mârâit iritată, fixându-l cu privirea.
A părut surprins și debusolat de schimbarea mea rapidă de comportament. Ce, credea că dacă mi-a dat un foc, de acum o să-i pup tălpile, supusă ? Optimist băiat. Sau credul.
- Pe dracu’. răspunde sec.
- Și ai dat de sora lui. am completat entuziasmată, cu un rânjet machiavelic.
Nu a părut așa impresionat de cuvintele mele. Amuzat nici atât. În loc de asta a oftat, ajutându-mă să îi leg bandajul. Înțeleg totuși că asta era mai important decât să discute cu nebuna care aproape era să-l omoare.
- Asta aș putea să te întreb și eu pe tine. Ce intenționai, să te sinucizi ?
L-am privit arțăgoasă, nemulțumită de analiza lui stupidă și precisă, până într-un anumit punct. De fapt,nu intenționam nimic atunci, pentru că nu știam ce fac. Ca de obicei.
- În pustiul ăsta ? De parcă aș putea. l-am confruntat plină de mine, pe un ton sarcastic.
- Dacă nu cunoști zona, cu siguranță, şi ai multe şanse. Ori tu habar nu ai ce e cu tine aici, nu ?
- Ce te face să crezi asta ? am pufnit intrigată.
Mă scotea din minţi siguranţa de sine cu care făcea afirmaţii.
- Lipsa accentul englezesc.
Da.. firesc. Vechea dispută dintre naționalități, de care vorbeam. Mă mirosise nemernicul. Sesizase că sunt americancă.
O clipă de tăcere se aşeză pe umerii noştrii, în care eu mă străduiam cât puteam să nu îi mai fac încă o bucurie la braţ.
- Adrenalina. Ăsta e răspunsul. îl lămuresc pasivă.
- La ce ? întrebă pe un ton aerian.
- La tot. Aveam un moment de evadare din cotidian, sponsorizat de ea. Oricine are dreptul la unul din când în când.
Numai că eu îl am constant.
- Gata. l-am informat indiferentă în timp ce mă ridicam să merg spre mașină.
- Cum adică ? Pleci ? a răbufnit alarmat.
- Nu.. mă duc să culeg pietre. Am o colecție impresionantă. Logic că plec, ce dracu’ aș putea face ?!
Îl pansasem, ce mai vroia să ceară în plus ? Decât să mă car și să nu-i mai umbresc viața. Și nici el pe a mea.
- Adică aproape mă trimiți pe lumea cealaltă și acum o ștergi așa, impasibilă ?
- Nu e vina mea dacă tu ești chior și nu zărești o mașină venind în trombă spre tine. i-am reproșat scuipând venin. Plus că.. nu ai nimic. Niște zgârieturi. Nu te mai plânge ca o muiere.
- Ţi se pare că nu m-am ferit cât am putut ? Gândeşte, dacă ai cu ce ! Aş fi fost complet spulberat acum, la ce viteză aveai, dacă mă izbeam complet ! ţipă din toţi rărunchii.
- Da, bine. Bla , bla , bla. am spus nepăsătoare. Important e că eşti bine, nu ? Adică.. în viaţă ? am continuat nevinovată ridicând din umeri.
Ce ? Cum ? Unde ? Nu am văzut, nu am făcut nimic. – Asta încercam să exprim prin teatrul ieftin pe care îl jucam.
- Da.. știi tu. Uite și piciorul mi-e amorțit , nu îl simt. Asta înseamnă la tine că sunt bine ? răcni ca o tornadă.
Oh, fir-ar. I se făcuse rău subit, nu? Bună încercare.
- Și eu ce naiba vrei să-ți fac ? Nu sunt un nenorocit de doctor sau ceva !
Am expirat pe nări ca un taur , dar m-am temperat când am văzut că tipul într-adevăr suferea și se chinuia. Nu știu cum, dar reușise să îmi stârnească conștiința prăfuită și să mă facă să mă simt deplorabil. Da, greșisem, dar nu intenționat, așa că să mă lase dracului odată în pace.
- Să mă iei cu tine. Mi se pare minimul de obligație pe care îl ai. a rostit calm.
- Ascultă..
- Rob. se prezentă conștiincios ca un școlar.
- Cine ai fi. îi ignor intervenția. Eu singura obligație pe care o am e față de mine, înțelegi ? continui scoasă din minți. Doar către mine ! Așa că mai scutește-mă cu lecțiile tale ieftine de morală , pentru că sunt ca o injecție la un picior de lemn. Nefolositoare și penibile.
Am intrat în mașină trântind portiera mai zgomotos ca prima dată. Măcar să am o ieșire triumfală, pe măsura intrării. Nu am apucat să pun cheile în contact , când am sesizat în dreapta niște degete jucându-se pe portieră ca pe un pian. Se sprijinise cu coatele pe ea, și acum mă privea sigur pe el, sfidător chiar. Cum își permite ?
- Ce mai vrei ? am rostit cu scârbă. Tigări nu mai am. l-am informat pe un ton rece.
Nu mai am pentru tine, suna răspunsul complet.
A pufnit ușor în râs, făcând o adâncitură în colțul gurii.
- Ți-am spus deja ce vreau. răspunse sigur pe el, pe un ton șmecher.
Mi-am întors privirea indignată, uitându-mă fix în ochii lui, ca să mă conving dacă tipul ăsta mai vrea să trăiască sau nu. Prea mult întindea coarda cu mine. Și era posibil să o scape dintre degete și să îl trosnească direct realitatea peste ochi. Sau mai repede, eu.
- Și eu ți-am zis să te duci dracului. am mârâit relaxată. Ah, nu ți-am spus ? m-am corectat inocent, apelând la talentul actoricesc. Du-te dracului ! Lasă-mă în pace! i-am urlat în față.
- Da.. ? Bine.. tu ai vrut-o. m-a înfruntat cu un rânjet malițios, frecându-și bărbia.
Dacă nu ar fi avut un chip așa plăcut la vedere deja l-aş fi desfigurat. Tocmai călca pe coadă o fiară, și continua să o facă conștiincios și nepăsător.
- O să ne revedem în curând. Trebuie un pericol public să fie pedepsit pentru tentativă de omucidere, nu ? vorbea ironic și plin de tupeu, ca și cum ar fi crezut grozăviile pe care mintea lui pătrată le debita.
- Ești dement ? Sincer, nu mă mai face să pierd timpul. am pufnit într-un râs forțat şi scârbit.
- Cum vrei tu. mă avertiză pe același ton amenințător.
- Fă ce îți taie capul. Hai..fugi..dă-o în judecată pe domnișoara-era-să-mă-trimită-dracului. l-am luat peste picior. Nici nu știi pe cine să acuzi. l-am informat sarcastică.
- Nu am nevoie să îți știu numele. Pentru asta îmi e de ajuns că ți-am reținut numărul mașinii. E mai mult decât suficient. continuă şantajalul senin şi sigur pe el.
Am strâns din dinți, în timp ce simțeam cum sângele clocotește în mine mai ceva ca în cazanele Iadului. Acolo m-ar fi plăcut să îl înfund și pe el, şi să savurez momentul, în timp ce urlă de durere.
- Bla bla bla.. Procese tâmpite.. de parcă n-am mai avut. Măcar o să am ocazia să mă mai distrez puțin. Îmi era dor.
Mereu se gândeau să mă tragă la răspundere toți nefericiții cărora le vătămam rablele. Oameni fără viață. Acum mai lipsea să se trezească şi damblagitul ăsta să îşi ceară drepturile pentru nefolositoarea-i existenţă.
- Da.. dar nu fi sigură că vei avea câștig de cauză aici. Nu într-o țară străină, în stare să te devoreze pentru că ai pus în pericol viața unui locuitor model. continuă plin de sine.
Îmi venea să-i scot limba aia tupeistă și să i-o leg în jurul gâtului.
Am stat o clipă și am meditat. Așa insuportabil nu putea fi să îl car cu mine câțiva kilometrii, ca să îi închid gura, și după să îi fac vânt în vreun boschet ca să scap de corvoadă. Dacă nu îl aduc în pragul nebuniei până atunci şi o ia singur la sănătoasa.
- Fie. Dar eu nu merg undeva anume. l-am informat mecanic, cedând din cauza disperării. Ceva gen..spre nicăieri. am recunoscut oftând scurt.
- Nicăieri sună perfect. a rostit încântat, și surâzându-mi recunoscător.
Dacă nu aş fi fost conştientă de realitate, aş fi zis chiar că nu mă urăşte. Nu tare.