Cap. 5 Memories of Nobody

____________________________________________________________________________________
Pentru cei care se plictisesc uşor şi urmăresc mai mult firul acţiunii, doresc să îi atenţionez că în partea a două este un pasaj destul de lung care prezintă mai mult stările personajului, tulburările pasagere, şi maschează totodată şi un gol, o lipsă. Dacă vă vine greu săriţi acea parte, citiţi mai spre final. Menţionez că este cam printre singurele de genul care vor fi prezente, nu vă speriaţi, dar acum era necesar pentru definirea unei părţi diferite a personajului.
___________________________________________________________________________

Am dus sarcastic revolverul spre buze şi am suflat un fum inexistent. Nu trecuseră treizeci de secunde diferenţă de când trăsesem al treilea glonte, în cealaltă parte, la fel de aproape de el. Sau poate mai aproape. Ceea ce era amuzant, într-adevăr, dar şi puteam da de naiba dacă le terminam într-un mod impulsiv şi fără rost.
Îmi păstrasem rânjetul malefic pe chip, expresia aceea de „ O să-ţi zbor creierii” arătând cred eu perfect pe el. Lui însă îi trecuse micul moment de surprindere, stătea tolănit pe jos , ameţind un fir de iarbă între degete. Părea destul de captivat, mă întreb dacă îi făcea vreo vrajă să îl transforme într-o armă de luptă şi să mă atace. O.. vată de zahăr poate ? Nu cred că ar reuşi mai mult mititelul.
- Să nu uiţi că indiferent de ce faci, şi de moment, roata se întoarce .. l-am întrerupt iritată din mica lui încercare de flirt cu nefericita aia de iarbă.
A înghiţit în sec, ignorându-mă. S-a încruntat uşor, şi apoi a revenit la faţa lui lejeră şi lipsită de griji. Asta mă făcea să explodez de neplăcere. Să mă simt invizibilă, inutilă, nu o individă problematică ce dorea a juca un rol de criminală super înfricoşătoare. Ci doar o păpuşică stupidă cu o non jucărie în mână.
- Uite, pentru că tu nu ai cerut ultime dorinţe, mă gândeam să îţi ofer eu una.. am continuat pe un ton senzual în timp ce mă apropiam de el cu paşi mărunţi şi exacţi.
El ridică circumspect privirea, de parcă era interesat cu adevărat de propunerea mea, şi nu prezenta nici măcar o urmă de teamă în gesturile mult prea naturale. Iar asta era total neplăcut pentru mine. Eu îl vroiam înfricoşat, înspăimântat, cum îmi cere iertare în genunchi şi mă imploră să îi cruţ existenţa nefolositoare.
- O moarte rapidă şi fără multă durere..
L-am informat în timp ce mă aplecasem lângă el, şi începusem să plimb uşor pistolul pe tâmpla lui. Ridică din umeri plictisit, fără să mă privească. Se uita undeva în depărtare, total deconectat de apropierea mea.
- Sau aş putea să prelungesc suferinţa..
Continuam cu acelaşi ton ameninţător în timp ce coborâsem spre piept, şi acum ajunsesem la inimă. Am apăsat uşor, şi el a tresărit. Şi-a întors capul spre mine şi m-a privit cu nişte ochi mari şi superiori.
- Ai de gând să.. termini odată cu joculeţele tale psihopate şi să treci la treabă ? Încep să mă cam plictisesc.. mă ironiză căscând.
Am simţit cum îmi cade maxilarul, dar din fericire era doar nenorocita mea de imaginaţie vinovată. Un instinct animalic să-l plesnesc peste faţă mă cuprinse, dar nu ştiu cum m-am abţinut. Poate pentru că nu vroiam să stric distracţia de la început.
- Poftim ? am reuşit să spun suspicioasă.
Robert a început să râdă uşor, fără pic de ruşine. Deja îmi făcea rău cu modul nepăsător şi lipsit de griji cu care mă trata.
- Dacă tot voi avea în curând o întâlnire cu vreo focoasă cu părul de foc din Iad, măcar să nu am mimica asta urâcioasă şi anostă, nu? Ai putea să mă întreţii cu ameninţări mai vioaie şi originale, cred.
- Scuză-mă că sunt aşa directă, dar faţa asta idioată oricum o să o ai mereu. l-am adus la realitate răutăcioasă.
El a ridicat o sprânceană, strâmbându-se ca un copil răsfăţat.
- OK.. dar fi tu sigură că acolo voi găsi o diavoliţă mult mai sexy şi fierbinte decât tine, şi clar mai hotărâtă.
Tonul pe care îmi vorbea era impersonal, dar calm şi sigur pe el. Ochii frumoşi, limpezi, se jucau zglobii când uitându-se la ai mei, când la buze. Un gest imatur m-a forţat să mi le muşc uşor, şi atunci faţa lui enigmatică a început să se apropie cu tact de a mea. Respiraţia lui îmi apăsa uşor pe piele, şi parcă eram într-un fel de transă.
Până când m-am scos din starea asta nenorocită cu violenţă :
- Ce crezi că faci, glumeţule ? am mârâit.
I-am împuns gâtul cu gura revolverului, făcându-i o adâncitură inestetică în el, şi îndepărtându-l de mine. Şi-a încordat maxilarul, continuând însă să mă privească trufaş :
- Nu, chiar n-o să-ţi iau mica jucărie, oricât te străduieşti tu să mă ademeneşti. Sunt foarte interesat până unde eşti capabilă să ajungi. mă înfruntă rânjind cu subînţeles.
Nu mai am nici o incertitudine cum că diferenţa dintre creierul lui şi o măslină o face doar culoarea. Şi.. ce tâmpită pot fi eu, că am depăşit o graniţă impusă chiar de mine către el. Dar să creadă că doream să îmi înşface pistolul, să ajung iar în mâinile şi mofturile pe care mintea lui lucioasă şi perversă le-ar putea născoci, asta chiar era o aberaţie.
- Ascultă, domnule care te crezi Atotştiutor ! Crezi că mă joc ? am început să ridic furioasă tonul la el.
El a încercat să răspundă dar l-am întrerupt cu nesimţire :
- Aş putea să îţi zbor capul cu un simplu gest minor. Am un glonte cu numele tău în el, şi e nerăbdător să facă cunoştinţă cu sângele tău ieftin !
El a pufnit uşor, cu o mimică plină de ură aţintită asupra mea. Ochii lui m-ar fi sfâşiat, dacă ar fi putut, fără să reflecteze o clipă măcar.
- Moartea sună perfect pe lângă corvoada de a te suporta pe tine. a scuipat cu dezgust.
Am început să îi bag tot mai adânc ţeava în gât, încât aveam senzaţia că o să iasă pe partea cealaltă. Începuse să respire tot mai precipitat, cu dificultate, dar nu înceta să mă sfideze.
- Uite că nu îţi voi da această satisfacţie. Nu sunt atât de proastă să îmi iau în cârcă uciderea unui nimeni ca tine, un vierme, un ticălos care doar face umbră degeaba pământului. Chiar şi aşa, nu meriţi nici măcar să te omor.
A ridicat sprânceana circumspect, şi l-am mai slăbit puţin din modul crud cu care apăsam. A reuşit să ia o gură mare de aer, şi imediat am revenit la ameninţări, dar şi la intimidare.
- Vreau să pleci, să dispari, să uiţi că m-ai cunoscut vreodată. A fost calvarul meu să te suport până acum, dar toate au o limită.
Şi încă mai cred că el mi-a fost trimis cu scopul de a-mi plăti toate păcatele.
- Nu vreau să mai stau o clipă măcar în prezenţa unui specimen aşa josnic, mârşav, abject, afurisit. Eşti doar un nenorocit plin de tine, dar care în ochii mei nu valorezi nici cât o ceapă degerată. vorbeam pe un ton rece şi calculat, plin de venin.
M-am ridicat brutal împingându-l cu ciudă, continuând să îl aţintesc cu pistolul. El a oftat adânc, a luat o mimică de învins, şi a spus pe un ton politicos :
- Pot avea măcar o ultimă ţigară ? a spus cu o grimasă, şi cu ochi lucioşi.
Privirea lui îmi păru şireată şi misterioasă. Am vrut să refuz, însă m-am gândit că poate astfel voi reuşi în sfârşit să scap de prezenţa lui urâcioasă, o dată pentru totdeauna. Cu arma îndreptată spre el, m-am apropiat suspicioasă către maşină. Continuam să îl aţintesc cu văpăile din ochi, să nu îl slăbesc o clipă. Am întins mâna pe banchetă şi am început să pipăi după cutie. Ticăloasa complota împotriva mea, se lăsa greu. Mi-am focusat atenţia completă spre el, dar se uita în jos, complet absent faţă de gesturile mele.
Mi-am făcut atunci curaj să mă întorc puţin, dar într-o clipă, mâna îmi era smulsă cu forţă în sus, unde trăgea din cauza sperieturii un nou glonte în aer.
Cu un braţ îmi înconjurase talia, lipindu-mă puternic de trupul lui tare şi cald, iar cu cealaltă dusese deja ţeava pistolului spre gâtul meu. Inima începuse să îmi bată tare, şi furnicături să îmi pulseze pe fiecare milimetru din piele.
- Cum era morala aia cu roata.. ? mi-a şoptit caustic, cu o voce parcă smulsă din amintiri ce le credeam incinerate.
Simţeam că nu am aer, să laţul terorii vine din nou flămând către mine să mă spânzure. Din cauza flashback-ului dureros care apăruse, nu mai distingeam realitatea de absurd, tot ce vedeam era întunericul ceţos de atunci. Nu mai desluşeam cuvintele, se auzeau în spate cu un ecou gros, ca din filmele de groază. Îi simţeam aroma, ce atunci îmi era ca un narcotic, al acelui ticălos, dar care acum îmi provoca greaţă, furie, doar rememorând.
Mi s-a părut pentru o clipă chiar că, în încercarea mea de a mă zbate, când mi-am înfipt unghiile în mâna ce mă sugruma, am dat peste inelul acela blestemat al lui.
- Dă-mi drumul ! am început să urlu printre suspine.
O senzaţie că lacrimile stau să îmi inunde faţa, ca atunci, reveni, dar nimic nu şiroi de data aceasta pe ea. Ele sunt de mult secate, îngheţate în cutia cu ură şi dezgust din suflet.
- Tu aproape dai cu maşina peste mine, te comporţi de parcă aş avea ciumă, sari mereu asupra-mi ca un vultur, atentezi la viaţa mea.. Îmi spui şi mie cu ce naiba am greşit eu, mânat doar de impulsul de a te domoli pe tine, cum am putut ?!
Tonul real al celui ce mă controla acum venea progresiv, ca dintr-un tunel înspre ieşire, şi se auzea tot mai tare, mai înţepător, mai mustrător.
- Ţi-am zis să mă laşi dracului în pace ! m-am răstit războinică, cu vocea afectată.
Dar am simţit pistolul, şi parcă auzeam un glonte cum se roteşte în el. Mi s-au înmuiat picioarele şi am simţit că mă prăbuşesc, dar el m-a prins, cu ambele mâini acum. Am început să mă scurg lipsită de vlagă pe lângă maşină, şi am rămas jos, lipită de ea.
Aveam sufletul mic, mic şi zbuciumat, şi mă simţeam ca şi cum cineva îmi descoperise călcâiul lui Ahile, locul cel mai uşor de vătămat, de atacat.
Mi-am dus degetele către cap, care îmi zvâcnea îngrozitor, încurajându-mă în sinea mea să mă calmez, spunându-mi că e doar nemernicul de englez, nimeni altcineva.
Am strâns curajul în pumn şi am încercat să îl înfrunt cu o privire dură şi înfuriată, dar tot ce am reuşit să ofer a fost una resemnată şi obosită.
A pufnit dezgustat şi a trântit pistolul lângă mine.
S-a întins după bagaje, şi-a aruncat geamantanul pe spate şi a înhăţat cutia în mâna brăzdată de vene îngroşaţe de furie. Mi-a aruncat o privire de Adio decepţionat, şi a plecat.
Nu şi-a mai întors deloc capul.

. . .

De când dispăruse pacostea de pe umerii mei, mă simţeam mai liberă, mai împăcată, mai pregătită ca oricând să dau dracului pe oricine şi orice în stilul meu caracteristic. Regretam că mă lăsasem condusă de evocări stupide mai devreme, că am avut reacţii rupte din filme siropoase care îmi făceau rău, nu demne de o luptătoare ca mine. Dar le alungasem repede după plecarea lui, luase odată cu el şi gândurile ce atârnaseră odată ca munţi pe ţeasta mea. Îmi jurasem demult că nu voi mai cădea în capcana aceea malefică a lor.
Îmi era a naibii de ciudă că în tot intervalul cât îl suportasem, nu am reuşit să îi scot ochii cu propriile mâini, aşa cum merita. Eram mulţumită că îi distrusesem o parte din nervi, îmi reaminteam cu amuzament negru clipele cu el roşu de furie încercând să mă stăpânească. Modul în care îl scoteam din colivia serafimică pe englezul perfect.
Am băut Jack Daniel’s, am mâncat două cornuri ce deşi erau uşor uscate pentru mine avuseseră cel mai minunat gust, am fumat toate ţigările pe care le-am găsit în cale, şi apoi am început să mă joc cu ambalajul aruncându-l în sus ca pe o portocală. Uram clovnii dar mă comportam ca unul atunci. Poate pentru că ei sunt sadici, eu sunt la fel. Corelăm într-un anumit mod.
M-am uitat de zeci de ori în râpa în care era să ne nimicim, fără noi gânduri sinucigaşe acum. Am încercat să pornesc maşina, nu am avut succes, am înjurat-o, iar am încercat, am meşterit la ea, am înjurat-o, nu a mers. Previzibil. Trădătoarea e pierdută definitiv.
Când liniştea devenea asurzitoare, paşii au început să mă poarte aievea. Am luat-o pe o cărare bolovănoasă, plină de praf. Habar n-aveam încotro mergeam, dar era aşa cunoscută calea aceasta a incertitudinii de către mine, mereu mă urmărea conştiincioasă.
Trebuia să fie undeva, la capătul pădurii, o pensiune din aceea jerpelită şi cu motive rustice tâmpite. Cu o gazdă ospitalieră care să mă primească cu un accent oribil ca pe un pui golaş alungat din cuib, şi pe care să nu o înjur din prima dacă o ameţesc să mă cazeze rapid şi fără detalii.
Copacii, în marea lor parte chelboşi, lăsau prin goluri vederea unui cer amărât de nori negri şi furioşi, care se urmăreau ca nişte tauri în coridă. Ploaia mă pândea, din nou. Cât de neaşteptat, nu ?
Am încercat să cotrobăi prin mintea ameţită o amintire plăcută, un gând frumos, un peisaj, un cuvânt spus din toată inima de cineva drag. Doar un deşert necăcios găseam, cu zero încurajări.
Adevărul e că nu aveam nimic care să îmi susţină moralul. Şi pustietatea asta groaznică, care pulsa pe creierul meu.. Era pretutindeni. În frunzele care se balansau leneş purtate de vânt, în tăcerea de cimitir a ramurilor care nu scoteau un sunet, în lipsa vreunei vietăţi. Am mai spus-o, şi îmi susţin afirmaţia : Anglia mi se pare o ţară expirata, iar acum adaug.. şi moartă.
Eram singură. Urăsc cuvântul „singur”..Îmi usucă gura ca şi cum aş fi încercat să înghit buruieni, îmi zgârie gâtul ca şi cum aş încerca să uit amintiri pe stomacul gol. Mă lasă stând în mijlocul unei camere goale, prăfuite şi dorindu-mi ca tavanul să se fi surpat; aşa măcar aş putea să văd stelele. Dar şi asta era imposibil acum datorită vrăjmaşilor nori.
Am oftat adânc şi mi-am continuam drumul. Am simţit un strop de ploaie, şi am mârâit indispusă în sinea mea.
Chipul străinului recalcitrant îmi poposi în faţa ochilor de câteva ori. De fiecare dată mă enervam, derulam mai departe ideile ca un film, cât mai îndepărtate de el. Apoi, ca o monotonie apăsătoare, revenea. Revenea chipul lui tânăr, cu trăsături fine ca de aristocrat, ochii aceea gri- albaştrii atât de adânci şi în care m-am oglindit de câteva ori. Părul lui perfect, arămiu în bătaia soarelui, care flutura jucăuş glumind cu vântul, zâmbetul aparte, gropiţa, buzele ce păreau aşa moi şi catifelate, vocea..chiar şi odiosul accent, care suna fermecător din gura lui. Modul în care se prezentase cu mândrie, pe un ton armonios. Rob.. Robert.
Începeam să mă simt ca o scorpie în adevăratul sens al cuvântului, şi mă gândeam cât de tare mă urăşte el acum. Probabil îi par o persoană abominabilă. Şi sunt.. am fost groaznic de crudă cu el. Mă comportasem cumplit.. şi nu aveam dreptul. Îl făcusem să creadă că îi doresc moartea, când eu mă tem cel mai tare de ea în sinea mea.
Nu m-am gândit vreodată să-l împuşc, vroiam doar să-l sperii, să-mi impun autoritatea. Deşi încercasem să mă menţin fermă pe poziţii, serioasă, el mă citise exact când afirma că mă joc.
„ Tu aproape dai cu maşina peste mine, te comporţi de parcă aş avea ciumă, sari mereu asupra-mi ca un vultur, atentezi la viaţa mea.. Îmi spui şi mie cu ce naiba am greşit eu, mânat doar de impulsul de a te domoli pe tine, cum am putut ?! ” .. Ultimele lui vorbe se loveau dureros de craniul meu, şi mă făceau să mă simt rea, şi să regret. Era pentru prima dată când îmi părea rău că chinuisem pe cineva.
Ce dracu’ e cu tine, Lisania ? Remuşcări şi alte mizerii de genul ? m-am certat brusc.
Am început să alerg, cu ploaia sâcâitoare care apăsa tot mai greu pe umerii mei. Se întunecase pe nesimţite, şi ocupată în gândurile mele tragico- deprimante nici n-am remarcat.
Regretele sunt pentru oamenii slabi. M-am strâmbat urât doar la ideea că în ultimele minute fusesem atât de absurdă şi influenţabilă. Stupidă şi proastă.
Începuse şi vântul să îşi intre în atribuţii. Şuiera şi făcea gălăgie, spulbera crengi, iarbă, ce găsea în cale. Cerul inoportun a început să trimită tunete afone, în speranţa lui de a face totul mai grotesc. Şi reuşea. Mă făcea să tremur, dar nu ştiu dacă de frică sau de frig. Totuşi primul termen nu se regăsea în vocabularul meu, aşa că am mizat pe al doilea. Plus că vântul îmi încreţise pielea, stropii reci şi gigantici mă curentau într-un mod neplăcut, parcă erau de gheaţă. Se ciocneau de mine cu un ecou dubios, mă încurcau în străduinţa mea de a-mi face loc prin perdeaua lor densă.
Un nou moment de atunci îmi stăpâni mintea chinuită, şi am strigat din rărunchi „ Pleacă ! „ înainte să înceapă să mă mai tortureze ceea ce îmi aminteam involuntar.
Ploaia. Întunericul. Toate se fixau ca într-un puzzle de demult, stricat de mine, cu piese aruncate şi ascunse acum. Distrus pentru a fi uitat.
- Rob ! am început să strig descurajată, încercând prin el să mă agăţ de prezent.
Îmi intrase spaima în măduva oaselor, şi mă manipula neiertătoare. Dar îl doream lângă mine, nu ştiu de ce. De imbecilă.
Încercam să măresc pasul, şi crengile scârţâiau sub picioarele mele. Alunecam din când în când, şi nu ştiu prin ce minune reuşeam să îmi ţin echilibrul. Asta poate pentru că mereu am fost hotărâtă şi sigură pe mine. Nu vedeam nimic în faţă pe o rază de câţiva metrii. Era ca o iluzie din deşert a unei oaze, spre care alergam deşi conştientă că ea nu există. Oricum faptul că nu puteam determina cu exactitate spaţiul mă neliniştea. Ca şi cum urma să orbesc.
Mă simţeam urmărită, şi totul era consecinţă a ticăloaselor de amintiri. Am început să fug tot mai tare. Mi se părea că aud foşnituri, bubuituri, dar eram conştientă că toate sunt produse de furtuna năprasnică, care se înteţea. Răcoarea îmi intrase în piele, la fel ca umezeala. Aerul rece îmi presa pe tâmple cu furie, de parcă eram la câteva mii de metri altitudine.
Pădurea s-a luminat brusc fiind fulgerată, cuprinsă de o lumină şocantă, care o proiecta într-un mod lugubru şi malefic. Am început să ţip, când o crăpătură se auzi lângă mine, şi am încercat să fug din nou, dar craca greoaie mă doborî la pământ fără un minim efort. O durere sfâşietoare mă cuprinse, cu crengi tăioase care intrau în mine. O apăsare chinuitoare pe spate, coastele lovite brusc de ţărâna transformată în lut. Începusem să gâfâi, şi îmi devenea tot mai greu să respir de acum. Faţa îmi era lipită de frunze scârboase, care miroseau a mucegai şi noroi. Am încercat să mă ridic, dar era imposibil. Greutatea era incomensurabilă. Am vrut să feresc lemnul blestemat, să îl împing, dar era în zadar. La dracu’ ! , am mârâit.
M-am străduit să ies de sub ea, să mă târăsc pe jos, dar ramuri se fixaseră pe spatele meu, şi îmi făceau zgârieturi profunde când mă mişcam sub ele. Un braţ rămăsese sub mine, şi îmi amorţise complet, paralizase datorită impactului.
La dracu’.. am sâsâit din nou, cu un suspin, lăsându-mă păgubaşă şi pradă suferinţei. Nu era ceva ce aş fi făcut în mod normal, însă acum eram legată practic de mâini, şi extenuată.. fără forţă.
Am vrut să închid ochii şi să uit. Să uit de apăsarea insuportabilă, de umezeală, de întuneric. Dar, ca prin vis, greutatea începea să dispară treptat de peste mine. Am căutat cu privirea slăbită sursa binefacerii mele, şi tot ce am reuşit să disting a fost statura familiară a respectivei persoane. Părea ca o umbră, greu de desluşit.
L-am văzut cum a ridicat craca cu braţele puternice care stăteau încordate, şi cum a aruncat-o cu ciudă departe de mine. Am început să tuşesc , şi apoi am inhalat o avalanşă de aer care îmi lipsise în ultimele clipe.
S-a aplecat lângă mine, m-a întors pe spate, şi mi-a ridicat cu grijă capul, analizându-mă cu interes. Am tresărit uşor când i-am simţit atingerea, şi mai ales când l-am recunoscut. Era Rob-cel- coleric. Deşi..poate puţin mai împăciuitor acum. M-am încruntat uşor, ca semn de protest. Inexplicabil şi prostesc, de altfel.
Mi-a ferit şuviţele zemoase de păr de pe faţă cu degetul lui, pe care l-a plimbat delicat, ca o mângâiere, până spre pomeţi. Apoi şi-a lipit o clipă palma călduţă pe obrazul meu, apăsând cu grijă. Am vrut să îi spun să înceteze cu comportamentul ăsta de doctor de rezervă, şi că n-am temperatură.
Am început să îi desenez chipul cu privirea ameţită. Părul era îngreunat de ploaie, dar continua să aibă o formă hilară şi ciudată. Aceleaşi trăsături armonioase ale feţei, doar că acum completate de stropi care se prelingeau pe el. O picătură de apă de pe buza lui alunecă poznaşă de pe ea, picurând pe gura mea.
Şi-a încolăcit cu atenţie un braţ după spatele meu, dezlipindu-l blând de ţărâna în care se cufundase. Am scâncit din cauza rănilor, şi el a adoptat o mimică mult mai îngrijorată şi precaută. I-am făcut semn din cap să continue, că totul e în regulă. Cu celălalt îmi cuprinsese picioarele, şi într-o clipă eram salvată de duhoarea de pe jos şi de molozul greţos. Am gemut uşor când m-a ridicat în braţe, dar am răsuflat şi uşurată că eram, ceea ce credeam eu atunci, în siguranţă. Absurd, oare ?
A început să mă privească curios, captivat, şi eu m-am strâmbat uşor. Apoi, adunându-mi toată forţa din plămâni, am rostit cu o voce mai mult răguşită, doar pe alocuri ţâfnoasă şi mustrătoare, cum intenţionam :
- Unde naiba ai fost până acum ? am murmurat oftând învinsă.
El s-a luminat la faţă, adoptând o mimică strategică şi entuziasmată. Apoi a pufnit uşor în râs, privindu-mă sugestiv, ca un cavaler în armură. Am ridicat din umeri pasivă, şi am tăcut. Nu mai aveam forţă să o dau în bară.
M-a lipit de corpul lui puternic, care deşi îmbibat cu apă, emana o senzaţie plăcută de căldură şi confort. Ceea ce era minunat pentru corpul meu bocnă, ud şi rece. Faptul că mă pliam cu temperatura lui era perfect. Mi-am aşezat capul pe pieptul lui, şi mi-am încolăcit mâinile ca o iederă de trupul lui încordat. I-am auzit inima cum bătea ca într-o tobă, şi m-a intimidat.
Maieul leoarcă de pe mine era mai subţire ca o foiţă de staniol, şi se mulase pe formele care erau acum unite cu ale lui. Aveam senzaţia că nici nu există, că stau cu pielea peste pielea lui. O serie de furnicături neprietenoase m-au cuprins doar imaginându-mi senzaţia şi imaginea respectivă. Dar le-am alungat repede.
Începuse să păşească regulat, sigur pe el, prin pădure, spre o pată mai luminată din ea. Eu stăteam tăcută şi bulversată, fără să protestez.
- Tu m-ai alungat. vocea lui calmă îmi reaminti.
Bingo.
Nu am răspuns. M-am făcut mică, ghemuindu-mă mai tare în el. Fără să îl contrazic, fără să mă dau de gol că mă simţeam prost. Sau proastă.
Începuseră iar să revină mustrările de conştiinţă, şi mai ales idei care prea îl elogiau. Întrebări gen „De ce s-a întors ?”, „De ce m-a salvat ?” , „ Ce scop are acţiunea lui ?” îmi ameţeau creierul, dar încercam să le stopez indiscreţia.
Esenţial era că deşi mă comportasem ca o viperă cu el, acum era aici, să mă scoată din noroiul în care mă băgasem.
- Plus că.. cred că meritai o lecţie, nu ? zise pe un ton sarcastic şi arogant, cu o faţă plină de el, dar şi cu o grimasă în colţul gurii.
M-am încruntat şi am simţit cum mi se accelerează sângele în obraji, ceea ce nu ştiu dacă era bine sau nu. L-am ghiontit recalcitrantă.
- Încrezu..
Dar nu am reuşit să îl articulez, să termin cuvântul, când el se prefăcu că îmi dă drumul jos ca pe un bolovan, iar eu m-am agăţat disperată de gâtul lui, şi cu o privire supusă şi smerită.
Am înţeles din ochiii sugestivi că trebuia să îmi ţin pliscul, mai ales dacă vroiam să îl mai „complimentez” pe el, dacă nu vroiam să mă trezesc grămadă pe pământ, din nou.
M-am conformat oftând, căci nu aveam de ales. Eram la mâna lui acum. La propriu şi la figurat.
- Unde mă duci ? l-am întrebat circumspectă când se opri la un moment dat la ieşirea din pădure, căutând parcă ceva cu privirea..
El adoptă o faţă serioasă şi preocupată, iar apoi mă asigură pe un ton hotărât :
- Într-un loc unde să fii în siguranţă.

___________________________________________________________________________

Vorbele voastre frumoase m-au încurajat şi m-au mobilizat să scriu mai repede acest capitol, şi dacă se va repeta experienţa încântătoare a comentariilor şi părerilor probabil şi eu voi continua ficul, poate voi posta mai frecvent, mai repede, cum e cazul de faţă.
Vreau să vă mulţumesc din suflet şi să precizez că deşi scriu din plăcere, si pentru mine, cum mi-aţi spus, o fac şi pentru voi, pentru că altfel n-aş mai împărtăşi scrierile mele, le-aş păstra doar pentru persoana mea.
Pupici şi aştept păreri despre capitol, deşi e uşor static. Menţionez că următorul va fi unul extrem de interesant.

Rate & Comment please !

________________________________________________________________________________