Cap. 7 Change your scenario

Rob – Second Observations

Deși am avut noi circumstanțe propice analizei și deslușirii acestei creaturi bizare și incitante în același timp, nu pot spune că am avansat mult în investigația mea. De fapt, mă simt mai frustrat și încurcat ca la început. Curiozitatea e o boală sâcâitoare, care macină și roade în interior mai intens decât o rană externă.
Subiectul, Katherine, e fără îndoială exagerat de complex și plin de mister, iar orice încercare de a descoperi acest caracter anormal te prinde în ceața care este ca un labirint al necunoscutului. Unul dintre aspectele de care m-am convins azi este că oricât de dură, de neclintit, sau războinică pare, e perisabilă, fragilă, poate fi vătămată. Dar doar fizic. Asta mi-a confirmat mimica impasibilă cu care am găsit-o în pădure, și nu una înspăimântată sau îndurerată cum ar fi fost firesc. Dar normalul nu e ceva compatibil cu ea, asta e vizibil.
Mi-a dovedit încă o dată că nu deține sentimente ca recunoștiință, modestie, dar e supraîncărcată de egoism, aroganță, cinism și indolență. Îmi propusesem să ascund sabia războiului și să încerc o ușoară apropiere, să ung cu încredere această tentativă stângace și întortocheată de acomodare a unuia cu celălalt. Credeam că dacă par prietenos și înțelegător, o voi face să se simtă în largul ei, și mult mai dispusă să alunge incertitudinile ce o protejează ca un zid. Această tactică, deși a dat impresia că eșuaeză într-o primă fază, datorită unei reacții sălbatice și atât de tipice specimenului, se pare că a clintit un milimetru din muntele de gheață, într-un final. De remarcat că vechea rețetă numită ”indiferență” a dat roade chiar și pentru o ființă care îndeplinește puține criterii cum că ar fi umană. Trebuia să îmi dau seama de asta de la început, că e genul care crede că Universul gravitează în jurul ei.
O observație importantă pentru studiul meu este aceea că nu este doar o sculptură de ceară condusă de furie, instincte și porniri animalice, crude, ci în momentele când nu fierbe și e calmă, devine calculată și gândește la rece. Cel mai bun exemplu e răspunsul ambiguu și stupid aruncat ca o momeală, la atât de comuna întebare ”Ce te face fericită?”. Dacă nu aș considera că e o trișoare, falsă și superficială, poate chiar aș simți atunci o umbră de compătimire pentru ea, pentru lipsa de profunzime din răspuns, și substanța lui seacă și amară. Exact ca gustul de tutun.
Dar e evident că doar a mascat realitatea, și s-a ascuns după vorbe impersonale și reci, tipice unui specimen cu un sânge la fel de înghețat. Câteodată dă impresia că și-a petrecut viața modelând și cioplind cuvintele, tăindu-le denivelările și colțurile, pentru a le da forma pe care o dorește, pentru a le transforma, a le face să însemne ce vrea ea. Dar nu.. asta ar însemna că e mult prea devotată ca să fie capabilă de o disimulare de geniu și, evident, departe de ea această însușire.
Ceea ce e clară este această antiteză între unele gesturi și altele. Reacții indiferente și sarcastice, replici dure și ascuțite, directe, versus mușamalizarea oricărui fapt care ar putea duce la conturarea unei fragile construcții a ei, a unei vederi de ansamblu, măcar. Creatura aceasta este așa dubioasă.
Sunt nevoit să întrerup derularea noțiunilor acumulate despre subiect pentru prezentarea unei erori nepermise și pe care nu mă așteptam să o comit așa devreme, deși luasem în considerație și această posibilitate înjositoare, dar reală, datorită nivelului pronunțat de atracție exercitat de specimen asupra mea.
Voi începe relatarea minuțioasă a greșelii și a consecințelor acesteia:

” Eram atât de aproape de chipul ei, încât îi simțeam respirația precipitată și plăcută pe buzele mele care pulsau într-un mod ciudat și incitant. Îi puteam contura cu privirea fața ușor arămie, victimă a razelor violente de soare, gura uscată, dar la fel de plină, tentantă, pe care o unduiește într-un mod atractiv și aparte încât pare că flirtează cu tine chiar și când te înjură. Ochiii ei verzi, ciudați, îmi ofereau din nou acea posibilitate de a mă rătăci în abis, de a mă împiedica și împotmoli în lianele din pădurea lor tropicală, imposibil de explorat.
Șuvițele jilave și lungi cădeau ca o cortină pe umerii ei, și unele dintre ele se lipiseră de pieptul care trimitea la scenarii fierbinți și păcătoase, dar, ce dracu’, smerenia și credința nu mi-au fost cei mai fideli sfetnici vreodată. Fir-ar, puteam să îmi înfing dinții în gura aceea delicioasă, puteam să îmi plimb limba peste a ei, peste nenorocita cu care m-a insultat și luat în derâdere de atâtea ori, și să i-o smulg pentru toate infamiile aduse. Apoi să îmi îndrept degetele nerăbdătoare către bluza ei pricăjită și udă, să o rup de pe ea, și să îi las pradă curiozității mele flămânde goliciunea rotunjimilor ademenitoare care se conturau și acum, și mă stârneau. Să o domin și să-i
Tâmpit , un sac de impulsuri idioate ești ! M-am certat involuntar. Dar femeia asta mă împinge spre pieire, scoate din mine toate părțile diabolice și urâte pe care n-am crezut vreodată că le am. Devin stăpânit de impulsuri animalice, sălbatice, de porniri involuate și cretine, de reacții rudimentare și lipsite de educație, de râvnirea pentru palpabil, pentru partea trupească, și lipsirea de rațiune, de sentiment, de principii.
Fața mea continua să se apropie mecanic de ea, ca un magnet ce se îndrepta spre absolut, ca un condamnat care se preda călăului. Deja îi simțeam gustul amărui, îi percepeam atingerea deosebită, mă puteam transpune în circumstanțe pline de fioruri, de buze care se izbesc, de apropierea care dezvăluie monștrii de dorință din noi.
Am ezitat un moment, în care m-au năvălit o furtună de reproșuri și indignare, de gânduri care îmi condamnau reacția manevrabilă, negândită. Conștiința îmi răsuna ceea ce deși știam, negam cu ardoare. Nu simțeam nevoia să o sărut ca să mă răzbun, să o domin, ca să o fac să sufere, ca să-i arăt prin brutalitate și forță că nu e mai presus de mine cu nimic, ci pentru că era atractivă, misterioasă, diferită. Pentru că mai presus de dezamăgirea și repulsia care mi-o insuflase în baie când mă atacase, îmi ștersese amărăciunea în momentul în care mă cucerise pentru o clipă cu dovada că este capabilă de a părea docilă, preocupată, că poate da impresia măcar că are remușcări, dacă nu le posedă cu adevărat. Pentru că îmi gâdilase orgoliul când se chinuia să mă îmbuneze, să mă împace, pentru că m-am simțit special și important când ea făcuse și un gest insignificant la prima vedere, cum a fost cel de a-mi curăța rana provocată pe gât.
Dar a fost de ajuns acea clipă de meditație, ca atunci când m-am dezmeticit, să mă lovesc de furia și ura care mă ațintea din ochiii ei ca două văpăi. Lumina lor părea incandescentă, și semăna cu privirea fosforescentă a unei cobre pe întuneric, pregătită să atace. Nu mai puteam pătrunde în verdele ce acum era mult mai intens și evident, și lucea într-un fel malefic. Am împietrit, așteptând o nouă lovitură din partea fiarei de lângă mine.
- ”Ah.. chiar ai crezut asta, nu ? Din nou.. ” Asta urmează să spui ? mi-a imitat batjocoritor tonul, deși revolta și consternarea se citeau cu ușurință în el, și mi-a atins ironic nasul cu un deget, cum făcusem și eu odată.
Nu am apucat să reacționez în vreun fel, când am simțit două împunsături în gât, ca două bețe chinezești, care avansau tot mai mult în pielea și așa vătămată și agresată. Apăsa plină de ciudă cu degetele bordate de unghii ascuțite, îndepărtându-mi capul în reluare de lângă ea.
- Mă păcălești o dată, rușine ție. Mă păcălești de două ori.. rușine mie. Și asta n-ai să vezi vreodată.
Continua morala vorbind precipitat, cu aceeași aroganță și scârbă în ton, caracteristică. Fața luminoasă și pașnică de mai devreme fusesese smulsă cu cruzime de cea impenetrabilă, dură, ca de comandant de armată. Avea această manie periculoasă de a-i face pe cei de lângă ea să se simtă mici și insignificanți, ca niște gândaci dăunători. Așa mă simțeam și eu acum.
- Și dacă sunt în sevraj după o țigară nu înseamnă că m-am și tâmpit, da? Că nu îți recunosc jocurile stupide și.. patetice de acum. Previzibile. mă informă scrâșnind din dinți amenințător.
Ce ? Nu.. cum naiba putea debita asta!? Cât de idiot putea fi raționamentul ei ? Credea că mă prefac, că fac totul cu un scop. Că urmez un plan, un scenariu.. pentru ce? Ca să o refuz, ca să o umilesc, ca să o lovesc în nelimitatul orgoliu ?! E adevărat că îmi trecuseră gânduri tulburate și imbecile prin cap, dar am fost capabil să le recunosc falsitatea, să le înlătur la timp !
- Singurul lucru stupid și patetic de aici ești tu.
Am înfruntat-o smulgându-i mâna cu care mă atacase. Nu știu când și cum reușisem să-mi revin în fire, cert e că alungase acum orice tentativă de pace dintre noi, orice conexiune normală și logică pe care mintea mea o acumula despre personalitatea ei deteriorată. Redevenise fosta stâncă insensibilă și distructivă din percepția mea. .
Îi prinsesem ca într-un clește încheietura pe care abia descoperisem un nou tatuaj, o mică steluță, însă fără să strâng prea tare. Îmi propusesem să nu îmi mai pierd controlul din cauza ei, asta mă făcea manevrabil și prost, un roboțel programat de mica vrăjitoare.
Când mi-am focusat din nou atenția către fața ei m-a lovit aceeași realitate dură și neplăcută, parcă desprinsă din epoci trecute, măcinate de lupte, războaie și furie, de violență și primordialitate. Ochii ei de un verde carbonizat clocoteau ca smoala încinsă, , în care ar fi dorit probabil să mă fiarbă.
Cu siguranță dispăruse și orice urmă de liniște în prezența ei, și mica pauză de respiro. Mă simțeam ca într-un thriller , după pauza publicitară. ”

Greșeala cea mai imperdonabilă a fost aceea de a mă lăsa prins de mrejele micei Văduve Negre, de a mă arunca în valuri periculoase și din a căror învolburare nu pot scăpa. Îndepărtarea de mal în preajma acesteia e de neiertat. Orice apropiere cu Katherine mă poate nimici, îmi poate smulge orice urmă de umanitate. Plus că asta m-ar face doar să distrug observația pe care am inițiat-o, la fel ca experimentul.
Această secvență provocată de neatenția și de lipsa mea de concentrare nu a avut repercusiuni grave, doar distrugerea oricărui progres a specimenului de a se acomoda cu mine, de a mai renunța la garda pe care o ține permanent ridicată. M-am lovit doar de comunul zid al injuriilor, dar ocarele și atacul verbal e ceva din cotidian deja la ea. Mă așteptam la un adevărat vulcan să erupă, să mă pedepsească în cele mai crunte moduri, dar nu. Cred că atracția nu e reciprocă, de nu a afectat-o așa mult ce s-a petrecut între noi.
Altă prostie săvârșită după primul incident a fost să o pun în gardă, să las impresia că am perceput și am absorbit mai multe informații despre specie decât aceasta a permis vreodată să se vadă.

” – Arma aceea.. e a ta ? curiozitatea și-a văzut singură de drum printre buzele mele.
Discuția noastră din acest moment începuse de ceva timp, trecusem de incidentul penibil cu pseudo sărutul greșit. Asta nu făcea cu nimic mai puțin stânjenitoare situația. Cel puțin pentru mine, ea e o mare de nepăsare.
- Ce vrei să-ți spun ? Că sunt o ucigașă în serie, că am un număr activ de victime provocat cu el ? m-a ironizat placidă, cu un surâs dubios, și o privire pe sub sprâncene.
- Cu siguranță adevărul e mult mai palpitant. am spus amuzat.
Nu era nimic haios că glumeam la replicile malefice a cuiva pe care încă bănuiesc că are probleme psihice. Dar cred că asta mă face și pe mine nebun, dacă mă pun cu unul.
- Da, este. a recunoscut încântată.
Nu am înțeles dacă se referea la pistol sau era răspunsul la remarca mea, dar n-am riscat să par retardat și lipsit de imaginație, așa că am trecut peste aspectul dubiilor, și am continuat jocul.
- Ai port armă pentru ea ?
Nu cred că avea. Nu ar fi trecut de testul psihologic cu certitudine dacă vroia să obțină așa ceva. Dar modul în care o folosise mă îndemnase să cred că știe într-adevăr ce face și cum se folosește un pistol.
- Permite-mi să nu răspund la nerozii. a răspuns plictisită, privind în gol.
Se ghemuise pe pat, cu un braţ sprijinit de genunghi, şi capul mână, iar eu stăteam acum sprijinit de perete, în fața ei. Asta îmi oferea posibilitatea de a diseca orice reacție sau izbucnire, dar și să reacționez subit în cazul în care situația degenerează din nou spre o criză. Știu sigur că revolverul nu-l are acum cu ea..adică sper. Altceva mai rău ce pot păți totuși? Um..mai bine nu mai meditez la asta.
Așa să am tras aer în piept, mi-am făcut curaj, și am expus ceea ce inițial vroiam când am deschis subiectul:
- Atunci când te-am amenințat .. lângă mașină.. asta a părut să te afecteze într-un mod foarte profund, cum nu credeam că pot reuși vreodată. De parcă retrăiai un anumit moment, din trecut poate.. Asta a fost ?
Am simțit-o tremurând la propriu atunci sub mâinile mele, fiind cuprinsă de fioruri, privind în gol, delirând și albindu-se la față. Lipsită de putere, scurgându-se ca o stafie pe lângă mașina ei. Ceva ce nu credeam posibil la ea nici dacă o amenințau marțieni sau venea potopul care anunța sfârșitul lumii. Plus că e complet ilogic ca cineva care deține o armă să se teamă așa tare de ele.
- Și tu dai impresia permanent că ești doar un individ menit pieirii, dar nu înseamnă că mă ghidez după asta. Pentru că ai fi fost mort de câteva ori bune de atunci. Deși nu m-ar deranja să îți cos gura aia impertinentă și să îți demonstrez cum îți sapi singur groapa. ”

E evident că are anumite traume, ori că deține un imens talent actoricesc. Acest episod mi-a ridicat mari dubii despre Kath , și cu siguranță nu le voi lămuri prea curând.
Ultima problemă ivită m-a făcut să realizez că sunt incapabil încă să stopez cât pot tornada , și că mereu voi fi dezarmat în fața cantității de muniție pe care specia o deține. Și iată complicațiile la care am ajuns în această clipă. Încep o scurtă relatare:

” Mă simțeam net superior Lisei pentru că știam că depinde de mine acum. O vedeam cum merge paralel , fără să scoată vreun sunet. Am crezut că asta va fi imposibil vreodată, dar se pare că decisese să continue cu indiferența din clipa în care o pusesem atunci la zid cu interogatoriul meu stupid despre așa zisul ei trecut. Se ridicase însă mecanic de pe pat, în momentul în care hotărâsem că e vremea să îmi văd de drum, când deschisesem ușa greoaie, necioplită a cabanei și plecasem. De parcă avea planul pus la punct, și o traiectorie clară stabilită, și doar așteptase până atunci ca eu să fac acest pas, nevrotica mă urmărise conștiincioasă de atunci.
Am ignorat-o cu desăvârșire. Nu m-am sinchisit să o privesc vreo clipă, consideram că această tactică de a-i demonstra că pentru mine nu există e cel mai indicat mod de a o imuniza, de a mă apăra de un viitor atac. Îi mai scăpam câte o ocheadă, pe care mă asiguram însă că ea nu o observă. Asta ar fi stricat tot.
Mimica îi era una apatică și rigidă acum. Mai devreme trecuse prin tot felul de transformări: de la uimirea că plec, la indignare, furie, ciudă, dar nici una dintre aceste reacții nu a lăsat urmări practice, specifice ei, ca urlete, reproșuri, injurii. E evident că nu e imbecilă, că știe ce îi convine și ce nu. Că e conștientă că acum depinde ea de mine, fiind neputincioasă și legată de mâini.
Oricât de teribilistă ar fi, se află într-o țară necunoscută, într-un loc dubios, cu mașina stricată, și înconjurată doar de copaci și izolare. Eu aș fi lumina de la capătul tunelului acum, și chiar dacă firea îi e înegrită de orgoliu și aroganță, până nu arată o urmă de supunere nu va primi nimic de la mine. O voi lăsa să putrezească printre frunze. Nu că nu ar merita asta.
Deja observam în depărtare mașina, și mă îndreptam cu pași mecanici către ea. Aveam mâinile în buzunare și insuflam o siguranță de sine de nezdrobit. Mi-am îndreptat atenția către Lisania și i-am remarcat crisparea de pe față când a descoperit autovehiculul. Aș fi dat orice să descopăr ce nerozii îi covârșește mintea, să o pot citi măcar o clipă. Dar probabil m-aș cutremura de infamiile și gândurile diabolești, perverse, necurate pe care le adăpostește sub acest ambalaj impenetrabil ca de oțel dur. Deși specială și captivantă cuțiuța cu surprize, în interior se află o grenadă pregătită oricând să explodeze.
Am analizat puțin caroseria și am verificat dacă roțile sunt în regulă. Am deschis portiera și mi-am notat în minte că sunt un imbecil că an lăsat-o descuiată, dar m-am străduit să mă port cât mai nonșalant și nepăsător, ca și cum nu fusesem neatent, ci doar realist. Cine m-ar fi furat în mijlocul nicăieriului, la urma urmelor?
Am dat să intru dar cu un gest scurt a trântit la loc ușa. M-am întors robotic și simțind cum furia mă cuprinde, spre ea, să văd cum dracu’ are de gând să mă convingă să iau și pacostea ce o reprezinta cu mine. Numai că deja a pornit-o cu stângul. Stătea cu brațele încrucișate și cu o mimică acrită care parcă avea un afiș de ”Nu ai uitat ceva ?” pe ea. Bătea din picior ritmic, și evident nu repeta discursuri pasnice despre iubire și prietenie în sine.
M-am abținut să nu râd datorită felului ilar în care maieul pătat se lăbărțase pe ea, și nu mai stătea mulat și perfect,cum era când am cunoscut-o prima dată, de parcă fusese cusut pe ea. Blugii îi erau murdari, și doar părul îi stătea uimitor, se uscase cu bucle deși dezordonate, arăta ca si cum ar fi ieșit dintr-un salon acum. În contradicție cu felul needucat de a se comporta, emana grație și stil, nu știu cum naiba, sincer.
Am ridicat sprânceana circumspect, răspunzându-i cu o față prefăcută, care nu înțelegea ce vrea sonata. Mi-am văzut de treabă, evitând-o, și intenționând să intru în mașină.
- Nu îți lipsește ceva ? i-am auzit tonul tăios în spate.
- Nu, voi suferi teribil dar.. deși pare ireal.. voi trăi fără tine. am luat-o în râs jucând teatru, cu o urmă falsă de tristețe în ton.
Se încruntă ușor, privind zeflemist, apoi rânji suspect.
- Mă refeream la astea.. nătărule.
Spuse cu subînțeles, fluturând trufașă o pereche de chei. Cele fără de care nu puteam pleca. Hoață, vicleană, machiavelică! Cum..când dracu’ a făcut asta, și le-a sustras?!
Am oftat zgomotos, doar gândindu-mă ce circ va urma până le voi recupera. Dar n-am apucat să mă afund în butoiul cu pesimism și nefericire, că am simțit o izbitură direct în față, și un zdrăngănit auzit pe jos. M-am aplecat blocat după ele, încă încărcat de uimire. Nu înțelegeam ce naiba a trăsnit-o de e așa maleabilă și înțelegătoare, și când îi căzuse acel ceva în cap care a deșteptat-o, de mi le-a înapoiat fără strop de război..
- Uite, nu am timp de prostii acum. Am nevoie urgentă de un pat confortabil, un duș și o masă copioasă. se justifică morocănoasă, cu o voce sclifosită, și gesturi de prințesă de ceară. Ah.. și un bax de țigări. completă alarmată.
M-am aruncat radiind înăuntru, fără să mulțumesc, cum ar fi fost logic. Dar cum ea arătase de atâtea ori că nu dă doi bani pe codul bunelor maniere, pentru ce să o mai supăr acum cu acest mic impediment ? S-a îndreptat în pași de marș, teleghidați, prin fața vehiculului, spre locul din dreapta, dar am blocat instant portierele. A rămas statuie, înroșindu-se de nervi, ca un vulcan pregătit să scuipe lavă fierbinte. Mă așteptam să bage ghearele pe geamul pe jumătate deschis, și să încerce să mă stranguleze, dar nici urmă de asta. Deja devenea frustrant că nu o mai ghiceam așa ușor.
A preluat iar fața perfidă și necruțătoare, și mi-am dat seama că nimic bun nu mă așteaptă. Mi-a arătat rânjind răzbunătoare un obiect ascuțit și care lucea straniu.
- Tu ai vrut-o. m-a certat înfumurată, și în secunda următoare am simțit o ușoară zdruncinătură și un sâsâit deranjant.
Am ieșit ca furtuna să văd ce a mai făcut țăcănita acum, și am găsit-o ghemuită lângă cauciucul pe care tocmai îl spărsese fără milă. Păstra acea mască implacabilă, căptușită de trufie și victorie. Am simțit că înebunesc și o dorință sângeroasă de a o înșfăca și face bucăți cu propriile degete mă inundă, dar nu voi răbufni, exact cum scorpia urmărește. Dacă e capabilă de disimulare, eu sunt un profesionist față de ea.
Mi-am stopat furia și nervii, mascându-mi reacțiile cu nepăsare, calm, și tact. Mi-am amintit că am roată de rezervă, așa că încercarea ei fusese mai mult jalnică decât inteligentă. Am rânjit batjocoritor, pentru a o înfrunta.
- Poate că ai cu ce să o înlocuiești, dar doar pe asta. Ce-ai zice dacă îi vin de hac la încă una ?! mă amenință pe un ton calculat, neimplicat, învârtind între degete arma crimei sărmanelor mele cauciucuri.
Fir-ar, parcă îmi citește gândurile nemernica. Siguranța de sine trona la ea, dovedindu-mi încă o dată că e posesoarea asului din mânecă. Am rămas impasibil, fără să reacționez.
- Serios, doar atât poți ? scrâșni din dinți irascibilă, și se apropie de roata din spate.
Disperarea puse stăpânire pe mine, și mă vizualizam deja cum o trântesc cu sălbăticie pe jos, unde ar rămâne paralizată și suferindă. În loc de asta, am continuat teatrul cu indiferența.
- Zău ? Adică ţelul tău până acum a fost să mă faci să dispar, și acum te-ai încăpățânat să mă obligi să te car cu mine ? frustrarea ieşi singură din mine, ca o furtună.
De fapt, era previzibil, exact cum îmi imaginasem. Avea nevoie de ajutorul meu acum. Dar ce mă instiga să n-o ajut era faptul că nu obținea asta în modul în care doream eu. Nu auzisem vreo vorbă supusă, umilită, nu încerca nicicum să mă convingă cu frumosul. Doar în modul ei brutal și indigerabil.
Râse cu amar, sec. Își dădu ochii peste cap și se scuză pe un ton artificial:
- Asta e, câteodată trebuie să mă sacrific. se plânse oftând.
- Nu fi impertinentă.
- Și nici tu obraznic. Nu ești într-o circumstantă favorabilă pentru ifose.
Am expirat zgomotos, pe nas, ca un taur din coridă ce se afla în fața steagului roșu.
- Sincer, preferi să o încurci și tu datorită orgoliului prostesc, decât să mă ajuți pe mine ? zice mâțâindu-se și prefăcându-se dezamăgită.
- Mai bine singur decât într-o companie proastă.
- Păi, singurul prost de aici ești tu, așa că stai liniștit în privința asta. mă jigni cu impertinență.
Am încercat să îmi revin, să nu mă las pradă planurilor ei diabolice de a mă îmbrăca într-o haină albă de nebun.
- Înfumurată cu inima otrăvită. am scuipat dezgustat, și i-am deschis portiera.
S-a ridicat nonșalantă și voioasă, ridicând din umeri inocent înainte să intre și să îmi transforme din nou viața într-un calvar.
– Crezi că pentru mine e plăcut să te suport ? rosti indispusă. Nu..nu e. Dar e delicios să te scot din sărite. ”

Back to Lisa

Stăteam confortabil și încântată că vântul nu îmi mai vâjâie prin cap, amestecându-mi ideile, cum pățeam în hârbul acela pe patru roți, al meu. Tocmai mi-am notat să nu-mi mai cumpăr o mașină decapotabilă vreodată.
Deși capabilă și puternică să rezist la mult mai mult, ultima zi mă epuizase și obosise cum nimic, niciodată, n-o făcuse. Individul acesta insuportabil îmi consumase o mare parte de energie. Ultima dată mă scosese din minți cât am urlat la el cu nenorocita aia de roată de rezervă, nici să schimbe una nu e în stare. Dar trebuie să suport asta până ies din noroiul ăsta în care mă băgasem, până voi întrezări o mică ușă de salvare.
Nu am închis un ochi aseară. M-a înfuriat și zdruncinat în interior, m-a chinuit mai groaznic decât lipsa tutunului. M-am simțit goală și neputincioasă, incapabilă să ripostez, să mă apăr, să atac. Să îl fac să simtă aceeași furie care explodează doar în interior, arzându-ți sufletul, carbonizându-ți inima, care este rapid împrăștiată de frustrare și dezamăgire.
Nu am crezut vreodată că cineva mă va respinge, că mă va umili în felul în care ticălosul de englez a făcut-o. Cel mai mult detestam faptul că am lăsat garda jos pentru o clipă, că m-am lăsat convinsă de vocea lui mieroasă, dar falsă, de ochii pașnici dar care ascundeau iceberg-uri menite să mă înghețe, să mă tortureze cu răceala lor insuportabilă apoi. Chiar am sperat pentru o clipă că poate ascunde sabia războiului, că se poate lăsa purtat de val, de moment.
Oricât de greșită și absurdă ar fi fost apropierea noastră în acest mod, am dorit atunci să îi simt buzele pline peste ale mele, să mi le umezească. Nu știu dacă după aș fi sărit la beregata lui să îl zgârii, sau doar să îi cuprind gâtul și să-l lipesc și mai mult de mine, habar n-aveam dacă după aș fi reacționat ca o bestie sau mi-ar fi îmblânzit puțin temperamentul în acest mod, cert e că vroiam să mă sărute. Nu știu de ce, poate pentru că sunt complicată și de neînțeles, pentru că mă las condusă de impulsuri.
El ar fi rămas același ingrat nerecunoscător, sau nu, poate pentru că atunci reușisem să îi alung o clipă zidul urâcios cu care mă obișnuisem să îl văd, și să percep mai departe de antipatia inexplicabilă pe care mi-o impun să o am pentru Robert. Oh, cred că focul acela mârşav de la şemineu mi-a topit neuronii.
Mi-a dovedit că nu merită nici un milimetru din compătimirea și înțelegerea mea, m-a convins că e doar o rocă dură care lovește pe la spate, doar un actor manipulat de scenarii ilogice și imbecile. E condus de resentimente și frustrare, nu e deloc profund și stăpânul unui caracter boem și aparte, idealist, cum decisesem până la acel incident să-l percep. E un sac de carne insensibil, cum mă acuzase pe mine, dar el nici nu recunoaşte asta, se crede special şi unic.
Pe de o parte, starea mea labilă mintal şi modul de a fi incapabilă să ripostez, să îl fac să sufere, cum doream în clipa aceea, mi-a fost de mare folos, totuşi. Abia apoi am observat cât de norocoasă sunt pentru că nu am lăsat nici un gest să îmi trădeze adevăratele trăiri şi izbucniri. Faptul că nu l-am atacat, că nu l-am împroşcat cu venin şi reproşuri, m-a făcut să par indiferentă apropierii lui, şi net superioară. Nu am făcut nimic care să arate că mă umilise, că îmi păsa de respingerea lui, şi asta , cred eu, i-a rănit orgoliul de Casanova de doi lei.
Acum ne îndreptăm către.. “nu ştiu unde”. L-am „convins” prin modalităţile mele specifice să mă ia cu el. Eram pregătită să mă lovesc de un perete care se opune, dar îmi planificasem totul cât vegetasem în cabana deprimantă. Îmi propusesem să mă răzbun pentru ce îmi făcuse, să îl fac să mă implore pentru un sărut, să îi stric orice apropiere viitoare cu cineva.
Mai devreme l-am „rugat”, adică i-am ordonat să oprească la prima clădire care dă semne de umanitate, şi că deţine un pat şi un restaurant. Am făcut o escapadă şi până la maşina mea, de unde mi-am recuperat hainele aproape mucegăite, şi câteva din restul obiectelor, care nu fuseseră degradate, iar el a luat rezervele mele de motorină. M-aş fi schimbat dar până nu curăţam nenorocitele alea de boarfe, aş fi riscat să arăt ca o ciupercă parazită. Plus că asta i-ar fi dat lui ocazii proaspete de ironii ieftine, şi nu eram capabilă să le diger acum.
Mi-am propus să fiu mult mai atentă cu ce zic, sau fac , pentru că se pare că insul absoarbe orice informaţie legată de mine. Nu vreau să facă conexiuni, ca aseară, nu vreau să se chinuie să mă desluşească, nu îmi pasă ce crede. Nu am nevoie să pătrundă în interiorul meu. Chiar nu pricepe că ar putea muri intoxicat ?
Mi-am întors investigativ capul către el. Deja aveam câteva ore de când plecasem, şi abia dacă schimbasem vreo două vorbe, şi alea usturătoare, specifice tipului nostru de relaţie bolnăvicioasă. Mă plictiseam teribil, aşa că mi-am călcat pe suflet şi am pornit eu o discuţie de complezenţă.
- Nu te credeam capabil de asta.. Impresionant. l-am lăudat pe un ton prefăcut.
El mi-a aruncat o privire scurtă şi încruntată, apoi a revenit la drum.
- Nu înţeleg la ce te referi. a recunoscut posac.
Am lăsat o clipă de tăcere să poposească pe umerii noştri. Pentru accentuarea suspansului. Dar el nu părea prea interesat de asta. Muntele de nepăsare.
- Maşina asta.. de unde ai şterpelit-o ? E.. practică.
Am zis încurcată înlocuind complimentele ca „uimitoare”, „minunată”, care îmi trecuseră prin cap. Nu vroiam să par aşa infantilă, uşor de impresionat. Dar era un Volvo negru, elegant. Păgubitul este cu siguranţă un om foarte emancipat.
A râs sec, cu o grimasă, de parcă spusesem nu ştiu ce absurditate.
- E doar un autovehicul. mă ironiză cu o faţă acră, dându-şi ochii peste cap.
Şi tu doar un morman de oase nefolositoare.
- Deşi ar fi fost probabil o experienţă aparte şi cea de a merge cu tractorul tău. am mormăit implicată.
El m-a privit circumspect, ca pe un fruct stricat, dar nu a răspuns provocării. Fir-ar.
- Chimia. am pronunţat mândră.
Ochii lui trimiteau un mesaj de genul „Ce dracu’ mai vrei să spui acum cu asta ?”, aşa că m-am conformat rânjind ştrengar şi i-am răspuns curiozităţii.
- Ştii.. nu aceea gen să te fac pe tine să explodezi, aş face artificii din părul tău.. sau cum te-aş putea obliga să înghiţi tot felul de substanţe toxice..
- Poate asta ţi-a lipsit ţie de mică. O bună doză de arsenic turnată pe gât. consemnă preocupat şi surâzând demonic.
- Mă intrigă realizarea a tot felul de soluţii, şi unele explicaţii uluitoare pe care ştiinţa asta le dă. l-am ignorat vorbind cu acelaşi patos.
- Asta doar îmi confirmă cât de descreierată eşti. Copii şi lumea în general nu suportă chimia, fizica.. Cei normali. Nu le înţeleg şi nu îţi bat capul cu asta. Numai cei cu probleme la mansardă pot avea preocupări de genul.
- Defineşte „normalul”, l-am provocat calculată.
Pauza care se anunţa a dat deja răspunsul la o întrebare fără unul.
- Ştiu că sunt altfel faţă de ceilalţi. Şi oricât ai fi încercat să mă insulţi prin faptul că nu sunt „normală”, e un compliment, de fapt. Că sunt diferită, că nu pot fi aruncată în acelaşi cazan cu platitudine şi conformism.
A surâs blând şi nu ştiam ce naiba păţise. Înghiţise vreo muscă şi acum îl gâdila în cerul gurii ? Am tresărit când a frânat brusc, şi se pare că fusesem aşa de implicată în expunerea „pasiunilor” mele încât nici nu observasem clădirea ce se contura.
Am ieşit reţinută din maşină, şi aproape că erau să îmi cadă plombele pe jos. Construcţia era una asemănătoare cabanei, un conglomerat de bolovane uriaş. Părea vechi şi demodat, cu nişte jaluzele kaki oribile, cu o pancardă hidoasă cu „ Welcome „ , şi un acoperiş ce ziceai că stă să-ţi cadă în cap.
Cu o mimică blocată şi consternată, i-am căutat lui reacţiile, ce se anunţau pline de amuzament şi bună dispoziţie.
- Când m-am referit la un loc unde să mă odihnesc, am uitat să specific.. nu un grajd. am mârâit fără să glumesc.
El a început să râdă sarcastic, în timp ce descărca o parte din bagaj.
- Păi.. şi broasca s-a vrut prinţesă.. Dar acolo era într-un basm.

_______________________________________________________________________________

Mii de scuze pentru întârziere, nu vă voi mai plictisi cu probleme mele acum.
Sper să vă placă noul capitol, a fost mai greu de scris, continând un procent mare din perspectiva lui Robert.
So.. rate & comment va rog !
Comentariile mă impulsionează să nu renunţ, şi să scriu mai repede !
Pupici!

_____________________________________________________________________________