Cap. 3 Rebellion

În ultimele 15 secunde mai mult de 50 de idei ucigașe mi-au inundat mintea. Recunosc, sună gen Einstein sau ceva să pot procesa atâtea date într-un timp așa limitat, dar, mereu am fost lipsită de modestie când trebuia să recunosc că : sunt un geniu. Nu eram mulțumită, din contră, eram disperată până la explozie craniană, că trebuia să îmi irosesc capacitățile extrasenzoriale pe așa o javră, dar măcar gândurile mă țineau ocupată.
Îl ardeam din priviri necontenit. Nu părea să îi pese, chiar deloc. Căsca gura ca un retardat pe geam, fredona nu știu ce versuri tâmpite ce semănau uneori cu sunetele scoase de un măgar excitat doritor de împerechere , sau cu răgete suferinde de bour.
Nu m-am stopat o clipă măcar să îmi arăt dezgustul față de comportamentul lui stupid, și nici el nu a încercat vreun moment să-mi arate că îl doare undeva de disconfortul meu. Ceea ce mă făcea să îl detest și mai mult.
Și-a scos o brichetă din buzunar, iar în clipa aceea am remarcat ce corp atractiv are nenorocitul. Și-a ridicat bazinul ușor pentru a o scoate din buzunarul din spate, în timp ce tricoul negru se mula conștiincios pe un abdomen intrigant, ce parcă te ademenea să îl atingi. Atunci am observat că nu era îmbrăcat ca un cerșetor împuțit, că tricoul era vizibil scump, că stilul lui era unul studiat, intenționat așezat haotic. Că părul era perfect. Cum nu l-am avut eu vreodată. Parcă trădătorul ăsta de vânt era hairstylistul lui personal. Și dușmanul meu de moarte, având în vedere că făcuse din podoaba mea capilară un fiasco, o mătură bună de aruncat la coș.
M-am strâmbat urât, dezgustată de situație, pentru mine.
- Ce e..Ți-ai mușcat limba ? întrebă cu o seriozitate și o îngrijorare prefăcută.
Mi-am ațintit ochii asupra lui copleșită, fără să înțeleg ce dracu’ insinua.
- Ah, nu, dacă era asta probabil acum te zvârcoleai pe jos din cauza veninului. continuă pragmatic.
Un nou atac sub centură. Previzibil.
- Sincer, care e problema ta ? l-am înfruntat iritată.
Adevărul e că venise ceasul să punem cărțile pe față. Stai, asta am făcut tot timpul. Atunci, era momentul reproșurilor dure fără violență. Dacă putem așa ceva.
A pufnit agitat, luând o mimică pașnică șocant de repede.
- Nu știu.. Cred că oboseala e de vină. rosti oftând.
A început să aprindă și să stingă focul din brichetă, și nu știu dacă scopul era alungarea nervozității sau trezirea neuronilor lui înghețați.
- Nu mă interesează aspecte legate de tine. Din partea mea poți să și crapi. Mă refeream.. ce ai cu mine ?
Ah, tocmai făcusem din asta o întrebare retorică.
- Asta te-aș putea întreba și eu, având în vedere că sunt victima aici. se apără ridicând o sprânceană.
- Victimă nu e cel care se victimizează tot timpul. Acela e doar un imbecil. am spus degajată.
L-am simțit cum se enervează, și cum coace la foc mic. Nu mi-am oprit senzația de satisfacție să-mi picteze un rânjet meschin, insensibil.
- Ești chiar așa o individă inadaptată și revoltată pe ce e în jur. a consemnat ca un psiholog ieftin.
- Sunt doar un suflet rebel şi supărat într-o lume de sfinți falși. am reformulat acuzatoare , cu o urmă de amărăciune în glas.
- Să știi că în general nimănui nu îi pasă dacă te simți tu mizerabil în interior sau nu, ori nefericită, așa că ai putea la fel de bine să fii fericită.
Îmi ţinuse discursul plin de interes şi cu un ton implicat.
- Foarte.. încurajator. am închis sec subiectul.
A părut că îmi respectă răceala din ton și tristețea instalată, adoptând o poziție mai demnă și serioasă. Apoi a scos o țigară din pachetul meu, a aprins-o cu bricheta pe care o amețea mai devreme, și mi-a întins-o îndemnându-mă cu o privire hoțească.
- Uite cel mai bun remediu. Alungă orice gând lugubru sau supărare.
Am început să râd subtil, mai amuzată de mimica de clovn cu care încerca să mă ademenească decât de tacticile lui infantile. I-am șterpelit-o dintre degete ca un copil poznaș, apoi am dus-o flămândă la gură.
Nu știu cum a putut furia și cretinul ăsta să mă facă să uit o perioadă nepermisă de fumat, cum m-a împins să îmi trădez involuntar iubirea mea eternă şi căreia îi eram așa fidelă. Până acum.
Primul l-am tras în mine lacomă și disperată, chiar sub privirile lui cârcotașe, fără să îmi pese. Al doilea fum a fost elegant și savurat. La al treilea chiar m-am lăsat total copleșită de nicotina calmantă, remediul sănătății mele.
- Mă simt mituită. am recunoscut cu o mimică învinsă, surâzând, sub privirile lui împăcate.
Adoptase o față mai împăciuitoare și părea că lăsase deoparte sabia războiului pentru un moment, ceea ce mi-a permis să îmi trag răsuflarea, și să fumez în liniște.
- Cu.. propriile arme. completă pe un ton jovial. Știam eu că țigările sunt steagul alb al păcii. zise cu o grimasă.
Am analizat intrigată chiștocul de Djarum Black dintre degete. El, înțelegându-mi contradicția, a continuat cu o voce amuzată:
- Deși sunt mai negre decât gândurile pe care le mocnești pentru mine.
Mi-am dat ochii peste cap, acompaniată de sunetele stupide produse de amuzamentul lui neadecvat. I-am înșfăcat apoi cu o mișcare rapidă pachetul dintre degete și bricheta, încât nici n-apucă să respire.
- Nu mă mulțumesc cu puțin. i-am replicat pentru a-l dumiri în timp ce mai aprindeam una, deoarece avea o față tare încurcată și pierdută.
I-am întins și lui pachetul, dar el în loc să facă ceva practic, continua să se uite ca un cățel amețit când la țigări, când la mine . Senzația aceea enervantă cum că e un retardat se găzdui iarăși în mine, și am ripostat impulsiv, pe un ton poruncitor:
- Vrei să te rog, sau ce ? O invitație specială, poate, cu floricele și steluțe pe ea ? continui țâfnoasă.
- Cu inimioare poate. mă ironiză subtil.
Am început să-i trimit săgeți ucigătoare din priviri, simțind cum mi se accelerează sângele în vene.
- Ok, ok, am înțeles, aprobă râzând și întinzând degetele spre pachet. Merci.
Mi-am întors capul din direcția sa, și am remarcat cu stupoare că mergeam ca un melc, și acela adormit, sau beat.. Kilometrajul era sfânt, grăia mereu adevărul. Bordul mașinii mi-a arătat asta prin viteza de nimic cu care rulam, una rușinoasă, deloc tipică mie. Logic, dacă mi-am irosit atenția neprețuită pe individul ăsta ieftin, în loc să mă ocup de ceea ce era cu adevărat important. Am vrut să schimb viteza, dar o boare necunoscută m-a amorțit instantaneu, acompaniată de o apropiere nepermisă și care parcă m-a electrocutat fulgerător.
Am tresărit, rămânând blocată, ca o statuie proastă, lângă insul care stătea lângă mine, cu capul aproape, cu buzele țuguiate care țineau țigara dreaptă, cu niște ochi mari și gri, care mă investigau.
S-a încruntat ușor, încurcat. A ridicat apoi cu buza de jos țigara, parcă dând indicii unei persoane cu dizabilități în legătură cu ce vroia. Pentru o clipă m-am simțit ca o retardată. Dracu’ să-l ia !
- Ah, am zis pierdută, îndreptând țigara din gura mea către el.
În timp ce o aprindea, m-am trezit înotând în ochii lui misterioși, i-am putut repera fiecare părticică din chip, ce mi se înfățișa ca o hartă simplă și accesibilă. Era așa incomod și confortabil în același timp să stăm așa, față în față, fără alt sunet decât cel al motorului adormit, care dădea să se oprească de acum din cauza vitezei cu care îl umileam. Emana o plăcută căldură, ca să nu mai spun de aroma care o răspândea în jurul meu. Un impuls flămând de a-l săruta mă lovi, dar, logic, nu vroiam să mănânc și țigări, mai nou.
Aș fi făcut-o, când vroiam ceva luam, fără frontiere, fără limite. Tipic mie. Dar..ceva m-a oprit parcă să iau cu forța și acum, indiferent dacă era un nenorocit de sărut cu un străin. Nu era prima dată când aș fi încercat asta, nu ar fi fost nici ultima, dar parcă un al cincilea ticălos de simț mă împiedică, avertizându-mă că nu e bine să pășesc într-un joc cu el. Că poate fi periculos.
- Știi, poți manipula ușor cu ochii ăia gri. am zis ca o constatare obiectivă.
El nu păru prea impresionat de complimentul meu, poate pentru că era prea sec.. sau nu mă exprimasem bombastic și cu înflorituri grețoase tipice femeiușilor disperate. Cert e că era prima dată când primeam indiferență din partea unei perechi de pantaloni, indiferent cum mă adresasem.
A tras un fum, în timp ce privea dezinteresat, înainte. A expirat făcând un nor firav, prin care i-am putut observa mimica placidă și regulată de până atunci. Nimic nou. Ce frustrant.
- Știi, cred că ai o problemă. pufni calm.
Vocea lui bizară parcă mă anunța că acel creieraș pătrățos al lui nu gătește nimic bun și lăudabil, dar l-am lăsat să-și facă mendrele.
- Uimește-mă. i-am replicat cu o falsă ironie, mărind ochii, și jucând teatru.
Impuse o pauză iritantă, care m-ar fi făcut să mă învârt ca o leoaică în cușcă dacă eram pe uscat. A înghițit ușor, în sec, continuând să se dedice viciului nostru comun. Apoi, ca și cum ceva l-ar fi trăsnit, parcă își aminti că mai existam și eu undeva în zonă, și așteptam un nemernic de răspuns ce se lăsa așteptat, spuse:
- Ai tendința să vezi totul în gri.. Viața, circumstanțele.. chiar și ochii mei.
Oh, nu iar o lecție ieftină de morală.
- Care sunt toată ziua albaștrii. accentuă ultimul cuvânt amuzat și plin de el.
Chiar părea mulțumit de culoarea lor spălăcită și plictisitoare.
- Ah, atunci chiar nu e nimic special la tine. am consimțit cu o falsă părere de rău.
Scopul vorbelor mele era bineînțeles același de până acum. Să îl fac să se simtă un nimic.
- Mdeah, interesant punct de vedere. Doar tu știi ce ai vrut să zici.
Tonul vocii era sobru și deloc personal, deloc implicat. Parcă încerca să îmi spună printre rânduri că nu dă dracului doi lei pe ce cred eu. Ceea ce era normal. Și era și un sentiment împărțășit. Dar, totuși, de ce mă simțeam așa frustrată, atunci ?
- Mă refer că ochii gri te-ar fi făcut.. aparte. Unic. Albaștrii egal comun.
- Uite de asta nu mai iese soarele. spuse aproape căscând.
Modul în care primise scurta mea intervenție binevoitoare mă făcea să îl detest și mai tare, să îi urlu că pentru mine rămâne o zdreanță inoportună, dar, pe de altă parte, sporea misterul și începea să țese o ușoară fascinație de necunoscut. Așa că m-am trezit nu știu cum lovită de o necesitate de a afla mai multe despre el.
- Și ..
Prin mintea mea începuseră să circule o multitudine de nume cu R, începând cu Rino, Ring, Raisler.. pentru că era singurul indiciu pe care mi-l mai aminteam.
- Rock..
Am ales într-un final, la întâmplare, unul, ca la ruleta rusească. Speram să fie cel norocos. Dar hohotele lui subite mi-au dat de înțeles că și acum clacasem. Cu o mimică crispată, așteptam să mă ardă neiertător:
- Rock.. Piatră ? Nu, nici o șansă să îți fur ție titlul ăsta, crede-mă.
Ceea ce a și făcut-o de îndată ce i s-a dat ocazia. Nenorocitul.
- E Rob. De la Robert. R-o-b. silabisi de parcă eram handicapată.
- Bine, bine, am reținut ! Domnule nimeni care te crezi important ! am rabufnit, cedând nervos.
El a dat din cap mulțumit. Nu știu dacă motivul era memorarea stupidului său nume, sau pentru că era de acord cu mine că e un nimeni. Dar cum nu prea i se învârt rotițele,prima opțiune e cea mai probabilă.
- Așadar.. ce căutai pe aici ? am continuat intrigată.
- Pe tine. rosti scurt și cu o voce ironică.
- Sau pe dracul, mai bine zis. l-am corectat strictă.
Mi-am răsucit ochii, iritată de non răspunsul lui, și de lipsa de informații din el. Începea din nou să mă scoată din minți. Mai nou era ocupația lui preferată și primordială, văd.
- Dar tu ? întrebă și el.
- Eu.. sunt fascinată de lanurile părăsite și de singurătate. am replicat sarcastică.
El a început să mă privească ciudat, cu un soi de neînțelegere și iritabilitate în ochi. Parcă furtuni se dădeau în ei.
- Atunci la fel și eu. mi-a dat şah mat brusc.
Am oftat ușor, dar poate prea evident, din moment ce el a perceput asta. Mai nou mă dădeam la tot pasul de gol, ca o tâmpită.
- Mergeam la niște cunoștințe mai departe, undeva, și am rămas ca fraierul în mijlocul drumului din cauza motorinei.
Un instict diabolic de a-l lua peste picior mă dovedi imediat:
- Pana prostului. am zis acidă. Tipic.
S-a uitat răutăcios la mine, dar m-a ignorat. S-a aplecat ușor sub scaun și a scos o cutie de bere. Părea mulțumit, iar mie îmi venea să vârs doar gândindu-mă ce gust oribil are.
- Cum poți să bei fiertura aia grețoasă ? imediat l-am atenționat strâmbându-mă.
In gura mea un soi de gust teribil, ca și cum mâncasem o lămâie împuțită și mucegăită, l-am perceput. Nu știu dacă eram aproape de adevăr, dar simțurile mele aceste corelații le făcuseră. Poate exageram. Sau poate eram doar realistă.
- Mi-e sete. Am alte arternative ? a pufnit nervos.
Parcă și vizualizam drojdia încinsă cum scotea bulbuci din cauza toropelii în care a stat până acum. Deși era mai comod pentru mine să sper că de data asta va da colțul doar bând din otrava aia, nu știu ce instinct stupid s-a trezit din mine să zică:
- Mai bine storci apa din frunze și o bei, decât asta.
- Da, mai bine taci naibii odată. Asta ziceam și eu. mi-a impus arogant și rece.
Asta îmi trebuie dacă ofer sfaturi inadaptaţilor.
- Eu doar te-am avertizat. am mimat inocența în voce.
- Cu siguranță, chiar acum mă voi ghida după sfaturile prietenoase ale celei care vrea ”să crap”.
S-a uitat acuzator și sever. Vântul îi flutura părul într-un mod artistic și senzual, creând o scenă a unui actor care parcă filma un rol de băiat rău.
- Cu puțin noroc, ești pe drumul cel bun. Fără ajutorul meu. am zis voioasă.
A mârâit în sinea lui, dar nu i-am perceput injuriile din cauza aerului accelerat care i le sufla rapid dintre buze.
- Nu suport americancele arogante și care se cred superioare. pufni agitat.
Am căscat ochii larg, uimirea modelându-mi imediat mimica stupefiată.
- Apreciez sinceritatea. am reușit să spun împăcată.
Nu mai primisem așa ceva până acum aici. Vorbe spuse franc și fără urmă de vinovăție.
- Și eu detest englezii de orice fel, caracter, religie, sau culoare a ochilor. l-am informat calmă și cu subînțeles.
El a surâs cald, dezgropând o adâncitură frumoasă, aparte, în colțul gurii, și dând ușor din cap.
- Asta explică multe. consimți.
Așa o fi.
- Ce te-a adus atunci aici, în țara asta.. insuportabilă ? spuse ironic, luându-mă peste picior.
- Nevoia..
- De ?
- De a reflecta. De a-mi găsi un rost în viața asta idioată.
Mii de frământări, de deziluzii, de amintiri dureroase îmi apăsau acum pe sufletul atât de obosit de toate. Revenise și acea senzație neplăcută că și să respir e greu și înțepător. Dar și sentimentalismele de o Ioana D’Arc revoltată și hotărâtă să își facă dreptate cu propriile mâini.
- Părinții mei m-au trimis într-un soi de vacanță forțată la ”oamenii aceia amabili, sensibili, sufletiști, unde te vei simți liberă și împăcată cu tine.”
Am transmis cu exactitate și cinism, modelându-mi vocea după tonul lor stupid și zaharisit din momentul în care îmi spuseseră asta. Și la rememorarea ultimelor clipe cu ”scumpa mea familie”, în loc de dor și atașament, un soi de nervozitate cronică începu să mă mistuie. Singurul mea mulțumire că sunt aici e distanța față de ei. Una care mereu a existat între noi, dar care acum poate fi și măsurată.
- Nu poți cataloga toate felurile de mâncare rele dacă te-ai fript într-unul. vocea lui blândă încercă să mă consoleze.
- Uite cine îmi spune asta.. Chiar cel care mă arde încontinuu cu ” ospitalitate ” incomensurabilă. i-am tăiat vorbele cu scârbă.
A tăcut apatic, și eu am făcut același lucru. Măcar avea respectul și bunăvoința să își țină fleanca.
Părea însă că nici liniștea nu era un camarad prietenos. Nimic interesant de auzit, nimic de spus. Nimic de văzut. Zero adrenalină, zero clipe care să-ți taie răsuflarea. Simțeam monotonia ca o apăsare grea. Și că decizia mea pripită de a arunca câteva haine într-un bagaj, și de a o tăia unde văd cu ochii, nu cea mai inspirată.
Dar asta eram eu. Cea pentru care alegerile eronate existau constant.
I-am aruncat bricheta cu forță, care a ricoșat din pieptul lui, în poală. Intenția mea era să îl fac atent, să înceteze cu ceea ce se transforma ușor într-o tortură.. liniștea. Nu s-a sinchisit să mă privească, doar a luat-o mormâind ceva și a băgat-o buzunar. Acum regretam că nu i-o trântisem în cap, pentru că astfel, sigur ar fi reacționat cumva. Măcar un ” Du-te naibii” smuls cu ură, măcar atât să fi auzit.
Mă simțeam din nou ca la început. Acceleram furtunos, vântul care îmi șuiera mințile, și așteptam acum ”un el” peste care să trec cu mașina. Dar nu mai era nimeni. El era lângă mine, și nu îmi vorbea. Îmi venea să urlu de nervi.
Înserarea se lăsa pe nesimțite, vedeam nori negri ,gri, care se balansau ca niște bețivi, zăream câte o bufniță răgușită care făcea acrobații nereușite. Un frig îmi intra în piele, și începea să fugărească fiori neplăcuți.
În fața noastră, drumul se despica în două direcții diferite, și parcă urma să aleg calea dintre Iad și Rai. El a început să îmi facă semne disperate cu mâna , cu fața lui subit preocupată și insistentă să o iau la dreapta, habar n-am de ce . Dacă ar fi fost mai drăguț cu mine poate l-aș fi ascultat. Sau cel mai probabil nu. Dar, clar, pietrele sunt mai interesant aranjate în partea cealaltă ,deci avem un câştigător.
Am întors volanul spre stânga nepăsătoare, chiar sub ultimele lui încercări în van. A oftat adânc, resemnându-se cu greu, în timp ce se întorsese cu capul către partea respectivă, de parcă încerca să o păstreze vie în memorie, sau să își lua rămas bun în gară, în tren fiind, de la vreo iubită. Îmi venea să mă bușească râsul, sau plânsul , pentru că tipul ăsta era tatăl ciudaților.
Am ridicat din umeri inocentă în timp ce el mă privea încruntat, trimițându-mi cuţite de foc. Care, spre ghinionul lui, nu mă atingeau deloc.
Am apăsat pedala care începea să urle sub piciorul meu neiertător. De data asta mă hotărâsem să adaug ingrediente care să dea gust aventurii acesteia nesărate și plictisitoare, și în modul meu neortodox.
- Ce dracu’ crezi că faci ? mi-a urlat în tâmplă.
- Trăiesc , asta fac ! am strigat cu un râs malefic.
- Pai dacă vrei să mai zici asta, ar fi cazul să o lași mai moale !
- Oh, nu pot să cred că ești doar un băiețel laș și fricos ! l-am torturat luându-l peste picior.
Dar nu am apucat să întorc capul în faţă, când l-am văzut pe el cum parcă se ferește disperat, și cum ceva , ca o forță neprevăzută, apărută după o bubuitură asurzitoare, și un cutremur intens al mașinii pe care l-am simțit în fiecare os sau bucată de piele, o ridică de la pământ fulgerător, propulsându-ne în tenebru.
Uite cine se plângea de lipsa adrenalinei.

Rob – First Observations

Specimenul întâlnit, unul rar, dacă nu unic, s-a dovedit a fi extrem de violent și instabil psihic. Un atac direct la integritatea mea corporală, vătămarea continuă a nervilor. După o tendință eșuată de dominare a mea, ajutată de o siguranță de sine impusă, am reușit să domolesc puțin din excesele de furie și de lipsă de control ale speciei, chiar să îmi dovedesc puterea si forța față de ea.
Coordonatele fizice : nu foarte înaltă, cu un păr mediu prins haotic într-o coadă de cal dezordonată. O piele semi bronzată, ochi mari și verzi, sticloși. Buzele pline și umede. Un tatuaj bizar pe spate, cu un fel de fluture, plus alte elemente indescifrabile momentan. Trăsături extrem de atractive, dar menite cred doar să atragă în plasă, să ajute la captuarea prăzii.
Nu pot încă consemna dacă are inimă, sau suflet. Toate indiciile mă fac însă să cred că nu.
Neprevăzutul, incertitudinea, sunt mereu prezente în apropierea ei. Nu știi la ce să te aștepți, nu știi cum să acționezi. Am remarcat că la violență răspunde cu violență, la bunăvoință la fel. De parcă e programată genetic să fie așa.
Prima zi de observare aproape se încheie , și același sentiment de disconfort datorat necunoscutului. Aceeași neputință de a o persuada, doar uneori învingătoare. În rest doar eșec.
Urmează în decursul zilelor ce vor urma să fac o analiză exactă a acestui specimen feminin pe care l-am botezat simplu ” Katherine”.
Deși mai potrivit ar fi fost Katrina, ca uraganul.