Cap.10 Public Pervert

În spate sunetele stridente ale alarmelor de poliție se estompaseră în zgomotul cauciucurilor încinse, care se contopeau cu carosabilul zgâriat de timp, iar luminile lor jalnice de avertizare fuseseră stinse în ceața groasă, ca o pânză de păianjen. Din fericire sau nu, încă nu mă pot decide, perdeaua fumurie ne ascunsese de dezastru, ne ajutase în fuga noastră lipsită de demnitate, dar necesară, cred. Nu cred că Robert era pregătit pentru atâtea, incluzând câteva zile întunecate la răcoare. O freză nouă, impregnată de praf, mizerie, mâncare ce poate fi asemănată cu resturi otrăvite, colegi de celulă niște indivizi pictați pe brațe, cu o sănătate psihică îndoielnică, și bonus, un rânjet uimitor de.. dezgustător și colorat ? Sună puțin insuportabil.. puțin mai mult.
Mai ales în condiția lui de acum..cea care inițial mă făcuse să mă amuz copios, până am primit avertismentul țepos din privirea lui acidă cum că depășesc anumite limite, ceea ce credeam că nu îl mai deranjează. Dar era răvășit complet , cu părul zburlit, încâlcit de violență, de furie, cu fața perfectă, de porțelan, dar care păstra acum urmele focului, fumul negricios și inestetic ce se prelingea pe trăsăturile lui fine, rafinate , hainele rupte, sfâșiate, pârlite pe alocuri, mâna lovită, sângerândă, pe care o ținea la coastele zdrobite. Ochii pierduți, goi, tăcerea apăsătoare prietenul lui fidel, ca de obicei. Rutina amară și plată a personalității lui trona acum în defavoarea nebuniei, excepționalului, complexității colțuroase și dificile, dar atât de uimitoare. Persista în alegerea stupidă de a fi banal.
I-am dat un pumn ușor, în glumă, cu un rânjet copios pe față. El a icnit, nu știu dacă de durere sau de mânie, strângându-și și mai tare brațele în jurul său, de parcă îi era teamă să nu i se împrăștie oasele, în timp ce fața lui era una suferindă, posacă, și încruntată în același timp. Imaginea unui bătrânel traumatizat de nepoțica Chucky trecu ca un diapozitiv prin fața ochilor mei, și am scăpat un râs infantil și nepotrivit, întrerupt de mârâieli și bombăneli ale celui de lângă mine, evident deloc binedispus de victima aleasă pentru a mă distra.
Dar mă enerva și plictisea teribil. Îmi venea să îi smulg limba, să o scot afară, să văd dacă o mai are sau i-a retezat-o careva în barul acela jegos. Să îi dau și eu pumni până iese din starea asta de inconștiență deliberată.
- Cine dracu’ m-a pus să mă întorc, fir-ar să fiu ! bombăni brusc, pe un ton suferind, în timp ce se chinuia să găsească pe scaunul din dreapta o poziție mai puțin dureroasă.
- Dracul însuși, i-am explicat binevoitoare, surâzând pervers.
Mi-a aruncat o privire cu repulsie, și m-am concentrat la drum. În urmă lăsasem un bar în flăcări, drogați și fum. Nimic care să conteze. Reușisem să-l calmez pe Robin Hood masiv cu sticla aia în cap, și să îl târâi afară, cu grijă, pentru că îl durea oriunde, pe Robert, chiar înainte de a ne trezi ca scheletul de pe patul din clipul lui Lady Gaga. Foc, puf, cenușă.
Continuam să forțez accelerația ce opunea rezistență nesațului meu sălbatic după pericol. Simțeam cum adrenalina îmi străbate ca un fulger prin vene, cum pulsează asupra lor cu duritate, clocotindu-mi cu rapiditate sângele monopolizat de mulțumire, de satisfacția aceea sadică, cu gust de învingător.. Eram în elementul meu, revenisem la stilul de existență vicios și distructiv, dar care atât de tare mă alimenta și îmi sporea pofta să nu renunț, indiferent de consecințe.
M-am întins să îl sărut, dar m-a respins într-un mod grosolan, întorcându-se scârbit de parcă eram o mortăciune. Am deschis ochii mari și m-am încruntat, neînțelegând. Probabil fumul i-a afectat creierul, sau încă e traumatizat.
- Te-ai lovit și la cap? am spus circumspectă.
- Nu, din fericire am scăpat și eu de o sticlă în cap. reproșă pe un ton de damnare.
- Am făcut-o pentru tine. m-am scuzat repede, bulversată.
- Lisania, omul acela poate fi mort acum. mă acuză.
- Neșansa lui. am zis ridicând pasiv din umeri.
A pufnit nervos, de parcă îi spusesem lui ceva jignitor. Nu înțeleg de ce în loc să îmi mulțumească pentru tot ce făcusem pentru el, făcea pe justițiarul. Chiar nu era cazul.
- Preferai să îl las pe tip să îți spargă țeasta ? l-am interogat uimită.
- Nu, preferam să nu mă aduci în situația aia.
- Nu e vina mea că nu ești bărbat , că nu știi să te aperi. l-am ironizat.
Și-a încleștat gura și privirea îi emana căldură și foc. Părea furios.
- Nici a mea că m-am trezit brusc cu Hellboy peste mine, ca din neant.
Am început să râd sănătos, în timp ce el se uita la mine ca la o dementă.
- Nu sunt vinovată nici că s-a gândit ăla să facă pe Superman.
Chiar nu eram. La urma urmei schimbasem două silabe cu el, atât. Nu era cazul să facă pe iubitul patetic și gelos.
- Dacă n-ai fi așa depravată și nu ți-ai băga limba în gâtul oricărui cretin pe care abia îl cunoști, nu s-ar petrece așa nenorociri.
Am înlemnit parcă refuzând să accept ce tocmai mi-a spus. Mi-aș fi tăiat urechile doar să nu aud asemenea infamii. Sau i-aș fi spart lui capul pentru a nu mai avea cu ce debita atrocități despre mine.
- Nu păreai așa categoric când ți-ai băgat și tu limba în gura mea. l-am ars plină de mine, fără să îl contrazic, dar dezamăgită în sinea mea.
Nu vroiam să mă apăr. Dacă astfel mă credea el, dispusă să mă ofer pe tavă din prima oricui, de ce să mă mai complic?
- Aia a fost o greșeală. mă respinse scurt.
Ochii lui erau ca safirul – limpezi şi foarte adânci. Parcă puteam vedea în ei adâncimi de kilometri întregi, şi totuşi în profunzimea interminabilă nu găseam nicăieri o contrazicere a ceea ce tocmai rostise.
Am tăcut și am lăsat să mă cuprindă durerea într-o bulă , să mă sufoce. Mă simțeam din nou mică și nefolositoare, și îl detestam pentru că era autorul condamnării mele, cel ce împinse cuțite otrăvite în mine din nou, exact când nu mă așteptam. Când credeam că o urmă firavă de lumină pâlpâie în viața mea obscură, ca și noaptea, și că acea văpaie este el. Se pare că era doar un bec pârlit, și ars prea repede.
Cel mai urât lucru pe care ţi-l poate face cineva e să te facă să te simţi dispensabil. De parcă ai fi un obiect pe care îl foloseşti un timp pentru a nu te plictisi, iar apoi când nu îţi mai este folositor îl arunci în cel mai îndepărtat colţ, ca un gunoi.
Iar tu, gunoiul,îţi spui,îţi impui,că nu o să mai cazi în mreje, că o să fi ferm şi hotărât să rezişti tentaţiei, dar până la sfârşitul zile,ajungi tot “obiectul dispensabil”,uitat, tot gunoiul la care el se întoarce și apoi îi dă iar cu piciorul.
Dar asta a început-o el și o voi termina eu.
Am deschis buzele ca să-l ard cu disprețul care fierbea în mine și mă mistuia, dar mi le-am înfundat în loc cu o țigară. Continuând să să îmi împrăștii ochii pretutindeni pe drumul gol și monoton, brăzdat doar de pietriș și întuneric. În depărtare se zăreau staturile cocoșate are unor copaci goi, la fel cum era capul meu acum. Amestecate și orbite de platitudinea clipei ce putea fi acum una diferită, dementă, în care să râdem ca niște proști de hilarul situației din bar, ideile mele mă părăseau și ele decepționate. Am remarcat cu supoare că în loc să sorb tutunul îl molfăisem împreună cu hârtia, gustul lui fiind mai odios decât îl percepusem vreodată. O greață rapidă îmi coloră fața într-un galben bolnăvicios și am deschis alarmată geamul, scuipând otrava care îmi făcea rău.
Am surâs sec datorită stupidei fragilități pe care credeam că o exilasem departe de ființa mea, apoi o idee genială de destindere a atmosferei palide îmi veni. Am stins cu hotărâre farurile în timp ce mașina plonja ca o artistă pe gheață printre arborii odioși din pădurea în care tocmai intrasem. Roțile trepidau nervoase între bolovanii de pe drumul înșelător, indescifrabil.
Am început să țip extaziată când urletul lui de bestie îmi comasă sunetele în boabe mici împrăștiate de tonul lui sever, ca un bubuit.
- Ce naiba faci?!
Nu m-am uitat la el și am început să râd isteric. Încercam să îmi concentrez atenția afară, pentru a prelungi momentul în care adrenalina ne-ar fi jucat pe degete.
- Trăiesc ! am strigat din toți plămânii.
L-am privit scurt și am pufnit în hohote. Era alb, cu o privire fantomatică, ce se străduia a fi una mânioasă și terifiantă. Părul îi zbura peste ochi, datorită curentului ce se făcuse în interior, cu mâinile apăsa în continuare la lovitură.
- Pune frână, la dracu’ ! zbieră ca din gură de șarpe, și îndreptă un braț către volan, pe care i l-am izbit cu iritare din calea mea.
Nenorocitul ăsta doar să distrugă distracția se pricepe.
- Nebunia mea nu are frâne ! i-am cântat pe un ton voios.
Continuam să coborâm pe poteca îngustă și căptușită pe margini de arbori, ca niște soldați resemnați și posaci. Nu vedeam nimic, mașina zbura , iar eu mișcam volanul pe bâjbâite, după instinct, după cum bătăile inimii îmi dictau. Săream de pe banchetă ca niște mingi de ping-pong, ne izbeam de portiere, iar reveneam pe scaune, atunci când nimeream câte un crater în pământul înșelător ce ne purta aievea.
- Asta e modul tău de a mă pedepsi!? urlă furios.
L-am ignorat. Era jalnic. Chiar credea că asta e tot ce îi pot face ?
Noaptea ca o pană de corb complota cu ceața densă, iar tot ce auzeam erau zdruncinături, pietre care se loveau de mașină, și strigătele lui disperate, piperate cu înjurături și ocare la adresa mea. Era neputincios, slăbit, nu mă putea doborî. Un braț îi era puternic lezat, iar celălalt îi era moale ca o lumânare, încercările lui de a îmi fura volanul fiind zadarnice.
Persistam în alienarea mea, plină de mine că izbuteam așa perfect să dețin controlul, fără să aduc nimicirea. Parcă o mână invizibilă ne proteja, având în posesie volanul, și o hartă știută pe de rost a drumului. Sau poate ar trebui să mă fac clarvăzătoare.
O forță imprevizibilă mă lipi de geam, și îmi aruncă cu ciudă corpul. O zdruncitură furtunoasă, urmată de un sunet menit să zgârie creierul meu, de cauciucuri scrijelite, mă cutremură, și am simțit cum mi se scurge pielea și carnea către ceva din față, care mă aspiră. Nemernicul frânase brusc.
Am deschis gura pregătind o avalanșă de înjurături, dar mi-o astupă cu palma rapid, în timp ce ochii lui păreau că încearcă un fel de hipnoză eșuată. Am vrut să-i râd în față dar nu aveam cum. Să-l mușc de mână.. ar fi fost crud având în vedere situația lui. Un topor în cap suna echitabil. Am ales într-un final să oftez și să-l privesc resemnată, lipsită de mânie.
- Ce naiba crezi că faci ? Vrei să te sinucizi? vorbi pe un ton metodic, ca și cum era un profesor de psihologie ce ținea o prelegere unei studente cu probleme.
Mi-am dat ochii peste cap, și m-am întins după o țigară. El a retras precaut mâna, încă în gardă. Fața îi era încă palidă, doar cu o ușoară urmă de roșeață în obraji, și ochii goi și reci.
- Orice ar fi, încetează să mă mai amesteci în planurile tale idioate. a spus crâșnind din dinți, mult mai mânios ca înainte.
L-am analizat cu sprânceana ridicată, apoi mi-am întors capul, abținându-mă din nou să nu îl iau peste picior, deși fața lui o cerea.
- Vezi, asta e problema ta. l-am înfruntat placidă, continuând să sorb și să privesc fumul care făcea valuri interesante în aer.
Am lăsat o pauză intenționată să îl calce pe nervi, apoi am continuat la fel de dezinvoltă.
- Tu crezi că totul e legat de un plan. Că suntem conduși de unul. Eu nu mă încadrez în tiparele astea absurde. Nu planific, nu îmi storc mintea pentru iluzii sau circumstanțe care nu vor fi niciodată cum îmi imaginez eu. Acționez după cum mă taie capul, după cum mă împinge instinctul.
- Așa fac animalele, nu oamenii. ripostă.
I-am aruncat o privire în silă, și am continuat să mă înec cu tutun.
- Cu ce greșesc, că eu îmi trăiesc viața ca și cum ar fi primul fum din ultima țigară ? am argumentat ridicând în aer exemplul palpabil din mâna mea.
- Dramatizezi.
- Ba nu, asta este. O țigaretă pe care o savurezi, îi dedici timp și considerație și ai parte de beneficiile ei și problemele pe care ți le aduce, sau o tragi în tine rapid, fără să îi simți gustul.
- Și eu din ce categorie fac parte ? interogă ironic.
- Din cea care o lasă să ardă fără să se bucure de ea, și își amintesc doar din când în când să tragă câte un fum.
L-am analizat în trecere, dar am apucat să îi observ schimbarea mimicii din cea zeflemistă în una apatică. A oftat și m-a privit cu interes. Evident pricepuse aluzia, așa că am continuat ideea.
– Cei care uită să facă din fiecare clipă cu ea o adevărată sărbătoare, sunt preocupați de alți factori externi. Și așa li se arde între degete complet, sau să li se rupe de la jumătate din cauza greutății tutunului pârlit degeaba. Astfel ajung să sesizeze prea târziu, și să privească cu melancolie, cu regretul că nu vor mai primi alta, la chiștocul care va deveni doar o amintire într-un coș de gunoi.
Am terminat mica mea porțiune de filozofie, stingând cu subînțeles restul de țigară dintre degetele mele în compartimentul pentru gunoaie. De fapt oricât de moralistă eram, în timpul discursului meu lăsasem ca focul să mistuie mare parte din ea, din cauza lui. El era elementul care îmi distrasese atenția. Care nu mă lasă să trăiesc.
A clipit slab și și-a plecat capul de parcă ținea un moment de reculegere.
- Asta e viața. Doar o bucată de hârtie împăturită cu substanțe. am concluzionat gânditoare.
- Care sunt sentimentele. corelă intrigat.
Reușisem oare să îl scot din starea de mort-viu?
- Nu, nu! Acțiunile noastre. Compușii chimici reprezintă acțiunile noastre. l-am corectat severă.
- 4700. M-am interesat cândva, completă cu o față de intelectual. Dintre care 60 cancerigeni. Care presupun că sunt acțiunile noastre rele ?
- Greșit. Ele sunt cele bune. Restul de 4640 sunt faptele noastre negative. Care în viziunea mea sunt cele favorabile, pentru care merită să trăiești și care contează. am zis cu un rânjet malițios.
- Ești bolnavă.
- Poate. Dar nu de lehamite, ca tine, domnule Plictiseală.
Și-a dat ochii peste cap, și a început să râdă. Și-a luat mâna de la coaste și s-a întins după o țigară. L-am privit cu subînțeles.
- Oricum ar fi, nu mă mai băga în noroiul vieții tale palpitante și pe mine. vorbi sever.
Am surâs amar, ca și cum eram amenințată de un puști cu tupeu, pe care îl pot doborî cu o simplă mișcare.
- Tu te-ai băgat singur. l-am înștiințat calmă.
- Chiar ești lipsită de orice substanță. mă arse din senin.
Uimirea nu și-a mai făcut loc în mine acum. Deja mă obișnuisem cu schimbările lui bruște, cu temperamentul indescifrabil și greu e ghicit.
- Nu sunt prinţesă, nici măcar optimistă,iar dacă eu sunt goală pe dinăuntru tu eşti la fel ca mine, ”simpaticule”. Singura diferenţă dintre noi fiind că mie nu mi-e ruşine să-mi arăt golul,nici nu încerc să-l acopăr cu iluzii naive.
- Fumul ce e ? reveni la subiectul anterior cu o față meditativă.
L-am privit circumspectă și am evitat să răspund. Nu aveam nimic palpabil în minte de spus.
- Amintirile. completă mândru.
- Nu cred. Alea lasă o amprentă mai adâncă și durează mai mult decât un fum. vorbele pline de mâhnire mi-au fugit printre buze.
L-am privit panicată cu colțul ochiului, de ajuns cât să îi observ ochii insistenți și interesați.
- Se impregnează în haine, mă contrazise.
Mi-am fixat pupilele într-un punct fix, obligându-mă cu sârguință să nu le mișc spre el.
- Ești un imbecil. am mârâit scurt, total lipsită de sens.
Contrar așteptărilor mele, nu a părut surprins de ieșirea mea. Probabil se obișnuise deja cu reacțiile mele bruște și necontrolate.
- Condu și nu mai trăncăni. mi-o tăie plictisit.
Am evitat să îl înjur. Nu știu de ce. Poate pentru că vroiam să par normală, ca să am ocazia după să îl prind cu garda jos.
- Unde mergem ? l-am întrebat curioasă.
- La mine acasă.

. . .

Un val de mulțumire poposi în mine, când i-am zărit statura venind spre mine. Curat, tratat, pregătit să mă înfrunte din nou, se îndrepta târâind ușor picioarele. Arăta bine, nimic din forma de coaja cocoșată, uscată, de pâine, nu îl mai caracteriza.
Mi-am tras armura de ghips pe față și mi-am întors privirea când era aproape. Îl detestam. Sau asta trebuia să știe el.
A deschis portiera șovăind, dar și-a modelat imediat această stare , când m-a înștiințat hotărât:
- Conduc eu.
L-am analizat cu sprânceana ridicată, și cu o privire zeflemistă.
- Și dacă nu te las? l-am înfruntat cu nesimțire.
- N-am răbdare acum de prostii. m-a pus la colț autoritar.
Ochii, de obicei limpezi și care curgeau lin ca o cascadă, erau acum întunecați și impenetrabili. Nu că mă așteptam să mai citesc ceva în ei.
M-am ridicat țâfnoasă în picioare, dreaptă ca un comandant de armată, și nepermis de aproape de victimă. Deși nu mai știu deja care e unul și care e celălalt, după toate bușiturile pe care orgoliul meu le-a avut de îndurat recent. Eram exact în fața lui, centimetrii insignificanți ne despărțeau căldura corpurilor să se contopească, suflarea lui relaxată se precipita ușor, curgând pe chipul meu ce se oglindea așa bine în sticla ochilor din fața mea. Se încruntă ușor, părea că se simte stingherit de incomoditatea situației, în timp ce pe mine mă durea în cot că nu îi place lui apropierea sau că îl deranjează. Continuam să îl fixez cu dezgustul și ranchiuna ce mă mistuiau, ca un vulcan gata să explodeze.
La urma urmelor, făcusem atâtea pentru el în ultimele ore. Nu are el cunoștiință de acestea, întrucât am preferat să îi prezint o realitate mascată și plăcută auzului în loc de adevăratele mele activități. Lui i-am spus că am găsit din întâmplare un card bancar în buzunarul de la haină, și la cât de împăștiată și zăpăcită sunt, nu a ridicat mai multe semne de întrebare. Nu știu câte mai putea suporta, dar important e că eu m-am descurcat, ca de obicei. Mie îmi datora enorm, deși nici nu știa. Dacă nu prezentam eu spirit întreprinzător, nu avea cu ce plăti pentru îngrijirile medicale, nu purta acum acei pantaloni negri, casual, care se mulau de parcă fuseseră croiți pe el, acea camașă în carouri ce îi dădea un aer boem și profund. Era stilat și arăta extraordinar de bine. Fără blugi jegoși și găuriți, fără tricouri ponosite și deloc atractive. Dacă nu eram eu, nu avea acum țigări și sacoșe pline de haine noi și .. cu bun gust.
Mai devreme îmi ocupasem timpul într-un mod constructiv și plăcut. Am oprit la un spital pentru a primi el îngrijiri. Șterpelisem portofelul unui medic care păruse evident interesat de mine.. toate acestea nu înainte de a mă aranja la baie și a fura un halat din spital pentru a arăta responsabil și normal. Hainele mele impregnate cu fum mă făceau să arăt ca ceea ce sunt..o nebună.
Profitasem de timpul în care doctorița îi sucea și aranja coastele lui Rob pentru a face cumpărături.. necesare, de altfel. Mă desfătasem printre rafturile lungi și încărcate , aranjate frumos, ademenitoare. Am sorbit nerăbdătoare un ceai într-o terasă și m-am holbat plictisită la specimenele care îmi arătau prin privirile lor aceleași gânduri sceptice. Buzele mi-au fost arse de nenumărate ori de gustul crud al țigării, deși era ca un cărbune încins în degetele mele. Mi-aș fi sorit să îmi umplu creierul și sufletul de fum, să creeze o pojghiță densă pe ele care să le împiedice să mai funcționeze, pentru că și așa în ultimele ore acționau împotriva mea. Mă îndreptau spre aceleași imagini bolnăvicioase și spre intenții denigrante temperamentului meu. Toate duceau la el, gândurile, reflexiile, deciziile.. și mă uram. Le uram. Îl uram.
Mi-am desprins privirea din valurile ochilor lui hipnotizanți, și i-am citit neliniștea, plictisul, nerăbdarea pe față. Am făcut câțiva pași de marș și l-am izbit intenționat, începând să mă îndepărtez, când o putere insuportabilă mă înșfăcă de un cot, ținându-mă pe loc.
- Ce crezi că faci ? mă interogă circumspect.
Mi-am dat ochii peste cap și mi-am smuls brațul, împungându-l din priviri. Am suspinat zgomotos, iritată, și i-am răspuns pe un ton arțăgos:
- Ce trebuia să fac din prima clipă. Ce îți dorești tu cel mai mult..
Și-a încordat ușor maxilarele, și a plecat capul, parcă numărând pietrele. Când am simțit că îmi pierd răbdarea, a vorbit pe un ton stins:
- Pleci.
Am ridicat voioasă din umeri și cu o față triumfașă. Chiar eram mândră de mine. Dar n-am apucat să fac vreun pas când am simțit din nou acea apăsare incomodă pe braț, acele degete rigide care se înfingeau tot mai nesătule în carnea mea, trăgându-mă spre specimenul ce mă făcea să pierd timpul.
- Să nu îndrăznești. tună cu o voce amenințătoare.
Sângele începea să fiarbă în mine și dorința de a-l vedea pe jos în dureri mă tortura.
- Dacă nu îți iei labele de pe mine o să-ți rup două coaste și o să cânt ca la țambal pe restul. l-am înștiințat acidă, strângând din dinți.
Mâna lui alunecă ușor în jos, către degetele mele care parcă deveneau scurtcircuitate de atingerea lui. L-am privit confuză și m-a rugat pe un ton umil:
- Nu îmi doresc asta. Vreau să rămâi.
L-am ironizat prin reacția plină de mine și indiferentă, fără să pară că mă interesează ce vrea el sau nu.
- Ce te face să crezi că îmi pasă ?
- Eu.. nu vreau să se termine asta..
Nu pricepeam o iotă. Prin ”asta” se referea la competiția vicioasă dintre noi, în care cel care rănește mai mult câștigă ? Sau ce?
- Doar ţine-mă de mână, priveşte-mă în ochi şi şopteşte-mi: îmi pasă. Și, îţi promit, voi fi plecată înainte să auzi ecoul.
Și dacă îți spun că plec, e pentru că vreau să mă oprești.. dorința trădătoare răsună cu ecou, ca un refren, în mintea mea.
Îmi luă faţa în mâinile lui de piatră, ţinând-o strâns în timp ce ochii lui deveniți brusc parcă negri ca noaptea priveau furioşi într-ai mei, absorbindu-mi privirea cu forţa gravitaţională a unei găuri negre.
- E doar un nenorocit de joc. Nimic altceva.
Picioarele îmi deveneau treptat fragile și imobile, cuvintele lui seci și înghețate izbindu-se de inima mea ca un aisberg, rănind-o.
Pentru o clipă îmi doream să fi spus asta ca să rămân, dar era absurd și prostesc să îmi imaginez asta. Doar îmi confirmase ce sunt eu pentru el. Un competitor. Doar atât.
- Eu..aș putea să te tai în bucăți. am lătrat încrețindu-mi nasul.
I-am amintit concentrată, în caz că uitase de ce sunt în stare. A surâs fragil, uitându-se fix în ochii mei. Încă e o enigmă pentru mine cum poate galopa de la o stare la alta cu atâta ușurință.
- Sunt dispus să risc. zise cu o grimasă.
Am vrut să-l ard cu un refuz ticălos, dar în loc de asta, am stat puțin în cumpănă. Asta nu era gata încă. Nu ne reglaserăm conturile. Și eu nu sunt o lasă care să renunțe fără să lupte.
- Esti dispus sa risti cu mine? l-am ironizat dezlănțuindu-mi hohote defăimătoare.
El confirmă calm din cap, surâzând frumos. Am ridicat din umeri mândră și am zis:
- Asta e de admirat…Sper să supravietuiești.

. . .

Priveam în gol, și toate priveliștile ce se schimbau fulgerător în fața retinei mele obosite erau ca niște fantasme invizibile și reci. Era imperceptibil orice, nu eram atentă la nimic, nu gândeam, doar respiram. Refuzam să planific orice mizerie, pentru că altfel aș tinde să devin ca el, și asta înseamnă că m-a transformat și manipulat după bunul lui plac.
Încercam să îmi imaginez casa lui, dar nu putea fi așa imprevizibilă. Rudimentară și urâtă, plină de animăluțe în jur.. – altele decât el. O experiență la țară putea fi palpitantă și nouă pentru mine.
- Îmi dai o țigară ? l-am auzit ca prin vis, fără să conștientizez ce vrea.
Am dat din cap aeriană, fără să reacționez. Imaginile se derulau ca la un film vechi, pe diapozitive prost filmate, și le vedeam alb negru. Ca și amintirile neplăcute și inevitabile. O atingere stingheră se propti pe umărul meu și un curent fin îmi străbătu prin corp, dar am evitat să îmi îndrept atenția spre cel care îmi provocase asta.
- Ai pățit ceva ? i-am auzit tonul îngrijorat.
M-am uitat trufașă și rece, împingându-i mâna de pe mine.
- Da, am un ghimpe în coastă. l-am informat mânioasă.
A ridicat sprânceana curios, de parcă analiza vreun obiect colțuros și preistoric.
- Și are și nume. Robert. am completat agresivă.
A pufnit într-un râs zgomotos, cinic, instigându-mă prin comportamentul nesimțit să îl pocnesc. Dar am început doar să-l înjur printre mârâieli.
- Ești foarte bine atunci. Lisa cea de la început.
- Da.. și tu încă rămâi același imbecil.
A renunțat să mă enerveze și a devenit imobil și indiferent, iar eu mi-am reluat poziția de soldățel de plumb.
- Știi că Hitler a fost respins de două ori de la Academia de Arte Frumoase din Viena ? vorbi cu subînțeles.
- Unde bați ? m-am prefăcut că nu înțeleg.
- Orice tiran are un trecut admirabil, dar încărcat de frustrări și deziluzii. accentuă cuvintele, ațintindu-mă cu un interes științific.
Mi-am încrucișat brațele, ignorându-l.
- Și orice comportament dur are un substrat , o fundație scăldată în durere.
Am strâns buzele, în timp ce începeam să mă întunec la față.
- Curiozitatea legată de alții ar trebui pedepsită cu moartea. am atacat plină de venin.
- La fel ca vanitatea și falsitatea. bombăni cicălitor.
- Eu nu sunt falsă! De ce dracu’ e așa greu să pricepi ? Așa sunt eu, înțelegi ! Asta ! Așa că încetează să mai aberezi și să creezi basme legate de persoana mea, și lasă-mă dracului o dată în pace ! am răcnit simțind cum îmi pierd treptat vocea și curajul, în timp ce el mă privea consternat.
A deschis gura , și apoi a încleștat-o într-o linie dreaptă. Trăsăturile au început să i se contracte și maxilarele să se încleșteze, când a izbucnit ca un ciclon ce dădea semne de pace.
- Știam că ești imposibilă și că e cea mai mare greșeală să te iau cu mine ! Nu știu ce dracu’ e în capul meu, de ce mă complic cu o cauză pierdută.
- Bun venit pe pământ. i-am urat sarcastic, rânjind victorios. Locul unde retardații n-au ce căuta.
A frânat brusc în timp ce și-a încolăcit degetele în jurul taliei mele, prinzându-mă ca din zbor. Mă simțeam amețită și cu garda jos complet în clipa în care încălecam peste schimbătorul de viteze care îmi intra în coaste, cu corpul jumătate în aer pentru a fi lângă nemernic. Mă izbi lipsit de finețe de el, cu chipurile aproape ciocnindu-se , cu buzele întredeschise și lacome, respirând precipitat, ca un taur furios.
Mi-am încordat maxilarele și mi-am pregătit o adevărată avalanșă de pumni în apărare, dar am preferat să-l las pe el să se desfășoare în voie, mai ales că îmi era imposibil să mă mișc, eram ca un șnițel prins la mijloc.
- Unii bărbați se poartă cu femeile ca un urangutan cu o vioară. am bombănit ofensată, pentru sine.
- Încetează să mă mai jignești! îmi tună în față, notele joase din basul vocii lovindu-se de fața mea.
Își încrețise nasul și își mărise nările, ca un buldog care își mirosea prada, pregătit să atace. Ochii păreau două prăpastii lungi și tenebroase, pânzite de pericole și moarte, iar fălcile dure și lacome păreau gata să mă rupă în bucăți.
- Tu nu îmi comanzi mie nimic! m-am răstit trufașă.
Mă simțeam din nou ca la grădiniță, când mă certam cu colegul meu contrazicându-ne care are creionul mai ascuțit. Țin minte că acea altercație s-a terminat cu înțepături pe mâini, sânge și răni. Dar nu aveam ce să înfing în el acum, cu ce să îl lezez. Un țăruș, sau o bară metalică, orice ar fi fost de folos.
Mi-a prins gâtlejul cu o mână, fără să apese, doar imobilizându-mi mișcările capului. Credea că o să-l împung?
- Brută! am chițcăit cu greu, respirând cu dificultate datorită degetelor lui care pulsau pe gât.
- Vom merge la mine, și n-o să faci vreun circ, cum ești obișnuită. mă amenință dur.
Mi-am imaginat că e mai dement decât păruse vreodată, deoarece vorbele lui nu aveau nici un sens. Se temea că o să fac panarama..cui ? Mobilei..? Și nu o să mă mai aplaude ? Cred că am greșit spitalul unde l-am dus să fie tratat. Psihiatrie suna perfect pentru el.
Ochii sticloși păreau gata să se spargă în mii de ciobulețe ascuțite, care să-mi desfigureze fața. Am privit subtil după umărul lui, observând două staturi înlemnite și curioase din pragul unei uși. Mi-am abținut un surâs meschin sau să mă dau de gol din priviri, mascând excepțional aceeași stare de tupeu și dorință de a-l scoate din toți dracii. Doar că acum nu mă mai temeam deloc, aveam deja un plan.
- Dacă mergem la Grădina Zoologică, mă voi comporta cum o fac și cu tine. Cum sunt eu cu animalele de obicei. l-am instigat la luptă disprețuitoare.
A început să sufle pe nări ca un taur în coridă, în timp ce fața lui se înroșea ca steagul toreadorilor. Cu celălat braț cu care mă imobiliza, a început să mă strângă tot mai tare, o ușoară durere simțind.
- Chiar îți place să te joci cu focul. mârâi luându-mi o șuviță între degete.
Intenționam că îl fac să turbeze, să reacționeze violent și sălbatic. Aveam acum martori, puteam să îl acuz.
- Nu, doar să te ard pe tine. am mieunat sarcastic.
Am privit din nou scurt la cei doi oameni care continuau să ne spioneze , privind ca la un spectacol prost. Bărbatul, ușor cărunt, dar cu o statură solidă, avea o mimică încurcată, ușor încruntată, pe când femeia blondă de lângă el era albă și inexpresivă. A fost de ajuns scăparea mea, că Robert rămase blocat brusc. Intenționă să întoarcă capul spre locul unde mă uitam, dar se răzgândi când era aproape de asta, stând nemișcat, cu gâtul semi răsucit, cu privirea îngrijorată și fața palidă, de parcă pricepuse dinainte la ce mă uitam.
Nu am apucat să mă mai holbez o dată la curioșii de pe drum, când mi-am simțit gura cuprinsă cu totul într-a lui, fremătând și dansând în pașii de dans ai limbii lui. Eram de gheață, speriată, nu mai înțelegeam nimic. Mai devreme era gata să mă sugrume, acum mă sufoca cu sărutul lui umed, grăbit, apăsat, plin de pasiune. Îmi prindea ușor buza între dinți , comprimând cu nesaț, apoi o elibera și o mângâia cu finețea gurii lui blânde inițial, apoi grăbite și hotărâte. Eu rămăsesem consternată și nu răspundeam în nici un mod la reacția lui subită și ciudată, ochii îmi rămăseseră ficşi, imobili, asupra feței lui care părea împăcată și luminată brusc. O satisfacție și o mulțumire de sine tronau pe chipul lui calm, și ceva mă asigura în sinea mea că nu se datora sărutului. Părea învingător, de parcă tocmai ceva îi ieșise.
Nu am putut să nu remarc fără să vreau fețele celor doi spectatori, care acum șușoteau și surâdeau galeș, privindu-ne cu drag și admirație. Ce naiba ?
A deschis ochii, în timp ce sărutarea lui devenea tot mai leneșă și calculată. Am citit în ei o viclenie care nu mi-a plăcut deloc. Să îl plesnesc îmi era imposibil datorită poziției, așa că m-am resemnat să mă uit chiorâș și urât, așteptând să văd cu ce îmi mai vine de acum.
- Chiar credeai că îți va merge cu mine ? îmi șopti ironic, pe un ton șiret.
Am evitat să răspund pentru că aveam nemernica senzație că ceva îmi scăpase.
Mi-a făcut semn să cobor și m-am resemnat gânditoare, fără să mă opun, datorită curiozității care mă marca. Vroiam să pricep odată, mă simțeam ca ursul păcălit de vulpe.
Idiotul păși cu un rânjet cât Casa Albă, trecându-și o mână prin păr artistic, în timp ce cu cealaltă mă târâia după el. Eu pășeam mecanic ca o păpușă dereglată, pe baza de arc. La un moment dat mi-a dat drumul brusc, grăbindu-se să se apropie de ei, de parca forțe magnetice îi manipulau.
Am rămas tâmpă, urmărindu-le cu interes gesturile celor doi omuleți ciudați, care și-au deschis larg brațele înspre englezul teribilist ce mă atacase mai devreme, în timp ce îi spuneau cu afecțiune:
- Bine ai venit acasă, fiule.

. . .

Rob Observations

Știam că îmi sap singur groapa, că o să mă înec în pământul rece și greu, în timp ce ea scuipă cu indiferență de deasupra mea. Sunt conștient că îmi semnez o sentință de autoexil din casa mea, din mijlocul familie, dacă o aduc pe ea acolo, la cât e de nebună, dar trebuie. Poate pentru a reuși într-un final să mă îndepărtez de furtună, când ai mei îmi vor impune, pentru că e zăludă și radicală și ciudată, și asta ar fi singura modalitate să reușesc să o șterg din viața mea.
Sau poate..pentru că vreau pentru prima dată să-i înfrunt. Să fac ce mă taie capul. Să nu îmi mai pese ce cred ei.
Și totul, deși nu știe, stă în palmele Lisei.