Cap. 15 Obsidian Butterfly

Rob Observations

M-am trezit dormind pe gresia rece ca un șobolan, cu frigul în oase și trupul amorțit. Se pare că nu mai ajunsesem până la chiuvetă ..mai departe, nici nu se pune problema. Am tresărit și m-am ridicat buimac, cu capul bubuindu-mi ca după o noapte de beție. Lisania. Lisania. Am răscolit casa din lung în lat după ea, nimic. Nici un semn că s-a întors, nicio paloare din parfumul ei impregnat deja în sufletul meu.
Am ieșit ca un năluc afară, cuprins de disperare, de amărăciune. Plecase. Și nu o oprisem. Blestemat să fiu !
Când am ieșit ploaia căzu pe mine instantaneu, o dată cu confuzia amestecată cu ușurare, de când i-am descoperit mașina în depărtare. Nu se mai afla unde o lăsasem eu, dar era aici, o vedeam. Nu știu când au început piciorele să fugă ca turbatele, nu îmi mai păsa dacă ea ar fi putut fi acolo, ridiculizându-mă și râzând pe seama mea, și de cât de patetic păream acum. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri ca pe o bandă cu roșu de la știri, care e pusă pe josul ecranului. Era acolo sau nu ? Mă aștepta?
Greu de crezut.
Oare nu pornise mașina și găsise altă cale de a pleca ? Puțin probabil. Automobilul nu părea deloc afectat, nicidecum distrus, cum probabil trebuia, dacă fusese în stare să înfurie pe uraganul Lisa.
Pe măsură ce mă apropiam, inima îmi galopa. Când am distins conturul cuiva din interior, deja pieptul îmi bubuia de emoție, de parcă aș fi fost un puști în călduri, care se îndrepta la prima întâlnire. Mi-am dat seama că nu se mișca.. că era cu fața plecată.. Am deschis brusc portiera din față și ea nu se clintă. Stătea cu capul pe volan. Panicat, am crezut că a avut un accident, și am ridicat-o cu grijă ; dar nu avea hemoragie, sau vreo vânătaie. În schimb, era palidă, părea moartă.
- Lisa.. am strigat-o ușor ținând-o de față.
Cearcăne, pielea albă, și rece..extrem de rece.
- Lisania. Am insistat scuturând-o ușor și doar bâigui ceva indescifrabil.

. . .

Am așezat-o cu grijă pe pat. Tot drumul cât o purtasem în brațe am avut senzația că e o jucărie, nu o fință umană. La cât de puternică părea, am crezut că o să-mi rupă mâinile – dar nu. Poate că forța ei pornea din interior. I-am descheiat un nasture de la spatele rochiei negre, cu degetele tremurându-mi. M-am răzgândit, si am făcut câteva ture prin cameră, cu mâna frământându-mi părul.
Am intrat în baie și am dat drumul la duș, încercând să potrivesc apa ce mă arse ca o lavă fierbinte. După câteva clipe de înjurături, am reușit să înving. M-am întors la fel de dezorientat, privind-o cum statea nemișcată, în aceeași poziție în care o lăsasem. Am atins-o ușor, și s-a cutremurat puțin. Mă simțeam ca un tată nepregătit, care habar nu avea ce să facă cu copilul lui bolnav.
Am mai desfăcut un nasture, deloc sigur pe ce făceam. Încă unul. La naiba. Proabil când se va trezi va crede că am violat-o sau ceva de genul, la ce minte inventivă are. Mă va face una cu pământul.
Un nou nasture se deschise, în timp ce tatuajul ei se dezvăluia în toată frumusețea lui. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Era incredibil de interesant. Dintr-un fluture, înmugurea o plantă, sau o floare, nu știu exact. M-am gândit la ea ca fiind fluturele, din care se năștea ceva nou. Sentimente noi? O nouă Lisa? Sau lăsa libertatea deoparte și acum urma să fie mai rațională, înrădăcinată ca acea plantă? La cum e temperamentul ei, cu siguranță nu.
Am privit mai atent fluturele și mi-a înghețat suflul când am observat cicatricea rotundă, ciudată, pe care o acoperea. Acolo fusese o rană adâncă cândva, și nu trebuia să am doctoratul în medicină ca să îmi dau seama de asta. Era ceva din trecutul ei. Ceva ce o transformase, o împietrise ca fel de a fi. M-am ridicat buimac și am ieșit afară ca să fumez o țigară.

. . .

Back to Lisa
Am deschis ochii de parcă purtau Colloseumul pe ei. Insuportabil de greu și de dureros. Lumina care se strecura printre genele mele era ascuțită și mă ardea, iar respirația îmi era precipitată. Burboni de transpirație îmi încărcau fruntea, o dată cu senzația că am murit și acum sunt un nenorocit de zombi, nu un om.
Mintea îmi era goală, de parcă eram amnezică. Simțeam durere în fiecare coțișor, oscior, părticică. Nu știu ce dracu’ aveam, dar nu îmi simțeam coloana vertebrală, ci doar senzația că sunt o idioată de moluscă, sau o masă de carne inutilă. Un cadavru în viață.
- Unde sunt ? am bolborosit, mult prea amețită pentru a-mi pune creierul și așa amorțit la contribuție pentru a recunoaște locul.
Tăcerea mă înconjură, când am auzit niște pași către mine, și apoi vocea cea mai minunată care mă putea mângâia atunci :
- În ultimul loc de pe Pământ unde ai dori să fii. vocea lui ironică și ușor acidă mă copleși.
M-am încruntat rapid, și l-am privit. Se așezase pe marginea patului, nu aproape de mine, și mă privea cu ochi goi, în care nu puteai citi nici pe naiba. Fața însă arăta ce ochii refuzau – era trasă, albă, cu cearcăne. Părea obosit și chinuit.
- Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat? am continuat bulversată.
M-am ridicat în șezut, în reluare, desigur, ca o scorojită de babă, trecându-mi degetele prin păr. Cred că va trebui să le tai ca să le mai pot scoate din pămătuful de pe cap.
– Asta ar trebui să te întreb eu.
Câteva luminițe au început să mi se învârtă neputincioase prin minte, dar atât de sfrijite și neputincioase, că nici cum mă cheamă nu au reușit să scoată.
- Habar n-am. am răspuns nonșalantă.
El pufni zgomotos, deloc impresionat de sinceritatea mea.
Am recunoscut camera, era cea din casa lui, pe care mi-a oferit-o pe perioada șederii mele. Un val de amintiri legate de această încăpere mă inundă, așa că am închis sursa lor și am încercat să mă concentrez la orice altceva, numai să nu devin iar sentimentală și proastă. Mi-am îndreptat atenția asupra mea, și m-am analizat: rochia îmi era ușor desfăcută, și ridicată pe coapse. Eram desculță, înfrigurată, și cu senzația că o adunare de elefanți mă călcaseră în picioare.
- Nici să nu îndrăznești să faci vreo remarcă stupidă. mă avertiză atât din tonul glacial cât și din priviri. Nu ți-am făcut nimic.
Un surâs strâmb mi se ivi pe chip. Mă distra modul lui de a gândi, adică credea că eu aș avea impresia că a profitat de mine sau ceva.
- Stai liniștit, sunt convinsă ca la tine sunt absolut necesare inimioare și petale și dulcegării ..plus îngerași plutitori. Nu ești tu genul mai dur, așa. l-am luat peste picior amuzată.
Nu i-a picat bine replica mea, căci se strâmbă ca un copil țâfnos. Se ridică în picioare și își încrucișă brațele.
- Nu ca tine, nu? Tipa ”eu fac ce mă taie capul, mă fac praf prin vreun bar și apoi ajung de trebuie să mă culeagă alții de pe drumuri”. Fraierii sensibili.
Contraatacul lui mă pocni ca un bici. Am deschis gura, dar am închis-o la loc. Am simțit că mi se uscase instant gâtul, și am tușit ușor.
- Și nu, nu te uita la mine cu ochii ăia împertinenți și nepăsători. Știi prea bine că așa a fost, deși nu recunoști. Cine știe unde ai fost, de gâtul cărui bețiv te-ai agățat, ce otravă ai turnat în tine, sau mai știu eu ce, de ești acum în starea asta.
Nu eram capabilă să mă apăr. În primul rând, nu îmi puteam aminti nimic din noaptea trecută. Apoi, capul îmi bubuia din toate părțile și parcă toți pereții îmi presau tâmplele. În al treilea rând, cum îl puteam contrazice? Puteam foarte bine să fac tot ce el enumerase acolo plin de amărăciune și dezust. Puteam face mult mai rău de atât, chiar. Avea tot dreptul să fie furios pe mine acum. Eram o persoană meschină, dezinteresată, libertină. Eram tot ce el detesta.
Am închis încet ochii și i-am strâns puternic, mi-am îndepărtat gândurile și am încercat să fug de loviturile din interior, care începeau să sângereze, până nu am mai simțit nimic.

. . .

Durere. Dacă ar fi trebuit să caracterizez într-un cuvânt ce simțea corpul meu atunci, ăsta ar fi fost. Capul îmi zvâcnea constant, ca și cum o pendulă de plumb se tot izbea de el , gura îmi era uscată și buzele ușor crăpate. Nu dispuneam din fericire de o oglindă, dar nu era greu de imaginat că niște cearcăne groase îmi umbreau fața palidă și bolnăvicioasă, că părul arăta probabil ca după vreo luptă, sau după ce vreo maimuță mi-l coafase. Am încercat să mă ridic de pe canapeaua moale dar mâinile parcă îmi erau paralizate, carnea moale și inutilă, incapabilă să mă susțină.
El stătea într-un șezlong de lemn cu aspect bătrânesc, undeva în direcția mea, cu o carte în mână și emanând multă concentrare și intelectualitate. Puteam să jur că pe copertă scria ceva de ”Sex”, dar sigur halucinam, sau hormonii mei o luaseră razna rău de tot. În altă circumstanță probabil m-ar fi pufnit râsul, dar nu era cea mai favorabilă situație de făcut remarci ironice, mai ales după ce o dădusem în bară, și urât de tot. Nu m-ar fi bântuit remușcările în altă ordine de idei, în trecut, dar acum, îmi părea rău. Simțeam că mă purificasem în zilele astea petrecute cu el, că devenisem o Lisania mai calmă, capabilă și de gânduri care să nu implice jigniri sau omoruri. Una care nu era pusă constant pe distrugeri, și care chiar se putea bucura de unele momente sau de glumele stupide spuse de un englez cu accent iritant. Dar asta a fost până la proba contrarie.
Foișorul era extrem de frumos. Din lemn și sticlă, extrem de luminos și elegant în același timp. Canapelele și fotoliile erau din papură, și cu perne crem, moi și călduroase. Două vaze mari de sticlă erau înfrumusețate de niște flori galbene, care emanau un parfum plăcut și calmant. Înconjurat de geamuri, afară se putea vedea viață, energie, o mare de verde.
Însă nu eram în stare să mă bucur acum de asta. De fapt, nu eram capabilă să simt nimic bun și liniștitor. Tânjeam după o țigară, dar probabil dacă i-aș fi cerut una m-ar fi înjurat. Deși părea pierdut în filele alea, din când în când se uita cu colțul ochiului la mine, într-un mod mai mult îngrijorat decât dezaprobator, aș putea zice. Însă ochii aceia scânteietori, dezamăgiți, pe care i-a avut când mă trezisem, mă bântuiau ca cel mai mare coșmar al meu.
Am făcut un nou efort de a-mi aminti, dar era inutil. Mintea mea era ca un vid mare și negru, și gol pe deasupra. Totul se oprea la clipa când înfășcasem cheile de pe măsuță, de când ieșisem ca o furtună din casă, îndreptându-mă spre mașina mea. De acolo se termina, ca și cum cineva tăiase filmul cunoștinței mele. Era frustrant și mă înfuria teribil. Eram supărată pe sine, mai ales. Pentru că eram impulsivă și teribilistă, nu cunoșteam limite, nu aveam grijă de mine.
Am deschis gura să îi cer îndurare și un fum, dar cuvintele mi s-au oprit în gât, înecându-mă. Eram complet lipsită de vlagă, ca o păpușă de paie dezmembrată. Am tras mult aer în piept, ca și cum eram o cântăreață de operă ce urma să țină o notă înaltă și lungă, dar în loc de ce îmi propusesem, am zis pe un ton silfid și extrem de răgușit:
- Vreau să plec.
Ridică privirea circumspect către mine, ca și cum era prima dată când îmi remarca prezența aici. Părul lui arăta incredibil de frumos, dar fața îi era și lui obosită și încărcată de amărăciune.
Însuflețindu-mă imediat, constatând greșeala de mai devreme, m-am corectat înainte să mă lovesc de consecințele negative:
- Să .. plecăm.

. . .

Am ieșit mult mai sigură pe mine din mașină, și parcă ajunsesem în altă lume. Una mai însuflețită, aglomerată, mai colorată. Londra. Hainele mele comode și moderne îmi veneau foarte bine, părul pieptănat plus cantitatea considerabilă de anticearcăn și machiaj mă făceau să arăt mai mult a om și mai puțin a stafie.
El se îndreptă spre portbagaj, fără să spună nimic. De fapt, tot drumul a fost încărcat de tăcere. Eu nu eram în stare să zic nimic inteligent, sau să mă scot, el nu părea dispus să spargă gheața. Îl lăsasem să îmi conducă mașina, ceva ce nu i-aș fi permis nimănui, doar în cazul în care aș fi fost paralizată sau legată cu lanțuri de fier și obligată. Dar încă nu îmi revenisem complet, și în ritmul acela aș fi fost capabilă de a îndeplini profețiile mele de a-l trimite pe lumea cealaltă, și de a mă arunca și pe mine într-un loc mai fierbinte, roșu, și populat de demoni.
Nu am apucat să fac doi pași spre hotelul unde eram cazată că am și simțit stropi groi lovindu-se de obrajii mei. Ce ziceam de culoare? Retrag. Griul ce se lăsa peste oraș o dată cu ploaia mă îmbufnă, dar când m-am întors să îl privesc, cum surâzea trecându-și degetele prin păr și ștergându-se de stropi, parcă m-a însuflețit.
Am intrat mai jovială în hotel, mult mai însuflețită. Eram convinsă că el mă urma. Am zărit în față recepționistele, ușor panicate la vederea mea. Mi-am înăbușit un surâș și m-am îndreptat spre ele, ignorându-le reacțiile stupide. Una mai tânără, blondă, cu părul prins într-o coadă exactă, îi făcu o zbrâncă, deloc subtilă, celeilalte, care mă privea cu ochi mari și albaștrii, de parcă vedea Moartea. Ne-am oprit ambii, și am observat că Rob privea curios și ușor nedumerit când la ele, când la mine. La vederea lui, o urmă de relaxare se întrezări pe chipul recepționistei, dar care fu spulberată rapid de imaginea mea, când fața îi redeveni crispată.
- Ați terminat cu circul, doamnelor? am rostit indiferentă, dar pe un ton înțepător.
În minte încercam să îmi dau seama ce le făcusem acestor biete ființe de se comportau de parcă aveau în față Tigrul Tasmanian. Probabil fusesem doar eu, fără nimic special. Dar sărmanele încă mai aveau traume.
- Am vreun mesaj? am zis zâmbitoare, iar ele aproape că își urmau să își scape maxilarele pe jos.
- Da, mai multe, domnișoara …
- Poți să le ștergi. I-am tăiat glasul tremurat idioatei înainte să facă indicreția de a-mi rosti numele. Mulțumesc.
Am continuat mai puțin glacială, și am început să mă îndepărtez, prefăcându-mă că nu observ șocul de pe fața lor, deoarece nu credeau că vor auzi vreodată acest cuvânt din gura mea.
Rob mă privea amuzat și încurcat în același timp. Nu trebuia să ai vreo diplomă ca să îți dai seama că săracele fele încă avea sechele, și fuseseră traumatizate serios de mine. Dar, zău dacă îmi amintesc cum.
Ușa liftului luxos s-a deschis promptă, parcă chemându-ne. Am pășit înăuntru și am văzut că el ezită. M-am încruntat ușor. Vroia vreo invitație specială, aurită, cu floricele ?
A așezat bagajele mele în lift, fără să intre. M-a privit superior, și a rostit ușor ironic, cu un accent caraghios:
- Domnișoară, consider că mi-am încheiat misiunea. Dacă îmi permiteți, eu o să mă retrag.
Imita perfect un angajat de la hotel, și am simțit cum frustrarea începe să răsară din mine și nervii să mă macine, pentru că mă lua peste picior.
- Te crezi amuzant ? am izbucnit ușor, scrâșnind din dinți.
- Să ai o viață fericită, Lisania. continuă sarcastic în timp ce se îndepărta cu pași domoli.
- Sper să te calce un camion! i-am trântit-o plină de indignare și ranchiună.
Nu concepeam să facă așa ceva. Cum îndrăznea să plece? Cum își permitea să facă asta? Când eu eram dispusă să îi permit intrarea, măcar puțin, în lumea mea.
- Nu există în Londra, mă informă privind de după umăr, extrem de amuzat și în același timp cu un aer superior.
- Atunci un autobuz! Din ăla idiot cu două etaje!
Deja țipam și dădeam din picior ca un copil isteric. Sunt convinsă că arătam extrem de penibilă, și că proastele alea de la recepție deja se băgaseră pe sub pupitru de frică.
- Să te strivească ca pe un gândac !
- Îți sunt recunoscător pentru așa urări generoase. rosti pe un ton indiferent și distrat, înainte de a ieși din hotel.

Rob Observations

Cred că aveam 200 la oră, și tot mi se părea că merg prea încet. Gândurile îmi erau amestecate, ca un ghem de ață. Încercam să îmi fac un plan, creierul să îmi fie agenda în care să notez tot ce am de făcut. În primul rând, trebuia să ajung naibii mai repede înapoi în Londra. Când ieșisem din hotel, lăsând-o în urmă isterică, nu am cum să nu recunosc că a gâdilat orgoliul meu faptul că ea se supărașe așa tare că plec. Îmi doresc însă ca reacția ei să fi fost datorată faptului că mă vroia lângă ea, nu că intenționa să dețină controlul ca de obicei, și faptul că am înfruntat-o i-a trezit vulcanul din interior.
Am frânat brusc, lăsând o dâră lungă pe carosabil, și cu un sunet strident, metalic, alături de o mulțime de claxoane. Am crezut că asta o sa fie singurul lucru pe care îl voi mai auzi vreodată, și că s-a terminat totul. M-am oprit la câțiva centimetri de un indicator, cu burboni de sudoare pe frunte și inima bubuindu-mi, gata să-mi iasă din piept. Am auzit niște înjurături, și nu e lucru mic să fi reușit să înfurii așa tare niște englezi. M-am uitat în jur și am constat că nu am produs stricăciuni sau accidente, din fericire. Mi-am cerut scuze și am răsuflat ușurat.
O luasem din greșeală la dreapta, spre hotel, în loc să merg spre apartamentul meu. Era ca și cum o forță puternică și neprevăzută mă atrăgea spre ea, și inconștinent mă lăsam manipulat. Nu mai dețineam controlul asupra mea, asta e cert.
Am întors mașina și am luat-o spre drumul corect, încercând să mi-o alung din minte. Încă nu era momentul să merg după Lisania.

. . .

Am deschis uşa apartamentului şovăind, de parcă nu intram în casa mea. Scârţâitul prelung al ei îmi confirmă însă că sunt la locul precis. Nu pot să zic că mă întorceam aici cu drag. Locul era împânzit de toate amintirile cu Nina. Obiecte ale ei păstrate, situaţii parcă impregnate în pereţii camerelor, certuri, zâmbete.. toate sunt aici, ca într-un cufăr ponosit şi otrăvitor.
Dar a venit timpul să se schimbe totul. Cufărul inutil să devină unul gol, aerisit, gata de noi vise, de noi momente, pe care sper să le petrec cu ea.. tipa ciudată şi excentrică, cu un tatuaj bizar pe spate.. dar totodată şi cea care m-a făcut din nou să trăiesc.
Telefonul a bâzâit şi am tresărit. Locul ăsta pare atât de mort, încât e firesc. “Hey, mai trăieşti ? Sau e cazul de acum să încep să negociez cu marţienii recuperarea ta?” Am zâmbit şi i-am răspuns simplu: “Vino la apartament.”
Am început cu cărţile ei, pe care le-am aruncat în cutii. Nu vroiam să mă uit la dedicaţiile de pe ele, nu intenţionam să prelungesc momentul. Nu mă mai durea, dar doream să scap o dată de toate astea. Cutii de bere, chiştoace, pungi, stăteau îngrămădite pe după fotolii. Adevărul e că nu mai făcusem curăţenie de mult aici. Posibil niciodată de când a plecat ea. Intrasem într-un fel de carantină, o revoltă a mea împotriva întregii lumi, mă izolasem , mă comportasem ca un lunatic.
Am intenţionat prima dată să sparg pozele cu noi din rame, pe celelalte din album să le rup, bucăţică cu bucăţică, sau să le dau foc. Apoi m-am gândit că poate îi vor da nişte palpitaţii javrei când le va vedea, că o va înţepa inima. Pentru că am de gând să îi trimit tot înapoi. Cu tot veninul..adică cu toată dragostea, am vrut să spun.

. . .

Venise vremea cântecelor dedicate ei să îşi termine existenţa. Am tresărit când prietenul meu Tom a intrat ca o furtună, în timp ce eu boţeam fără resentimente toate solfegiile.
- Am crezut că te-au capturat ai tăi ca pe un fugar, şi nu mai au de gând să te elibereze până nu te lepezi de toţi dracii din tine.
Urarea lui de bun venit era tipică. Mă obişnuisem deja cu felul lui caustic de a fi, doar eram prieteni buni de mici.
- Şi eu mă bucur să te revăd. am mormăit surâzând, în timp ce am luat un nou fum din ţigară.
A început să inspecteze circumspect apartamentul, ca un ogar de la poliţie, Măsura din priviri colţişor cu colţişor, cotrobăia uimit peste tot.
- Ai tras ceva ? m-a întrebat extrem de serios, cu o sprânceană ridicată.
Am bufnit în râs şi am dat din cap.
- De ce? Nu ai mai văzut oameni făcând curăţenie?
S-a scărpinat uşor în cap.
- Mm..nu, pe tine clar nu. În plus..ce se va întâmpla cu Giggles? Îi strici mediul !
Giggles era un păianjen care se balansase prin faţa noastră într-o seară, când eram ambii chercheliţi. Încă nu sunt convins că el există, şi că nu a fost o plăsmuire a alcoolului, pentru că, zău, în amintirea noastră, ne-a zâmbit şi ne-a făcut şi din ochi.
- Sunt convins că o să treacă peste.
El şi celelalte insecte, animăluţe, care îşi puteau desfăşura traiul în linişte în cocina care devenise apartamentul meu.
- Dar se pare că am avut parţial dreptate. a spart el liniştea, nerăbdător. Părinţii tăi tot au reuşit să te elibereze de un „demon”.. a continuat sugestiv, luând în mână un pantof de-al Ninei din cutia în care trântisem tot şi fluturându-l prin aer ca fluturaşul păcii.
Am ridicat capul uimit. Deşi ştiam că nu credea nici el ce a zis. El întotdeauna s-a înţeles uimitor de bine cu Nina, era o vreme când eram şi gelos pe ei. Da..eu iubitul ei. Când a ales să plece a fost la fel de distrus ca mine, deoarece ne petrecuserăm toţi trei serile împreună. La bine şi la rău.
- Nu ei au reuşit, l-am contrazis pe un ton misterios.
A stat puţin în dubiu, cântărindu-mi vorbele. Tom nu era prost, dar îi plăcea adesea să facă pe unul.
- Cine eşti tu? m-a chestionat extrem de sobru, aproape îngrijorat. Ce au făcut cu prietenul meu ?
- Aşa îţi mai place să faci pe măscăriciul..
A dat din cap.
- Tu vorbeşti serios ? Am înţeles eu bine?
L-am mai lăsat să fiarbă puţin. Sincer,mă distra să îl ţin aşa, pe jar. Să mă joc cu nervii lui, pentru că şi el o face adesea.
- Da. categoric. am zis atât de convins că m-am uimit şi pe mine.
Am încercat să nu cad într-un hohot de râs, pentru că lui Tom practic îi căzuse faţa. Asta era ceva nou. Sturridge făcut knock out de mine. Deşi cred că era mai posibil, statistic vorbind, să creadă că mi-au extirpat forţe malefice creierul, decât că mi-am deschis inima din nou pentru cineva.
- Cum ? Când ? Eu de ce trebuie să aflu ultimul ? şuvoiul de întrebări din partea lui era ca o inundaţie.
Am ridicat din umeri indiferent, şi am mai tras un fum.
- Unde ai cunoscut-o, cum arată ? continuă la fel de înflăcărat.
M-am făcut că nu-l aud, şi am rupt şi ultimul portativ. Am privit contemplativ locul. Arăta impecabil. Am simţit cum creşte inima în mie de mândrie. Acum era totul pregătit pentru Lisa.
- Cum e ea? a făcut o ultimă încercare, deznădăjduit de cât de secretos devenisem.
- Diferită. am rostit pe un ton plin de admiraţie şi blândeţe, şi Tom a oftat, probabil oftând că iar nu reuşise să scoată mai multe de la mine.
Am stat puţin în cumpănă, gândindu-mă dacă era cel mai bun mod de a o descrie. Am zâmbit în sinea mea, mândru. Cu siguranţă da.
- Diferită.. am rostit încet, ca pentru mine, în timp ce gândurile alergau acum ca un accelerat către ea..

Back to Lisa

Aveam cred, câteva ore de când mă învârteam ca o curcă beată. Oricine m-a văzut a crezut ori că sunt drogată, ori scăpată de la un sanatoriu. Mă străduiam să mi-l alung din minte, dar senzaţia că îmi e alături, că îi simt respiraţia pe faţă, sau atingerea pe piele, nu vroia să mă părăsească. Descoperisem însă, într-un final, dar din păcate prea târziu, şi când nu mai vroiam asta, trucul magic prin care să-l fac să dispară : era suficient să îmi doresc să rămână cu mine, să nu plece.. şi el făcea opusul.
Oricum pierdusem noţiunea timpului, şi zic asta pentru că tocurile mele tropăind pe pietrele lucioase mă informau că mă îndepărtasem de mult de civilizaţie, fiind singurele care se mai auzeau.
Nu ştiu cum mai eram capabilă să raţionez acum, simţeam că se învârte lumea cu mine. Nu înţeleg naiba, doar băusem doar un nenorocit de pahar, cu individul ăla de la un bar, care pretindea că mă cunoaşte, dar eu nu l-am recunoscut. Acum trecuse ceva vreme de când plecasem de acolo, dar nu mă simţeam bine deloc.
Am început să grăbesc pasul, pentru că zona asta era dubioasă rău. Şi nu mă simţeam totuşi ca Van Helsing acum, să le rup moacele tuturor care ar fi avut ceva cu mine. Mi s-a părut că aud un zgomot, şi m-am întors precaută. Nu recunoşteam sursa care a produs-o, şi mă simţeam şi rău. Picioarele deja mi se înmuiau, vedeam tot felul de luminiţe colorate, şi, pe naiba, ştiu sigur că nu erau artificii. Capul îmi vâjâia în toate modurile posibile, sângele îmi pulsa cu grabă prin vene. La dracu’ , sigur mi-au pus ceva în băutură..
M-am întors repede, hotărâtă să o tai de aici, chiar şi târâş, şi atunci l-am văzut. O statură înaltă şi solidă îmi apăru în faţă, prea întunecată pentru a o recunoaşte. Am încercat să mă îndepărtez, dar mă înfăşcă de braţ şi mă trase lângă el. M-am cutremurat, când am simţit vata îmbibată cu o substanţă care îmi dădea o stare de amorţeală, de neputinţă. Am încercat să mă zbat dar era inutil.
Şi apoi s-a făcut întuneric.

. . .

Un sunet iritant se auzea când eu mă chinuiam să deschid ochii. Cu greu, am reuşit, şi am remarcat şuviţele de păr cum erau plecate în jos, peste faţa mea. Unele dintre ele îmi erau în gură, şi aveau un gust neplăcut de şampon, şi miros de tutun. Am ridicat capul cu greu, simţind o durere acută la gât, care îmi amorţise pentru că stătusem până acum cu el în jos. Printre firele care mi se lipiseră de faţă, am reuşit să găsesc sursa pârâitului sâcâitor. Un prăpădit de bec, care clipea, probabil prea laş să îşi dea duhul şi să se stingă, prea neputincios să stea aprins.
Încheieturile mă strângeau îngrozitor, şi aproape că simţeam pe carne funia cu care erau legate. Încăperea în care eram se măna cu un beci, era întunecată, sumbră, şi mirosea urât..ca să nu zic că duhnea. Mirosul de tutun şi de alcool, amestecat cu mucegai şi mizerie, inundase fiecare particulă de aer. Subit, o senzaţie de greaţă îmi strânse stomacul, dar am încercat să nu mă comport ca o răzgâiată.
Aveam altele de făcut acum, cum ar fi să scap de aici. Îmi aminteam senzaţia grosolană a strânsorii acelei persoane, modul cum apăsa cu ciudă pe nasul meu cu acea vată. Capul îmi era vraişte, dar, din fericire, încă putea raţiona. Nu era greu să îmi dau seama că fusesem răpită de cine ştie ce gorilă obsedată şi împuţită. Că mă legase aici ca un laş. Am încercat să îmi trag mâinile dar erau prea tare legate. Apoi am vrut să mişc scaunul, dar doar aş fi reuşit să fac zgomot astfel, ceea ce nu vroiam. Nu părea să fie nimeni aici, ceea ce era bine, nu trebuia să îi atrag atenţia.
Apoi am auzit paşi, care se apropiau încet. Cred că devenisem albă ca varul. Un fum începea să facă nişte forme sinistre în aer, ca nişte feţe îngrozitoare. Era cu siguranţă cineva acolo. Cineva care mă pândise ca o cobră, în întuneric, şi acum îşi făcea simţită prezenţa. Nu foarte departe de mine apăru o umbră, conturul unui bărbat.
Am înghiţit în sec şi am simţit cum îmi îngheaţă sângele în vine. Un miros de ţigări cunoscute mă învăluia tot mai tare, parcă dorind să mă stranguleze. Deşi nu îi puteam vedea, simţeam cum mă sfredeleau ochii persoane din întuneric.
Şi apoi i-am văzut când a păşit în lumina slabă a becului. Albaştri. Glaciali.
Am simţit că îmi stă inima când am auzit acea voce atât de cunoscută, de sarcastică, diferită, care parcă m-a străpuns ca un cuţit:
- Kalos orisate, Anyanka.

______________________________________________________________________
Acest cadou este un cadou pentru Veronica, unul dintre cei mai mari susţinători ai mei. Sper să te bucuri de el, şi să fie ok. Mi-am ieşit din mână cu scrisul.
De asemenea, vă mulţumesc tuturor care aţi dat mesaje sau m-aţi întrebat când mai postezi, şi în primul rând vă mulţumesc că mai credeţi în mine, şi încă mai citiţi!
Pupici şi Sărbători Fericite, cu întârziere.

P.S. O să fac tot posibilul să îi pun mai multe imagini,sper să găsesc câteva potrivite.

Aaa! Şi ştiu că probabil nu aţi înţeles, unii, modul cum s-a terminat capitolul 14, cu continuarea din 15. Dar vă asigur că vă veţi clarifica semnele de întrebare în capitolul următor.