Cap. 14 Bloody Poppies

Am mai făcut un pas nesigur și nehotărât. Mergeam de parcă aș fi stat pe loc. Vântul îmi încurca părul și frigul mă incomoda deja. Mi-am ferit o șuviță neagră de pe față, care nu se compara însă cu întunericul gândurilor mele. Nici noaptea grea nu îmi putea face competiție acum. Furia mocnea la foc mic în interiorul meu, dar se stingea încet de acum. Nu eram mândră de mine, pentru că fugeam de trecut, fugeam de mine, de el, de adevăr. Închisesem viața mea într-un seif din plumb și nici măcar eu nu mai cunoșteam cifrul magic care l-ar fi deschis. Alegeam întotdeauna să mă eschivez, să atac, să îndepărtez orice lucru bun, curat, sau sincer apărea în calea mea. Distrusesem momentul de mai devreme, și buna dispoziție ce se așezase pe umerii noștrii cu o ironie seacă, un răspuns mârâit printre dinți într-un mod periculos, un apelativ neortodox și o amenințare, apoi mă ridicasem înțepată de lângă el, îndreptându-mă.. habar n-am unde. Și toate astea de ce? Pentru că îndrăznise să îmi propună să îi vorbesc despre mine, despre familia mea. Pentru că vroia să mă cunoască mai bine, iar asta mă scosese din minți.
Desigur, tot curajul mi se dispersa ca un nor de ceață pe măsură ce mă îndepărtam de el. Dar eram convinsă că urma să îi aud imediat mersul tărăgănat și nesigur în spate și să îi simt parfumul răsfirându-se prin părul meu în orice clipă. Totuși, nenorocitul ăla de minut cât aproximasem că trebuia să treacă până să se întâmple asta se lungise al naibii de mult. Pentru o clipă m-am imaginat cu un ciocan pe Big Bang, sfărâmându-i sticla pentru că ține timpul pe loc. M-am întors încet, ca să constat cu stupoare că el rămăsese acolo, în aceeași poziție, probabil cu aceeași privire tâmpă, pierdută în zare. Îmi venea să mă duc ca fulgerul și să-l împing în gol pe nenorocit. Dar nu știu ce aș fi obținut cu asta, în afară să demonstrez că sunt patetică și îmi pasă că nu e pe urmele mele.
Pe măsură ce înaintam greoi, datorită nenorocitelor de tocuri care intrau în țărână sau prin prundiș, încercam să îmi amintesc momentul când mă lovisem la cap, sau ce anume declanșase prostia asta iminentă în care mă scufundam încet. Altfel nu pot explica, nu logic, deși în loc să o șterg bucuroasă că am scăpat în sfârșit de pacostea de englez, eu continuam să mă agit ca o sticlă de suc expirată pentru că nu mă urmărește ca un proxenet incitat.
Un foșnet mă opri din meditația mea jalnică și am ridicat încruntată capul spre copacul de unde se auzise. Dacă nu eram conștientă că nu mai am mult până la o cămașă de forță, aș fi putut jura că am văzut o umbră printre crengile alea scorojite.
- Ce dracu’ ? am zis arțăgoasă când o ramură căzu, zgâriindu-mă ușor pe obraz.
Mi-am pipăit fața, conștientizând în același timp că fusesem stupidă răstindu-mă la o bucată de lemn. Cum putea părea asta? Că sunt dusă cu sorcova și că vorbesc singură..sau cu veverițele – ceea ce nu suna mai bine. Clar mă prostisem. Am evitat însă să văd ce face el. Probabil se distra copios pe seama mea dacă-mi văzuse reprezentația jalnică de mai devreme.
Nu am apucat să fac un pas când zgomotele de frunze mișcate se auzi tot mai deranjant. În jurul meu o umbră cu formă monstruoasă acoperi lumina silfidă a lunii, și nu mi-a luat mult să îmi dau seama că ditamai craca se rupsese și se pregătea să îmi facă cunoștință cu toate ramurile care n-aveau să-mi lase suvenir de data asta doar o zgârietură mică pe obraz. Am încercat să fug dar tocul de la un pantof mi se prinse în pietriș , ceea ce mă dezechilibră și într-o clipă eram pe burtă acoperind pământul și înjurându-mi soarta. Cum nu am fost niciodată o persoană prea religioasă, mi-am dat seama că nu aveam altă alternativă decât să închid ochii – căci nu aș fi arătat după prea atractivă cu ei scoși – și aștept să mă înghită lemnul tăios. În loc de asta, am simțit un braț în jurul taliei mele care mă ridică și mă lipi de ceva cald și plăcut, iar privirea mi se blocă asupra crengii uriașe care ricoșă nu foarte departe de mine, împinsă de ceva. De..el. Mi-am dat seama că gâfâiam și frisoane mă curentau ritmic, în timp ce capul îmi era acum lipit de pieptul lui tare, de unde îi simțeam bătăile inimii. Îmbrățisarea era relaxantă și binevenită pentru mine, mă calma într-un mod incredibil. Punând totul cap la cap, abia acum realizam cât mă speriasem. Și cât de penibilă eram.
Își apropie degetele să îmi dea de pe față o șuviță care se lipise din cauza transpirației și atunci am observat șiroiul roșu care se prelingea de pe palma lui: sânge.
- Ești.. rănit. am conștientizat îngrijorată luându-i mâna și cercetând-o intens.
Și-o trase fără nicio reacție pe chip, și apoi zâmbi sec.
- E o zgârietură superficială doar.
Văzând că încă mă uitam de parcă avea brațul secționat, se șterse rapid la spate de blugi.
- Gata.
- Ești tâmpit? Așa doar o să te infectezi și mai tare!
Furia mă cuprinse o clipă , și mi-am notat în minte să îl învăț câteva metode de prim ajutor pe tipul ăsta care se comporta ca un urangutan câteodată. Sau abia ieșit din peșteră.
- Dar n-o să mor din asta. glumi indiferent. Spre nefericirea ta. continuă râzând, mândru de remarca lui infantilă.
Mi-am dat ochii peste cap și i-am dat un ghiont, apoi l-am împins tâfnoasă, încercând să mă ridic. Fără prea mult succes însă, căci într-o clipă eram în fund iarăși, ca o mucoasă de 1 an. Imbecilele de tocuri mi-o făcuseră din nou.
Râsul lui lua în intensitate, dar se opri brusc când sesiză că îl priveam parcă dorind să îi dau foc. Îmi înhăță un pantof, și îi rupse cu o mișcare rapidă tocul, de parcă era o scobitoare. Am vrut să protestez la al doilea, dar eram înmărmurită, cu gura căscată chiar.
- Hey , alea erau..
Oh, pe cine păcăleam? Nici nu știu dacă chiar erau de firmă. Doar îi luasem dintr-un butic englezesc suspect.
- Nepotrivite pentru o tipă evident incapabilă să stea dreaptă pe ele.. și posibil un pericol public când încearcă să se și deplaseze.
Îmi băgă un pantof, încercând să pară cât mai serios. Fața de clovn îl dădea însă de gol că era mulțumit de replica lui spirituală. Pentru o clipă mi-a părut rău că nu mai am tocurile, ca să îl calc pe cap cu ele. Sau să îl pun să le sugă.
Înainte să mă încalțe cu ultimul, își trecu ușor degetele lungi peste glezna mea. Am tresărit instant, parcă curentată de mângâierea lui. Chipul lui se schimbase complet, părea profund, cuprins de o trăire ce n-aș putea-o descrie. Un fel de emoție bizară. Deși nu vroiam să recunosc nici în ruptul capului, și era denigrant pentru onoarea mea, mă intimidasem ca o școlăriță ..și virgină pe deasupra, din cauza atingerii lui. Ori eu nu eram nici una din ele.
Hotărî să înceteze cu tortura mea –sau plăcerea- , așezând pantoful. Asta mă întristă puțin, că se încheiase contactul nostru, dar am expirat împăcată că măcar pentru câteva clipe mă făcuse să mă simt ca un personaj romantic și cu creier de zahăr din basme, o Albă ca Zăpada. Sau era Cenușăreasa? Of, cine le mai știe exact. Oricum sunt toate o apă și-un pământ.
Se ridică în picioare și mă trase după el ca un cavaler puternic. Am rămas uimită de forța lui, nu mă așteptam sincer să o dețină. Părea destul de anemic.
- Natura nu prea pare prietena ta.. sublinie dându-și seamă că priveam acum craca răzbunătoare care vroia să mă mutileze.
Fir-ar. Putea să îmi rupă cu ușurință câteva coaste dacă ateriza pe mine.
- ..deși a fost extrem de darnică cu tine. continuă insinuant cu un rânjet și cântărindu-mă din priviri.
Am vrut să îi dau replica, și să îi spun că are capul mai de lemn decât toți copacii din pădure, și că mă plictisește, dar m-am abținut. Pune-te cu mintea prostului și o să obosești, pentru că el o are odihnită.
- Haide să ieșim din pădure înainte să nu te ucidă vreun arbore. Deja e a două oară când te salvez din ghearele unuia. o spuse pe un ton plin de sine și în expectativă, zâmbind șmecheresc.
L-am privit cu o sprânceană ridicată. Ce aștepta, să fac plecăciuni în fața lui, de acum? Nici un mulțumesc nu avea să audă de la mine, doar dacă îl chema așa și trebuia să îl strig pe nume.
- O să ai timp mai încolo să regreți asta. i-am întors-o, fâcându-i din ochi cu un surâs malefic.

. . .

A trebuit să clipesc insistent de câteva ori ca să mă conving că vreo creangă invizibilă nu îmi lezase ochiii și încă vedeam bine.
Altfel nu îmi pot explica dacă lanul infinit de maci pâlpâind ușor în lumina lunii, și legănându-se plictisiți manipulați de vânt, erau adevărați, fantasme, sau o glumă proastă.
I-am privit cu colțul ochilor acea mimică relaxată și contemplativă care îmi dădu răspunsul la enigmă. Mergea cu mâinile în buzunare, într-un mod degajat, fără să mai aibă acea poziție încordată, gata să mă culeagă de pe jos ca pe o mămăligă. Acum eram în siguranță, și deși erau la fel de incomozi pantofii și fără toc, măcar aveam certitudinea că nu mai aveam să dau cu mutra de prundiș prea curând și așteptând să mă îmbrățișeze vreun copac. Nu de alta, dar nu prea erau aici în zonă.
- Serios ? Flori de câmp obosite? am îndrugat pe un ton sec, prefăcându-mă indignată și indiferentă.
Știam prea bine ce erau. Macii erau printre singurele flori care îmi plăceau. Nu știu de ce, însă. Nu aveau nimic deosebit, în afară de paloarea aceea puternică care îmi amintea de o dragoste intensă și arzătoare ca un foc, pe care o avusem la un moment dat. Până mi-a incinerat inima și interiorul și m-a golit de capacitatea de a mai purta orice alt sentiment asemănător în mine. E greu să vezi frumoasă o cameră carbonizată, și așa era și sufletul meu acum. Odios, incapabil să mai atragă vreun locuitor în el. Nu că mi-aș fi făcut prea multe griji din cauza asta oricum.
Se uită cu o sprânceană ridicată la mine și aproape că își dădu ochii peste cap. Dar nu o făcu. Poate că înțelese într-un final că puteam să îi scot de tot dacă o cerea cu ardoare.
- Ok, un câmp de maci, am continuat teatrală. Ești sigur că asta nu sună a întâlnire siropoasă, expirată și fără rost ?
Am spus ”întâlnire” pe un ton apăsat, intenționat. Tresălta în mine ceva ce îmi dorea ca el să îmi confirme că asta era.
Făcu o grimasă frumoasă și răspunse cu un ton ușor înțepător și sarcastic:
- Nu e ca și cum aș i-aș fi plantat eu pentru tine.
Oftă scurt.
- Ai face-o? m-a luat gura dinainte mult prea curioasă și prea puțin oripilată, așa cum trebuia de fapt. Nu pentru mine. am lămurit imediat înainte să mă afund și mai mult în prăpastia penibilului.
Râsul lui era acum zgomotos și captivant, dar fără nimic răutăcios în el. Își trecu mâna prin păr ca un star de cinema, sigur și încrezător, fără să dea impresia că trebuia să mediteze la un răspuns ca ăsta. Măcar unul din noi se bucura de ”non-întâlnirea” asta.
- Aș face mult mai multe pentru cine ar avea grijă de inima mea. îmi confesă pe un ton serios, profund și sincer, deloc plin de atitudinea nonșalantă de mai devreme, care mă făcu să mă cutremur ușor. Chiar și un lucru absurd și infantil cum îl vezi tu, ca ăsta.
- Acum măcar înțeleg de ce nu mai ai o iubită, i-am trântit-o ușor amuzată.
Am înghițit ușor în sec, în timp ce mă gândeam că asta fusese lovitură sub centură. Dacă nu puneam și acel ”mai”, putea părea o remarcă menită să tachineze. Dar așa, suna ca o replică acidă și care se lega de ceva clar, de ultima lui relație. Sau mă rog, aia de care toți își aminteau.
Nu l-am privit, am continuat să merg în timp ce așteptam să înceapă să tune că nu e treaba mea, că îmi bag nasul unde nu trebuie, că am stat să pun cap la cap frânturi prinse din zbor despre fosta sa – bine, asta din fericire n-avea de unde să o știe – , că îi profanasem ca o disperată camera și amintirile încercând să găsesc acel ceva ”special” la ea. Să se răstească și să începem să dezlănțuim un nou uragan. În loc de asta, mi-a răspuns ușor apatic:
- Măcar unul din noi o face.
Am încercat să analizez tonul vocii lui, și cât de multă amărăciune era în el; asta mi-ar fi dezvăluit cât îi mai păsa de ea. O zise distant și rece, și era greu să mă pronunț. Fir-ar.
- Nu e ca și cum aș mai suferi, sau m-ar afecta. Dar.. ca o boală a cărei cauză nu o cunoști.. exact așa m-a părăsit și ea. Fără avertismente, fără explicații care să îmi clarifice cu ce naiba am greșit.
Dădu cu piciorul într-o piatră care plonjă în ceva, făcând mici cerculețe. Atunci am observat că ne îndreptam spre un lac întins și liniștit, pe care și o mamaie de 80 de ani l-ar fi văzut. Doar că eu fusesem prea prinsă să pricep ce mormăia el.
Se așeză pe jos – foarte imprevizibil, n-am ce zice, își adună câteva pietricele de pe jos și începu să le arunce la întâmplare în apă. Mi-am frânat impulsul de a-i trage una peste cap și de a-l lămuri că nimeni nu trebuie să sufere pentru cineva care nu merită. Dar oare eram eu cea mai indicată să muștruluiesc pe alții? Să le ofer sfaturi înțelepte? Chiar eu ? Eu, care.. Mi-am înăbușit un oftat, mi-am scuturat capul ca să-mi alung amintirile care începeau să se apropie fulgerător ca niște umbre negre. Am început să cercetez terenul, cântărind care erau mai mari posibilitățile dacă îi repetam gestul: să mă trezesc cu vreun păianjen prin boxeri, cu furnici care să-mi urce pe corp sau cu vreun șarpe care să-mi sâsâie melodios cât de ”ssspecială” sunt. Mi-am amintit apoi că nu am fost niciodată o snoabă, deși puteam.. și încă cum, având în vedere situația mea materială. Eu eram însă mereu prima care organiza drumeții în liceu și dormea pe afară prin corturi. Care se ducea la tot felul de petreceri în aer liber și fuma și spunea bancuri alături de găști bizare stând pe jos printre pahare de bele goale, pungi de alune și alte drăcovenii.
M-am trântit lângă el, deloc subtil sau finuț. Pur și simplu a sunat de parcă am căzut din pod, iar fundul meu ca și cum nimerise pe sticlă spartă. Tresări, și figura lui încărcată de gânduri grele de mai devreme fu înlocuită cu una mai jovială și relaxată.
- Mai ai nevoie de pietre? am zis rânjind larg și fals în timp ce îmi scoteam câteva de sub mine, înjurând în sinea mea cât mă ținea lista.
- Întotdeauna e binevenit un dar de la o persoană atât de specială.
Intră în jocul meu făcând o grimasă. Rostise altfel ultimul cuvând. Nu mi-am dat seama dacă era tonul pe care îl folosești când te referi la o retardată sau la cineva chiar ..special.
- Ai iubit-o? nu m-am putut abține.
- Definește iubirea. mă provocă.
- Dragostea ? E ca o țigară. Devii imediat dependent de ea, dar te ucide încet și dureros în interior.
Hohotele lui se auziră pretutindeni, cu ecou chiar. Probabil tocmai le distrusese somnul multor păsări, șopărle, sau ce arătănii mai puteai găsi prin pustiul ăsta.
- Puteam să jur că o să faci referire la ceva de genul.
Am ridicat din umeri nepăsătoare și am bâjbâit prin pantalonii scurți după brichetă. Nu înțelegeam ce era așa distractiv, nu e ca și cum citasem vreun comediant, dar când era vorba de englez și de modul lui de a percepe lucrurile, mai bine nu cerceta dacă nu vrei dureri de creier.
- Știu să citesc. Iar ”cancer” scris cât capul tău pe pachet nu e greu de observat, amice. i-am întors-o fără probleme.
Un nou surâs frumos își făcu loc pe buzele lui, iar ochii îi sclipeau interesați.
- Deci tu consideri că acest sentiment e ca și cancerul, ceva îngrozitor de care nu te poți vindeca niciodată.
- Cât de înțelept ești. l-am ironizat ușor.
- Cum poți să crezi că nu îți trece niciodată ? Timpul le rezolvă pe toate. Uiți o ..
- N-ai priceput nimic , tontule. l-am mustrat obosită întrerupându-i teoriile expirate. Bun. Iubirea ți-o smulgi din suflet, încerci să o îngropi, să o blestemi sau distrugi. Poate îți iese, poate nu. Dar rănile..rănile rămase în tine din cauza ei nu se vor vindeca complet niciodată. am oftat cu greu, completând: nu dacă a fost dragoste adevărată.
Mi-am făcut de lucru cu părul, răsucindu-l și așezându-l pe o parte. Era lung și bogat, și mereu mă mândrisem cu el. De fapt, îmi plecasem privirea ca să nu îmi poată citi expresia mâhnită și dură. O să încep să evit subiectul, pentru că mă afectează. Lașă, dar na.
- Bine că mai sunt și țigări cu filtru care să te protejeze cât de cât. completă optimist, aprope copeșindu-mă cu starea lui.
- Da, dar dacă prin filtru te referi la creier, câți îl au cu adevărat? Și din cei mai norocoși înzestrați cu el, câți îl folosesc când e vorba de iubire și nu își pierd capul ?
Am reușit în final să aprind țigara și să trag un fum adânc.
- Ce ți-a făcut gagica ? am îndreptat conversația spre ce mă intreresa mai mult.
Pufni tare în râs, înecându-se. Preferam să cred că sunt eu foarte tare și haioasă și nu că înghițise vreo gâză nefericită.
- Nimic. Și totul.
M-a spart.
- Nina Shubert era fata unor prieteni de familie și o cunoșteam de mult timp.
- A fost? Adică a murit ?
- Să zicem că am ucis-o eu de multe ori în mintea mea.
De data asta eu nu m-am putut abține să nu râd.
- Era cu mai mulți ani mai mare decât mine și când eram mici plăcerea ei cea mai mare era să facă mișto de mine cu surorile mele ”dulci”. Nici în adolescență nu mă slăbea – fața mea ușor feminină și corpul slab și deloc impunător erau pentru ea o sursă inepuizabilă de glume pe seama mea. Dar era plăcută și știam că nu spunea nimic cu răutate, ci că așa era ea.
Așa cum..o arogantă idioată? Am expirat zgomotos fumul pe nări fără completări.
- Dar, desigur, am crescut. Și devenisem destul de atractiv. Cel puțin așa îmi spuneau multe fete. Și atunci a început să mă privească cu alți ochi. Nu mai eram puștiul unor cunoștințe, eram prietenul ei cu care era atentă și pe care îl trata cu considerație. Știam ce urmărește, desigur, dar îmi plăcea să o țin pe jar – o făceam ca să i-o plătesc pentru trecut.
Mai degrabă îi dădea foc la propriu. Nu cred că conta prea mult oricum pentru Univers dacă rămânea fără o blondă îngâmfată.
- Ai mei o apreciau mult, la fel ca familia ei pe mine. Vedeau o posibilă apropiere între noi ca un dar ceresc. Nici nu știu cum am ajuns să fim împreună, sau să locuim amândoi în apartamentul meu din Soho.. dar totul a venit de la sine. Cred că legătura noastră a rezistat pentru că eram foarte diferiți, și ne completam. Eu eram aiurit, împrăștiat, neserios și boem ; ea realistă, calculată și meticuloasă. Ne certam adesea la început, îmi arunca în față că sunt ”insuportabil de dezordonat” din 5 în 5 minute.
O zise pe un ton mai pițigâiat, parcă citând-o, foarte bine dispus.
- Dar ea mă aducea cu picioarele pe pământ tot timpul, eu adesea fiind cu capul în nori. Era ca o ancoră în realitate, care nu îmi permitea să o iau aiurea în larg. Mă ghida și îmi dădea sfaturi practice. Țin minte că mereu o sunam ca să îi cer părerea. Nu e de mirare că în acea perioadă cariera mea ca actor a început să prindă contur, am avut un rol într-un film de succes, “Harry Potter”..
- Dar ? întotdeauna e unul.
Am grăbit totul pentru că nu doream să mai ascult cât de minunat o dusese în relația cu ea. Mă irita.
- Asta e, că nu a existat unul. Eram.. ok, din punctul meu de vedere. Nu pot să zic că eram îndrăgostit lulea de ea, dar era prietenoasă și educată și ne simțeam bine împreună. Țin minte că eram în New York la filmări când m-a sunat să-mi zică că nu mai poate rezista așa, și totul trebuie să înceteze.
A luat o pauză și mi-a luat din mâini bricheta și țigările, aprinzându-și una, în timp ce privea pierdut în zare. Se gândea. La ea. Iar mie îmi venea să crap de nervi. Dar mă abțineam cu tact. Poate o să primesc un Oscar pentru asta.
- Cred că o să plouă, am menționat analizând circuspectă norii negrii care se apropiau ca niște monștri de noi. Fără să dea impresia că mă auzise, continuă să turuie de ale lui.
- Pentru mine a fost un șoc. E altceva când porți o discuție față în față, când clarifici lucrurile. Parcă pleci cu inima împăcată. Dar așa, rămâi cu un gust amar și o incertitudine apăsătoare care te macină ca rugina.
Din nou m-am gândit la el. La povestea mea care nu se încheiase niciodată, deși era de la sine înțeles că totul se distrusese într-o clipă. E groaznic să clădești o iubire treptat, să devină o construcție solidă și frumoasă pe care te poți baza, și să se dărâme brusc. Poți să rămâi prins între zidurile ei și să nu mai ieși niciodată întreg de acolo, ci plin de sechele.
- Ai mai văzut-o de atunci?
Nu mă interesa foarte tare, dar speriam să îmi spună că e pe fundul Atlanticului sau că i-au ros ciorile oasele în deșert.
A, fir-ar, doar îmi spusese mai devreme că e întreagă.
- Nu. Ne evităm de atunci la întâlnirile familiale, iar ai meu au slăbit prietenia cu ai ei. Nu au iertat-o nici acum. O vedeau perfectă și fără cusur ca personalitate, iar când s-a despărțit de mine, au acuzat-o că a fost falsă și doar a profitat de celebritatea mea ca să avanseze în cariera ei de model. Dar, să fim serioși, succesul meu extraordinar a existat doar în mintea lor, nu și în realitate. Nu am devenit niciodată foarte cunoscut.
Uite niște oameni cu coloană cerebrală. Oricum ar fi fost, tipa părea o nenorocită.
- Pentru cineva descris atât de ”matură și corectă”, mi se pare că s-a comportat destul de pueril nefiind capabilă măcar să o termine ”ca la carte”.
Râse strâmb și am zis că o să mă abțin de acum de la remarci filosofice extrem de neinspirate.
- Mă suna regulat la început, încercând să fie ca atunci când eram amici, dezinvoltă și haioasă. Dar nu îi ieșea. Tonul o trăda că o făcea din obligație, sau poate pentru că se temea că o să mă arunc în fața vreunei mașini sau să mă spânzur cu coardele de la chitară.
Vocea lui era ironică, ușor acidă, dar degajată. Modul în care nara era plăcut și nu mă plictisea.
- Până i-am urlat o dată că mi-e foarte bine, că o duc excelent și nu mai vreau să mă sune. Mă așteptam să sufere sau să mă contraatace, dar a părut mai mult ușurată că a scăpat de corvoada asta. M-am comportat ca un mitocan – cum am și fost multă vreme cu orice femeie mai apoi -, dar eram ușor pilit, plus că mă enervasem teribil în ziua aceea pentru că aflasem că se mutase de mai mult timp cu un producător mai în vârstă în California și o ducea foarte bine. Mai ales pe plan profesional.
Javra.
- Logic că o mințisem. Devenisem dependent de țigări, energizante, uneori băutură. Pierdeam săptămâni în șir noțiunea timpului stând singur în același apartament pe care îl împărţisem odată cu ea, aproape gata să mă înghită dezordinea și partiturile mele. Nu am mai fost capabil, nici interesat să prind vreun rol bun, iar pe plan sentimental.. am devenit un dezastru. Ceea ce încă și sunt. Recunosc că m-am transformat și caracterul mi s-a urâțit..ai și avut câteva demonstrații de cât de ușor îmi sare țandăra. Din calm și manierat am devenit un frustrat cu capsa pusă tot timpul. Nici eu nu mă mai suport uneori.
- Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. am insistat ușor bosumflată.
A părut puțin surpins la început, privindu-mă concentrat. Și-a umezit buzele de câteva ori și apoi mi-a surâs ușor. Era frumos. Incredibil de frumos.
- Dacă am iubit-o?
O nouă pauză neplăcută.
- Iubirea aceea pasională .. care îți ia mințile și pentru care ți-ai da viața, la care am visat mereu, nu am avut-o. Dar mă gândeam la un viitor cu ea, deoarece am iubit stabilitatea pe care am avut parte împreună și cum eram atunci datorită ei.
Cum era? Un moșulet în corp de 20 de ani?
Am început să râd sarcastic, privindu-l compătimitor și bătându-l ușor pe umăr.
- Dragul meu, țin să te anunț că tu nu ai pierdut o iubită, ci o mămică mai tânără.
Făcu o grimasă de copil, și apoi deveni mai serios.
- Mulțumesc.
Îmi luă mâna de pe umăr și o duse spre buze, sărutând-o cu respect și considerație. Am simțit că fuge pământul de sub mine.
- Pentru? am zis buimacă încercând să nu îmi trag mâna ca o mucoasă, deși simțeam că mă arde unde mă atinsese.
- Că încă ești aici. În ciuda firii tale vulcanice. Că nu mi-ai dat câteva șuturi în fund pentru că sunt patetic sau nu ai luat-o din loc cât mai departe de mine.
Vântul îi umflase ușor părul și parcă îl juca pe degete. Era zburlit dar în același timp comic, ca un puști răvășit. Era ceva aparte la el, care dădea impresia că e de pe altă planetă, că nu e comun. Poate asta mă făcuse să stau acum aici, să îi ascult – nu doar să mă prefac- aberațiile și aiurelile. Tragedia lui romantică care pălea cu mult comparată cu a mea. Dar, cum i-aș fi putut mărturisi asta fără să mă considere o ciudată, o sărită de pe fix, sau să mă compătimească?
- Cred că o să plouă. repet placa de mai devreme, puțin mai sigură.
Râse și dădu ușor din cap:
- Cam târziu că găsești un alibi ca să te scoți de la o conversație cu mine. mă mustră ca pe un copil.
Ce? Credea că era o replică folosită ca scuză ca să îl .. Of, fir-ar. Mă enerva. Sau poate știa el ce știa, iar eram eu prea stresată și disperată. Cu siguranță el cunoaște mai bine semnele, nu se agita din cauza oricărui nor, ca mine, pentru că aici plouă constant.
- Știi, găsesc multe asemănări între maci și tine. opri tăcerea cu un ton misterios.
Rupse unul și îl învârtea acum între degetele lui lungi, uitându-se când la el, când la mine, care îl priveam circumspectă, cu sprânceana ridicată și pregătită să aud o nouă tâmpenie.
- Sunt ca tine.
Intenționat se opri, accelerând curiozitatea din mine. Surâse sugestiv, fâcând o gropiță. Gura lui atractivă era întredeschisă, ca și cum ticluia acum o continuare incredibilă.
- Liberi, sălbatici..pasionali. Sângeroși pe alocuri. Și care creează dependență.
Am deschis gura să protestez, dar mi-a fost umplută imediat de apă. Ploaia începuse să cadă frenetic. Și chiar de nu ar fi fost asta, oricum nu aveam cum să-l contrazic.
Cel puțin nu la partea cu sângele.

Rob Observations

Să o văd fâțâindu-se dezinvoltă prin casă într-un tricou lălâi de al meu era o adevărată tortură. Nu, nu pentru că nu era o priveliște plăcută, ci pentru că îmi plăcea. Cam prea mult. Chiar și mai devreme, când trăsesem cu ochiul ca un puști disperat când se schimba și îi admirasem formele atractive, și tatuajul misterios de pe umărul stâng, ce reprezenta un fel de fluturi continuați cu niște flori, nu am putut să nu mă gândesc câtă atracție exercită asupra mea și cât mă domină, chiar și involuntar.
Sau și mai înainte, când intrasem în casă gâfâind după ce alergaserăm prin ploaie, iar bluza îi era lipită de sânii rotunzi și cărnoși, părul îi era ud pe umeri și fața atât de perfectă și ..
- Brânză?
I-am auzit vocea pe fundal și m-am dezmeticit cu greu, fără să pricep ce vroia.
- Poftim?
- Ți-a intrat apa în urechi și ți-a inundat creierul ? Dacă ai brânză! a repetat țâfnoasă, dându-și ochiii peste cap.
Răbdarea nu era cu siguranță punctul ei forte. Am rămas imobil, încercând să-mi dau seama unde naiba mai putea fi și aia.
- Știi, chestia aia vâscoasă, albicioasă, care miroase nașpa adesea. mă informă parcă vorbind cu un înapoiat mintal.
Uneori putea fi atât de imposibilă.
Expiră zgomotos, cu o față de învățătoare dezamăgită de elevul ei, și începu să deschidă fără jenă toate ușile dulapurilor, oprindu-se la frigider și scoțând plină de ea un pachețel. Faptul că se comporta ca și cum era stăpâna casei nu mă deranja, mă obișnuisem să fie adesea nepoliticoasă sau cu impresia că totul i se cuvine. Din contră, îmi plăcea, mă făcea să mă gândesc la ea fiind tot timpul alături de mine.
Mirosi sceptică brânza, luă cu vârful unghiei o bucățică și gustă. Dădu din cap mulțumită și începu să o ungă peste amestecul acela dubios – care nu sunt sigur că era și comestibil -, care îl făcea ea, cu un fel de piept de pui, aluat.. şi nu știu ce condimente. Puteam să jur cu mâna pe inimă că o fată ca ea băga pantofii în cuptorul cu microunde confundându-l cu un dulap sau nu cunoștea noțiuni ca ”aragaz”, ”frigider”, ”gătit”. Evident mă înșelasem, și eram supărat că îi pusesem inteligența și independența la îndoială.
Eram mulțumit să o văd așa implicată și era un adevărat record să tacă timp de 2 minute cum o făcea acum. Fața ei concentrată, ușor încruntată, îmi amintea de o elevă rezolvând o aplicație complicată de fizică. Își mușcă de câteva ori buza de jos, fără să îmi acorde atenție, deși era conștientă că mă holbam ca un disperat la ea, și îi eram recunoscător că nu ridicase încă capul ca să mă aducă la realitate cu o replică răutăciosă. Preferam să îmi alimentez orgoliul și speranța crezând că o încântă să stau să o admir, nu că e mai interesantă brânza decât mine. Am continuat să o analizez. Avea părul prins într-o coadă haotică, nu chiar în vârful capului, ci mai mult pe o parte. Câteva șuvițe încă jilave îi ieșiseră la spate, unele se lipiseră de gât, altele se ondulaseră ușor. Chipul îi era luminos și natural , avea o frumusețe înăscută, înrobitoare, imposibil de remarcat. Buze pline și moi, de o roșeață inexplicabilă, nasul mic și finuț, ochiii verzi – atât de verzi că avea senzația că rătăcești prin păduri tropicale când te pierdeai în ei, genele lungi și dese. Chiar și acele cearcăne ușoare din jurul ochilor își aveau farmecul acum, nu erau stridente, nu îi stricau trăsăturile de porțelan. Alte femei după ore întregi nedormite , de stat pe tocuri, erau praf, ca niște caricaturi din ilustrațiile ieftine. Ea era proaspătă și emana energie.
Deschise cuptorul, luă o tavă, apoi băgă conținutul și închise ușa.
- Ai de gând să mai stai mult acolo de parcă a turnat cineva ghips pe tine? se plânse ușor arțăgoasă, evident distrându-se pe seama mea.
Nu am cugetat o clipă. M-am aruncat peste ea, lipind-o de perete cu un trosnet. Speram să nu-i fi rupt ceva, dar va avea ea grijă după să mă facă să plătesc chiar și pentru o unghie întoarsă. Protestă, dar slab. Fața nu îi era furioasă, războinică, pregătită să mă anihileze, ci mai mult confuză și cu o mimică încurcată care spunea ”Ce-am mai făcut acum?” şi exprima atâta gingășie, că nu m-am putut abține să nu o strâng puternic în brațe. Nu mă împinse, nu urlă, nu mă zgârie. Simțeam că țin la piept o tânără plăcută, neajutorată, nu o mică bestie pregătită să sfâșie oricând, să îți înece sufletul în veninul vorbelor ascuțite, să te facă să te simți un nimic.
Și pentru o clipă m-am gândit că poate lipită de mine e acum adevărata Lisa. Una care poate cândva fusese mai calmă, mai jovială, plină de voioșie. Nu cineva închis și constant în defensivă, cu o percepție eronată asupra vieții și a oricui, cu o durere care i se citește frecvent pe chip când pare că își amintește de ceva..sau cineva. Mi-ar fi plăcut să-i pot alunga eu coșmarurile și vindeca rănile, de care credea că nu va scăpa ”niciodată”.
Nu eram tâmpit, îmi dădeam seama că e imposibilă, radicală, insuportabilă adesea. Că mă poate tăia bucățele dacă o calc pe nervi, mânca ficatul cu crizele ei, dar pentru clipe ca asta, când o simt cum tresare lângă inima mea, sau cum respiră precipitat, cu părul ei e aproape de fața mea, care miroase a ploaie și a ceva dulce – amărui, pentru momente așa.. sunt în stare să trec peste orice pentru femeia asta. Pentru că simt că ea îmi poate oferi o dragoste fulgerătoare, complexă, exagerat de pasională. Pentru că o doresc, și nu doar fizic, ci alături de mine, orice rău ar aduce cu sine. Pentru că începusem să simt alături de ea că trăiesc. Din nou.
Am observat că nu mai ținea fața lăsată de mine, ci privea pierdută afară, ușor încruntată. Am încercat să aflu spre ce, dându-mi seama în același timp că descoperise mașina ei în grădina din spate pe care o adusesem.
Se smuci ca o fiară întemnițată și își împinse coatele tăioase în stomacul meu, făcându-mă să mă aplec de durere.
- Acum înțeleg pentru ce era demonstrația ieftină de mai devreme. Era un fel de rămas bun, “încerc să par trist dar în sinea mea mă bucur că o să scap dracului de tine”?!
Nu mai auzeam nimic decât urletele. Vedeam vase împinse pe jos care se spărgeau asurzitor, ea lovind ca un uragan orice în cale. Nu mă simțeam capabil s-o calmez. Stăteam congelat, în stare de șoc.
- Credeai că o să primesc mai optimistă vestea că vrei să mă parașutezi de aici dacă înainte apelezi la câteva trucuri jalnice de actorie? țipă și mai tare, scrâșnind din dinți.
Puteam să jur că dacă ar fi avut pistolul nu ar fi ezitat acum să îmi spulbere creierul.
Vroiam să mă adun, să îi spun că fusese o surpriză, că doream să o fac fericită aducându-i mașina iubită aici. Că mă gândisem la asta în timpul petrecerii, după ce îmi luase apărarea, și am simțit că trebuie să îi mulțumesc cumva. Că nu fusese ușor să o repar ca să o aduc, și de aceea întârziasem. Că…
Frustrarea îmi ardea interiorul, și amărăciunea. De ce trebuia să creadă tot timpul ce e mai rău despre mine și intențiile mele? De ce nu stătea să mediteze, de ce nu gândea înainte de a dori să ucidă pe oricine prinde în cale când era nervoasă?
Ieși din încăpere ca o vijelie, și eu nu eram în stare să o mai opresc. Obosisem. Poate că asta își dorea, să plece, și se agăța de orice pentru a o face.
Nu cred că au durat câteva minute când am văzut-o trecând ca o himeră, ca o umbră, într-o rochie neagră, cu părul pe umeri, dezordonat, fără să mă privească, fără să mă înjure, să zică că mă urăște. Fără să zică adio.
Am făcut câțiva pași greoi, și m-am îndreptat spre baie, ca să îmi arunc apă rece pe față, să mă trezesc, să acționez. În loc de asta, când am ajuns acolo, m-am prelins ca o relicvă lipit de ușă, mi-am așezat capul pe genunchi și m-am înecat în durere.
. . .
Cheile zdrăngăneau insuportabil între degetele mele, iar apa îmi sărea în pantofi pe măsură ce înaintam. Încercam să elimin orice gând, să îl stopez, de parcă era un virus pe calculator, dar nu puteam.
El.. vroia să dispar. Îmi adusese și nenorocita aia de mașină, pregătise totul. Dorea să mă aburească, să îmi spună că îi pare bine – pe naiba- că m-a cunoscut, și apoi să mă trimită dracului subtil și cu eleganța specific englezească. Și eu..care chiar crezusem în discuţiile plăcute şi deloc tensionate din timpul plimbării, în apropierea lui din bucătărie, care chiar mă agățasem de gestul lui fascinant și surprinzător pentru mine, de acele momente de pace sufletească care veniră o dată cu brațele lui strânse în jurul meu..
Îmi venea să plâng de frustrare, dar îmi mușcam buzele așa tare că eram sigură că în orice moment avea să țâșnească sângele din ele. Aveam un nod cât o stâncă în gât care nu mă lăsa să respir. El.. s-a terminat. Gata.
Nu, nu puteam să mă fi înșelat. Să fi înțeles totul greșit. Faptul că nici nu se mai obosise să mă oprească, sau să îmi mârâie un nenorocit de ”Adio” măcar îmi confirma asta. Poate că simplificasem totul pentru el când o luasem la goană ca o nebună. O nebună ..rănită. Distrusă.
Nu mai auzeam nimic, simțeam ploaia cum cade pe obrajii mei, angoasa care mă cuprinde. Într-o clipă fulgerătoare am simțit o lovitură barbară în coloană care mă făcu să îmi înăbuș un țipăt de durere, și să cad, iar tot ce am mai perceput apoi a fost corpul meu întins pe jos, pe spate, și târât de cineva ca și cum aș fi fost un cadavru.

______________________________________________________________
Bloody Poppies* – maci însângeraţi