Cap. 6 Night keeper

Începuse să meargă ritmic, ca în paşi de marş, ceea ce pe mine mă amuza teribil şi mă împingea să dau drumul la o nouă replică usturătoare, dar mi-am amintit cum era să fac din nou cunoştinţă cu neprietenosul sol, şi nu insistam, aşa că nu ştiu prin ce minune m-am abţinut. Schimbarea vitezei şi a faptului că nu mai orbecăia încurcat ca mai devreme îmi dădea de înţeles că găsise acel fascinant loc unde „o să fiu în siguranţă” – adică o cameră unde să mă tortureze în voie, tradus direct.
Nu aş fi avut aceste gânduri suspicioase şi negative dacă nu eram.. eu.. şi dacă nu mă simţeam ca o condamnată acum, depinzând de bunăvoinţa suspectă a domnului ţăcănit de care stăteam fixată ca un muşchi de copac. Ce mai conta vremea, când el putea să tune şi să fulgere într-o clipă fără preavize, şi să facă concurenţă dură naturii nesimţite?
Porneau o serie de incertitudini bizare în mintea mea puţin zdruncinată, şi de gânduri care mă îndemnau să încetez să mai abuzez de intenţiile lui bune, pentru că nu consideram că le avea. Când am vrut să îi zic că am de gând să cobor la prima, sau să îl sfătuiesc să mă lase atârnată de vreun copac – fiind uşor, luând în consideraţie poziţia de maimuţă agăţată de gâtul lui – pentru că mă descurc de acolo , cu siguranţă mult mai bine decât o făceam în preajma lui, s-a oprit brusc.
Am început să inspectez preocupată motivul ce l-a determinat să facă asta, l-am văzut cum dă ocolul precaut la o parte dintr-o movilă de bolovani aruncaţi alandala, cântărind din priviri.. ce ? Forma lor captivantă ? Am ridicat sprânceana circumspectă, o serie de explicaţii neplăcute orgoliului meu imens bombardându-mi mintea. Logic, mă considera o sălbatică, ce loc mai bun să mă aducă decât o peşteră. Respectă legile firii.
Am priceput ce făcea. Probabil încerca să vadă dacă teritoriul nu e marcat in mod primitiv de vreun homo sapiens nevricos care să iasă cu ciolanul în mână după noi să ne cotonogească de îndrăzneala noastră de a-i insufla puţină educaţie locului. Eu, mai ales, că pe baza lui..
A rămas meditativ deodată în faţa unei stânci mai.. îngrijite ? O analiză de parcă număra microorganismele de pe ea, şi apoi cu mâna care îmi proteja spatele, a apăsat pe ceva. Nu ştiu ce. Peşterile au clanţă mai nou ? Am vrut să-l înjur pentru că dacă nu mă ţineam mai strâns de el mă trezeam măturând noroiul de pe jos cu părul, sau făcând echilibristică, dar m-a împiedicat faptul că el a bolborosit ceva printre dinţi, şi nu era „Sesam, deschide-te! ” – nu e atât de creativ.
L-am văzut cum îşi ia având şi i-am citit intenţiile diabolice. Am vrut să îi urlu un „ Ce dracu’ ai în cap, vrei să mă striveşti ? ” dar inutilul de glas răguşit îmi opri cuvintele în gât. Deveneam enervată şi frustrată că nu îi putusem exprima opinia, că nu ţin neapărat să mă facă afiş.
Am răsuflat uşurată când el se izbi doar cu partea stângă a corpului,în principal cu umărul, fără să mă folosească pe post de nicovală. M-am impacientat când am văzut că încearcă din nou, în acelaşi mod, fără rezultat însă. Nu mă mai deranja că se trântea doar pe el, putea să o facă de n ori, dar mă distra acum ambiţia lui stupidă de a muta munţii din loc. Când începusem să-l cataloghez ca cel mai dobitoc individ pe care l-am cunoscut până acum, el lovi cu forţă uşa cu un picior, care se deschise ascultătoare. Adoptă o faţă victorioasă de parcă aştepta aplauze, dar eu n-aveam acum timp de astea, eram mult mai preocupată să nu mă trezesc cu vreun liliac prins in păr. N-aveam nevoie de accesorii zburătoare.
A păşit precaut înăuntru, şi eu am căscat ochii, să inspectez. Era un întuneric deranjant, şi singura lumină provenea de la fulgerele care luminau camera într-un mod sinistru. M-a aşezat prompt pe un scaun ce începu să scârţâie enervant, şi am mârâit în timp ce spatele mi se lovise de spătarul tâmpit, trosnind uşor. A bâjbâit stângaci după o sursă de iluminat, şi a aprins un bec care a început să fâlfâie artistic, dansând pe nervii noştrii, iar apoi s-a aprins complet cu un clic răgușit.
Doar nu era să stau resemnată ca o jucărie, unde mă plasase el. M-am ridicat mecanic, ca un robot ruginit, și am simțit ca și cum cineva m-ar fi înjunghiat în spate.
- La dracu’ , am mormăit printre dinți.
- Te simți bine ? a întrebat intrigat, în timp ce își scutura cu neîndemânare părul de o pânză de păianjen.
Se vede că nu și-a mai folosit de mult creierul, de au ajuns insecte să își țeasă locuința în zonă. Am avut o intenție fragilă de a-l ajuta, dar probabil aș fi terminat prin a-i smulge podoaba capilară ca pe rădăcinile unei flori. Le urăsc.
Am ridicat dezgustată din sprânceană datorită întrebării lui prostești, și am răspuns țâfnoasă:
- Era să fiu făcută sandwich de un copac, crezi că aș avea ceva de care să mă plâng ? l-am ironizat mâțâindu-mă.
- Nu aveai cum să fii, îți lipsea sarea și piperul. spuse dezinvolt. Plus că.. cine te-ar mânca pe tine ? Ar muri otrăvit.
Dacă nu eram aşa deteriorată în clipa aceea, regreta fiecare glumă prostească.
- Logic că nu sunt în regulă, că am dureri. Cretinule ! l-am insultat calmă, strangulându-l din priviri.
El a deschis gura, nu știu dacă cu scopul de a mai debita o tâmpenie sau din uimire, dar a rămaș așa, împietrit, fără să mai aibă vreo reacție. Am pufnit zgomotos, întrebându-l doar din gesturi ”Ce ?!”cu o față nevinovată și nonșalantă, piperată cu aroganță și ironie, apoi mi-am ferit ochii de la imaginea lui care mă hipnotiza.
- Important e că gura nu te doare .. a concluzionat bombănind și când am început să mă uit urât a copiat aceeași mimică folosită de mine mai devreme.
Am apelat la număratul în gând pentru a mă calma ; era un vechi truc care mai dădea roade din când în când. Am început să analizez locul cu un interes mimat și un aer de intelectualitate și sensibilitate la fel de fals. Nu știu de ce mă străduiam măcar să par preocupată de mormanul de pietre zidite haotic, și care emana un aer ostil de răceală și de umiditate. În afară de praf și urmele pașilor uzi, un șemineu învechit, o canapea joasă și .. o senzație apăsătoare în aer.. nu era nimic.
A, și un mare zero care mă studia încăpățânat, parcă urmărind să mă sfideze și să mă scoată din sărite. Cred că prezența lui neplăcută și insuportabilă era cea care trebuie învinuită și de atmosfera din jur.
- Chestia asta.. va cădea peste noi ? am început să mă informez suspicioasă.
Fața lui paralizată dădea impresia că se holbează la o bucată de brânză mucegăită, și nu la mine, iar evident nu pricepuse nimic. Se pare că starea neuronilor lui e mai deteriorată decât a produsului lactat.
Am ridicat o mână, făcând o mișcare circulară și indicându-i cu degetele pereții făcuți din pietre mari, cubice. Făcu o grimasă.
- Habar n-am. N-am construit-o eu. mă informă ridicând copilărește din umeri și încrucișându-și brațele la piept.
- A, dacă era așa nici nu mai exista o întrebare. Ar fi fost retorică. l-am ars acidă.
Deși mă așteptam să fie aceasta super grota lui, și în orice clipă o sălbatică înhămată cu plozi cu părul răvășit și ochi gri să apară nervoasă pe ușă, în căminul lor.
- Oricât mi-aș dori să fie posibil asta, nu prea ai șanse să se dărâme o construcție de genul. Acest tip de case specific englezești, vechi, sunt de neclintit.
Ca și prostia ta.
- Bla, bla.. când voi avea nevoie de un ghid, te voi anunța.. i-am întrerupt ironică discursul înflăcărat.
S-a blocat o clipă, privind uimit. Tricoul îi era boțit, și părul ud și dezordonat haotic. Asta m-a făcut să îmi treacă un fior prin pielea încrețită de frig.
Şi-a încordat maxilarele, și relua cu o voce sigură și impenetrabilă, atacându-mă:
- Ah.. ai dat impresia de .. o boare de profunzime mai devreme, și chiar am crezut că te poate impresiona ceva ce ține de cultură, istorie..
- De ce ar face-o ? am scuipat nepăsătoare.
- Nu ești aici într-o ..vacanță ? Țară nouă.. locuri noi.. experiențe ..
- Oribile. am continuat țâfnoasă. Și nu îmi veni mie cu povești infantile și expuneri plictisitoare . De parcă e prima dată când calc pe nenorocitul ăsta de pământ ! Și chiar de aș mai face-o de mii de ori, cu același refren în minte aș pleca : ” Urăsc Anglia și englezii “. Și acum, unul mai ales. am subliniat cu subînțeles ultima propoziție, iar el se încruntă , întunecându-se la față.
O înțepătură scurtă îmi străpunse tâmplele, și mi-am dus mâinile la cap, simțind cum mă lasă și forța în nenorocitele de picioare. Într-o clipă eram susținută de brațele lui, care impregnau o senzație de căldură și confort, și apoi mă așeză cu grijă pe scaun.
Iar când vroiam prin nu știu ce idee prostească să cred că într-adevăr îl interesează starea mea, chiar și din politețe falsă englezească, a plecat de lângă mine, întorcându-mi spatele și pășind cu pași mari și siguri, și apoi a dispărut după o ușă întunecată. Indignarea și furia m-au cuprins ca într-o gheară, și nici nu știu de ce dracu’ vroiam să îi pese de mine. Îmi doream ca în camera unde intrase să fie un crematoriu și să se facă cenușă.
Dar înainte să încep cu injurii și frustrări, era din nou lângă scaun și se ghemui lângă el, privindu-mă concentrat. Am tresărit dar mi-am șters uimirea și satisfacția blestemată, care doreau să se instaleze pe trădătoarele mele simțuri. Fața lui preocupată, ochii care se plimbau jucăuși și luminoși pe harta chipului meu îmbufnat și apatic, mă intimidau.
- Știi, încă n-am auzit nici un ”mulțumesc” pentru că te-am scos din necaz, deși nu o meritai. vorbi mândru și cu un surâs expectativ.
Am ridicat o sprânceană cu aroganță.
- Eu nu spun niciodată asta. Ar trebui să te cheme ”Mulțumesc”, ca să îți adresez cuvântul ăsta.
A dat din cap calm, fără să pară uimit de răbufnirea mea. Clipi ușor, cu o tentă amuzată pe chipul de porțelan. Și-a apropiat un deget de fruntea mea, apăsând ușor, apoi mi-a arătat pata roșiatică care se luase pe el.
- Nu mai ai o problemă cu sângele ? am zis cu subînțeles, luându-l peste picior.
- Nu și când nu este vorba de al meu.. m-a asigurat mulțumit, cu o grimasă.
- Suferi de egocentrism. i-am reproșat dură.
Mă prinde de încheietura mâinii și mă ridică în picioare fără efort, ca pe o jucărie de pluș. M-am smucit aruncându-i priviri ucigașe și el și-a dat ochii peste cap, oftând. Apoi, fără să apuc măcar să mă dumiresc ce îi trece prin mintea cubică , m-a înșfâcat cu brațele lui ca doi clești de rac, aruncându-mă pe umărul lui, cu capul în jos. Deși încă amețită și cu tot sângele care îmi venise în cutia craniană, nu mi-a luat mult până am început să urlu ca o artistă de la operă afonă, înjurându-l și blestemându-l din toți plămânii. Pumnii începuseră să boxeze cu spatele lui lat și atletic, brăzdat pe mușchi lați și solizi care îl protejau, și picioarele înotau disperate în aer.
Mergea hotărât fără să acorde vreo importanță străduințelor mele către ușa misterioasă de mai devreme,și deși primul gând a fost să-mi bag dinții în gâtul lui , am terminat prin a fi mai blândă, și doar mi-am înfipt unghiile lungi în pielea lui.
El a răcnit cu durere, și a deschis ușa cu violență, întrând brusc în cameră şi dându-mă cu furie jos de pe el, încât din cauza șocului m-am dezechilibrat și oprit cu spatele de un perete rece.
- Au, tâmpitule, mă doare corpul ! m-am plâns.
Am ridicat capul amețită spre el, care avea un chip furios și indignat, dar cu un ten palid, îndurerat. Și-a dus în reluare degetele către rana pe care i-o făcusem, cu o mimică afectată cercetând-o. Pe pielea lui urmele unghiilor mele erau impregnate cu exactitate, și din ele picături firave de sânge se iviseră plămânde.
Respira precipitat, și am crezut că am dat de naiba acum, și că mă va nimici, când va înțelege ce i-am făcut. Dar în loc de asta, doar m-a condamnat cu ochii lui profunzi, în adâncimea cărora ură, dezamăgire, și, mai ales, tristețe, ce citea.
Am înghițit în sec și am vrut să dreg situația creată, dar eram mult prea tensionată pentru a fi capabilă să zic ceva inteligent în apărarea mea.
- Nu părea să te doară prea tare mai devreme când te zvârcoleai și împărțeai pumni și palme. consemnă cu un ton de gheață, privind în gol.
Apoi își îndreptă ochii către chiuvetă, pe suportul căreia era un pansament, o apă oxigenată și câțiva plasturi. În stânga era un dulăpior mic cu uși de sticlă, în care am presupus că găsise cele care să-mi facă bine. Un nod uriaș mi s-a plasat în gât când i-am înțeles intențiile curate și simțeam cum rămân fără respirație când mă gândeam în ce mod sălbatic acționasem eu.
- Nu era necesar să mă iei aşa pe sus. Nu sunt un sac de carne. am reușit cu greu să îngân, cu o voce stinsă.
Păstrase aceeași față înghețată și lipsită de expresie, cu maxilare încleștate, fruntea încrețită, ochi mici și goi. Tăcerea se lăsase ca o cortină grea și apăsătoare, dar nu și peste rațiunea care mă sâcâia, mă condamna.
- Atunci încearcă să demonstrezi că ai ceva în plus față de unul. scuipă acid, aruncându-mi o privire care carboniza, apoi a ieșit din baie.
Fără să trântească ușa, cum mă așteptam, dar am izbit-o eu cu putere, dându-i un șut cu piciorul. Am început să urlu și să dau pumni în pereți, în dulăpior, să răstorn toate nefericitele obiecte pe care le găseam în cale.
- Fir-ar să fie ! La dracu’, la dracu’, la dracu’ ! continuam să zbier în timp ce mă prelingeam ca o relicvă în jos, sprijinită de perete.
Am rămas așa, înțepenită ca o retardată, nu știu cât timp. Și aici un bec amărât pâlpâia iritant, concertând cu sunetul deprimant al ploii.
Simțeam o furie care mă mistuia ca pe calcarul de pe stâncile izbite cu ură, cruzime, de valurile înfometate. O percepeam pe fiecare venă, fiecare ventricul, ca un impus electric care le străbătea, le chinuia. Eram nervoasă din cauza mea, a lui, a mea, a mea .. Îl judecam pentru că apăruse în drumul meu, îl detestam pentru că deși eu aproape l-am trimis pe alte lumi el m-a salvat din pădure, pentru că el continua să acționeze pentru binele meu iar eu doar pentru a face cunoștință cu un spital de nebuni cât mai curând.. sau cu o grădină zoologică. Eram furioasă pe mine pentru că mă comportam ca o needucată ieșită din junglă, dar și pentru că el era manierat, când nu îl scoteam eu din sărite.
Sac de carne, sac de carne.. Îmi explodau tâmplele când mă gândeam la nenorocita comparație. Un sac de carne fără suflet, fără inimă, fără creier. Turbam pentru că el mă considera așa, dar mai ales pentru că nu aveam nici un exemplu real cu care să mă apăr, cu care să îi dărâm concepțiile denigrante și nenorocite. Nici nu știu dacă aș găsi vreodată, dacă aș putea să contrazic imaginea pe care o zugrăvisem nepăsătoare despre persoana mea.
Am expirat zgotos, cu un oftat, și m-am ridicat mecanic. Am avut un șoc când m-am confruntat cu reflexia mea oribilă din oglindă.
- Ai.. drăcie .. am reușit să mormăi.
Singurul gând care jobila prin minte era cum de el nu fugise mâncând pământul până atunci și strigând din toți plămânii că s-a întâlnit cu muma pădurilor. Părul meu se desprinsese și era încâlcit și jilav, cu frunze și alte minuni prin el, fața îmi arăta de parcă eram soră geamănă cu ”Fetița cu chibriturile”, cu urme de pământ scurse de ploaie. Aveam câteva zgârieturi superficiale pe piept, două trei vânătăi, iar cel mai inestetic se vedea rana de pe frunte, cicatrizată doar parțial, și din care se mai ivea un firicel rahitic de sânge.
M-am spălat pe față, și mi-am îndepărtat mizeria de pe corp. Am scos intrușii din păr , l-am umezit şi şters, iar apoi l-am descurcat cu degetele. Îmi cădea plăcut pe umeri, și se ondulase datorită apei. Nici tăietura de pe frunte nu mai părea așa terifiantă, cred că toată gravitatea îi era dată de sângele pe care îl curățasem.
Am cules obiectele traumatizate în criza de mai devreme, și am ieșit sigură pe mine. Nu mi-am putut opri un zâmbet de satisfacție când l-am zărit pe Rob, și am descoperit că nu părăsise terenul de luptă. Stătea în șezut, pe jos, în fața șemineului, sprijinit cu spatele de canapea. Nu știu cum aprinsese focul , și acum se juca cu un clește prin cărbuni.
M-am îndreptat ușor stângace către el, cu un nod în gât cât un dovleac. Mă simțeam stupid și incomod, dar în timp ce pașii mă purtau aievea, mi-am amintit de doza considerabilă de tupeu și nesimțire lisaniană, așa că am apelat la o mică parte din ea pentru a-mi insufla curaj.
M-am aruncat jos, lângă englezul acru, și inițial am crezut că voi nimeri peste el, la ce traiectorie dezorientată luasem. Dar am avut norocul de a nu păți asta.. deși nu știu dacă m-ar fi deranjat așa tare. Iar el doar m-ar fi considerat mai nebună decât mă vede deja.. ce mai contează ?
Continua să privească absent în față, în timp ce apuca cu cleștele câte un cărbune și îi dădea drumul plictisit. Părul i se zvântase în aceeași formă uimitoare, și nici nu părea că vântul și ploaia își exersaseră furia în el. Avea maxilarele încleștate și dădea senzaţia că se luptă cu un amalgam de gânduri.
- Îmi pregătești rugul ? am rupt tăcerea pe un ton amuzat, și am râs de gluma mea, singură.
Robert n-a reacţionat cum credeam. De fapt nu a făcut-o deloc, pentru că el se comporta ca mai devreme, dedicat jocului lui copilăresc , iar eu vorbeam singură sau cu prietenul meu imaginar.
- Probabil acum îți imaginezi cum mă faci să înghit jarul acela. am insistat ușor ironică și dezinvoltă.
Și-a încruntat ușor sprâncenele, și a mârâit ceva indescifrabil, continuând să mă ignore. Mimica îi era mai crispată totuși, ca și cum descoperise o piatră în pantof care îl deranja. Eu.
Am turnat puțină apă oxigenată pe un pansament, mândră în sinea mea că le luasem din baie, și am apropiat mâna ezitantă către gâtul lui, spre rana care i-o făcusem. A clipit forțat din ochi, și a avut o ușoară intenție să se ferească, dar a renunțat. Cred că îl ustura sau incomoda gestul meu, dar a suportat cu stoicism, fără comentarii. Dar și fără să renunțe la chipul morocănos și neprietenos. I-am curățat zgârietura, care păstra imprimată conștiincios forma degetelor mele, înconjurată de urme vineții și roșii, deloc estetice.
M-am lăsat și eu pradă nenorocitei de tăcere în așteptarea vreunei reacții, dar am ajuns la concluzia că era în van. Am oftat bosumflată și l-am înștiințat resemnată :
- Uite, voi pleca, dacă asta te face fericit.
A pufnit sarcastic și a dat din cap încruntat. Mi-a aruncat o privire ascuțită și care damna, apoi și-a întors iar chipul opac și distant.
- Asta să mă facă fericit ? Fii serioasă. m-a înfruntat cu o voce glacială și indiferentă. Fericirea mea .. depinde de alte aspecte mult mai importante. a continuat mai puțin arțăgos.
Nu pot să spun că m-a afectat modul indirect de a mă arunca la gunoi , dar mi-a rănit imensul orgoliu.
- Anume ?
Mi-am însuşit o mimică profundă, mai puțin țâfnoasă.
- Multe.. chitara, muzica mea.. actoria.. unele amintiri.. Nu știu..
A făcut o pauză, blocându-se ușor, ca și cum căuta prin memorie, și a continuat inocent, cu o grimasă.
- Chiar și cățelușa mea Patty.. lucruri comune. Sunt un tip relativ simplu.
Am ridicat sprânceana circumspectă dar m-am asigurat că el nu vede asta. Simplu pe dracu’.
- Sunt multe idei care contează pentru mine.. și în care cred. Care mă ghidează în viață.
- Uimește-mă. am spus lipsită de sarcasm.
Fir-ar ! Am ajuns şi să fac conversaţie cu el, deşi prima dată când mi-a apărut în cale nu mă puteam abţine să nu-l iau la palme.
A tras aer în plămân ca și cum urma să țină un discurs , sau ca și cum aștepta tobele care să mențină suspansul înainte, și a răspuns cu căldură și optimism în ton:
- Cred în inspirat, nu în expirat… În vise, nu în somn…. În trăit, nu în existat. Cred în oase rupte de efort, amintiri, inimi şi orgoliu..
Am rămas înghețată și lipsită de o replică inteligentă. Vorbele lui sunaseră ca un refren, ca o poveste frumoasă, cu armonie și floricele și tot tacâmul. Mult prea.. siropos și nerealist pentru gustul meu. Dar.. o spusese admirabil și cu ceva care ademenea și captiva.
- Păi.. multă baftă cu asta. i-am urat pe un ton aparent plictisit și pasiv, pentru a nu da de gol că emoţionase ceva minuscul în interiorul meu.
Am dat să plec dar el m-a oprit punându-și o mână pe umărul meu, pe care a retras-o repede însă, ca și cum l-ar fi fript.
- Serios, nu e nevoie să pleci. Plouă la fel de tare și e.. noapte. Plus că afară e o armată întreagă de copaci care aşteaptă să te facă praf..
Dacă n-aș fi fost conștientă cât mă detestă aș fi spus că într-adevăr încearcă să mă persuadeze să rămân și din alte motive decât amabilitate.
- Mă descurc. l-am asigurat rece, plină de mine.
- Da…am observat asta.. m-a ironizat și eu mi-am dat ochii peste cap.
Rugul suna mult mai bine decât tortura psihică.
A oftat, și și-a trecut degetele prin păr cu un gest seducător. Cu o față mai senină și împăcată, m-a analizat concentrat o clipă, dar de data asta eu devenisem cea impasibilă. Îmi fixasem ochii pe focul din șemineu și îmi imaginam cum amestecam smoala în cazane și dansam can-can cu împielițații. Orice numai să nu mă mai holbez la el ca o retardată.
- Pe tine ? a rupt tăcerea instalată brusc.
- Poftim ? am zis suspicioasă, neînțelegând.
- Ce te face pe tine fericită ? m-a întrebat pe un ton melodios.
Interogația lui m-a lovit cu un bang în moalele capului, și mai comod mi-ar fi fost să vorbesc despre canguri sau gravitație decât asta.
Am rămas împietrită căutând cu disperare ceva. Familie.. nu. Prieteni..nu. Talent ? Inexistent. Amintiri.. categoric nu. Eram disperată din cauză că nici nu puteam găsi ceva pompos și neadevărat, care să îmi zidească o viață fericită cu mii de motive care o formează. Absurd era că nici nu aveam o existență de compătimit. Mereu am avut ce mi-am dorit.. până în ziua aia nenorocită în care am renunțat să mai cred în ceea ce conta cu adevărat pentru mine.
Pentru o clipă m-am simțit mică și goală în interior, și parcă focul îmi ardea fața. Dar.. nu era asta de vină. Erau ochii lui adânci, curioși, care mă găureau nerăbdători după un răspuns.
- Țigările.. ? am zis inocentă și rânjind stupid.
El a pufnit într-un râs discret, însă distrându-se copios pe seama mea în sinea lui. Rânjetul până la urechi spunea multe. Și nu că e un clovn. Sau.. ?
- Nu asta.. mă refeream.. la ceva mai personal.. Un obicei, un loc preferat.. insistă cu aceeași privire indiscretă.
- O.. plantație de tutun ? am răspuns prompt, încântată.
Ce revelaţie filosofică.
De data asta râsul lui se transformă în hohote puternice, dar eu deja sufeream pentru că mi-am amintit că nu am de unde face rost de nicotină acum.
- Recunosc că ăsta e cel mai .. special răspuns la întrebarea asta, auzit vreodată.
Deși după tonul vocii ”special” echivala ”ciudat”, sau ”absurd”..”anormal” poate. M-am uitat urât și a surâs calm în apărarea lui.
- De ce ? E.. reconfortant să fii fumătoare. Pentru că să îmi afum nervii e mai bine decât să trăiesc cu ei. Și în plus.. nu știu. Îmi ține gura ocupată. Dacă nu ar fi țigările probabil aș vorbi încontinuu sau..
- Ai înjura ?
- Nu, aia la mine face parte din vorbit. am recunoscut nonșalantă.
- Ai țipa ? încercă din nou ironic.
Deja mă dispera.
- … aș săruta.
Blestemata de voce trădătoare zise fără să conștientizez, când ochii mi s-au oprit pe buzele lui pline, tentante, și umede.
Capul lui rămase imobilizat câteva clipe, parcă disecând indiscreţia mea de mai devreme. Speram în sinea mea să nu considere afirmaţia mea iraţională mai mult decât era.. Adică o frază tâmpită. Dar.. fir-ar.. pare genul care vede dublu înţeles în orice şi citeşte printre rânduri.
Am nevoie urgent de o ţigară.
Chipul lui se lumină cu un surâs ştrengar, însoţit de o mică gropiţă în colţul gurii. Fruntea rigidă de până atunci i se descreţi, şi maxilarele au devenit lejere. Ochii lui s-au perindat captivaţi, uşor surprinşi, asupra mea, începând de jos şi oprindu-se la buze, apoi îşi continuară călătoria spre vederea mea tulburată.
Mi-am amintit modul ispititor în care maieul ud se pliase pe sânii mei, făcându-i să pară mult mai pronunţaţi, şi pe mine extrem de atractivă. Nu e vorba că nu aş fi în general, dar acum corpul meu parcă îmbia la fapte necurate. Un fior rece mă chinui cu gândul la imaginea mea din oglindă şi la ce îşi putuse el imagina cât mă inspectase.
Privirea lui era profundă, şi în ea parcă ardea o dorinţă stranie. Albastrul lor părea pătimaş şi ispititor, şi parcă lansa o invitaţie indirectă , împreună cu buzele întredeschise.
La dracu’, vreau o ţigară. Mintea mea devenise un vid manevrat de o stare exagerat de încordată, şi nu putea acţiona în vreun mod, până nu m-ar fi calmat tutunul.
Nici n-am simţit când degete lui moi îmi apucaseră bărbia, şi o trăgeau uşor spre el, simultan cu apropierea feţei acestuia de mine. A deschis puţin gura parcă să spună ceva, dar s-a răzgândit, umezindu-şi buzele. Eu tot ce vedeam în faţa ochilor era albastru şi fum şi gropiţe şi ..buze..
Apoi suflarea lui ca o boare călduţă se dispersă pe faţa mea, şoptind cu un ton sugestiv şi seducător, în timp ce continua să avanseze spre mine :
- Ţigări oricum nu avem. Eu zic să ne folosim de ultima variantă ca să le substituim ..

____________________________________________________________________________

Îmi cer scuze pentru întârzierea aşa mare, dar ultimele zile au fost mai complicate pentru mine. Nu prea m-am simţit bine, nici fizic nici ca stare sufletească, iar asta mi-a afectat randamentul şi creativitatea. Nu am fost într-o formă propice scrisului. Îmi cer scuze că nu am răspuns comentariilor, dar nu sunt acasă şi aici unde mă aflu am avut probleme cu netul, câteva zile bune nu mergea decât câteva minute şi imediat cădea reţeaua. Mi-a fost imposibil.
Vă rog ca de obicei să comentaţi, am mare nevoie de sprijinul vostru.

Rate and comment ! Kisses !

___________________________________________________________________________